Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » GHEORGHE A. STROIA: Dorul – constanta vibrantă din lirica Licuţei Pântia

GHEORGHE A. STROIA: Dorul – constanta vibrantă din lirica Licuţei Pântia

Moto: Poţi să ai orice vrei, dacă renunţi la convingerea că nu poţi să ai  –  Robert Anthony

            Dintotdeauna, poezia şi-a găsit izvoarele în sufletele nobile, pline de credinţă, generoase şi altruiste, care au cuprins în ele cerurile albastre colindate de vânt, clorofilia pădurilor de pe creştete împădurite, razele pline de căldură ale soarelui, poienele înluminate de aştrii nopţii, puterea vie a satului copilăriei, acolo unde veşnicia stă la sfat cu ţăranul. Generaţii întregi de poeţi – culminând cu marii clasici ai literaturii – şi-au căutat, prin poezie, rostul firesc, neumbrit de absolut nimic, ci mereu iluminat de ceva dincolo de puterea de înţelegere a omului obişnuit.

          Poetul este mereu altul, întotdeauna altă „faţă”, pe corzile lui de menestrel curgând ode ale bucuriei ori veritabile recviemuri, doine ori balade, satire ori pamflete, reuşind să surprindă, să bucure sau să întristeze, să ofere pilde sau să atenţioneze, să fie acel „altceva” necesar supravieţuirii într-o acerbă lume a hienelor. Poezia este, pentru cei mai mulţi, un spaţiu fără de limite, un timp fără de sfârşit, este rana şi balsamul potrivit acesteia, este o întreagă lume în care scânteia aprinderii este comandată telepatic, în acord cu sine şi în deplin acord cu divinitatea.

            O dată ajuns în ” libertatea” ce-i garantează, doar prin muncă asiduă, un confort pe care altfel nu l-ar fi putut obține, la nivelul de bunăstare multvisată, românului începe să-i lipsească elementele ce-l definesc pe sine ca individualitate, om și ca apartenență la un neam. Devine tot mai acută nevoia de casa părintească, de sprijinul sau amintirea duioasă a părinților, de vatra aburindă de cozonaci, de bucuriile împărtășite alături de prietenii dragi, de minunile trăite la sfânta biserică în prag de luminate sărbători. Cel mai adesea, indiferent dacă românul ”înstrăinat” este mai mult sau mai puțin fericit, se agață cu mâinile de porțile cerului (fiind, astfel, cel mai înalt om de pe pământ, așa cum bine spunea Sfântul Ioan Gură de Aur), invitându-l pe Dumnezeu la masa tăcerii sau rugăciunii sale, cerându-i sprijinul și binecuvântarea celestă.

            În acest ”miniportret” al românului plecat departe, se regăsește și Licuța Pântia din Moldova lui Ștefan, pornită în lume spre a-și împlini visele, împreună cu fiul – Constantin și cu fiica – Andreea, doi copii minunați, de care mama Licuța se simte foarte mândră și are reale motive să o facă. Numele său se alătură și altor moldoveni, plecați departe în lume și care, prin scris, au reușit să adauge un plus de valoare literaturii române a diasporei contemporane: Mariana Zavati Gardner (Bacău – Norfolk), Margareta Chiurlea (Iași – Wolverhampton) sau Dumitru Ichim (Dărmănești, Bacău – Ontario, Canada) și mulți, mulți alții. Din acest moment, prin  ȚĂRĂNCUȚA DE LA LONDRA se derulează secvențe memorabile de dor, de râs sau de plâns, de ”inimă albastră” sau de îndoită bucurie, de rugăciune smerită, toate împletite armonios în simțirea omului de rând, a omului de la țară, din sufletul căruia curg apele limpezi din fântânile dorului.

            Cartea este alcătuită din patru părți, cu structură și registre lirice diferite, un creuzet alchimic în care se amestecă varii specii ale genului liric: odă, elegie, pastel, (pseudo)fabulă, baladă, doină, sau poezia cu accente ironice – pamfletul. Partea I  – ȚĂRĂNCUȚA… – descrie aventurile pe care Licuța le traversează până să ajungă să se stabilească în Anglia, după care, în fața greutăților ce par insurmontabile, apare ca reper de netăgăduit… dorul pentru părinți sau bunici, de casa copilăriei, din care se zămislesc duioase cântece de mulțumire adresate celor doi minunați copii ai săi. De fiecare dată, schimbarea registrelor se derulează rapid, starea fiind aceea în care ”un ochi râde și unul plânge”. Deși trecută prin încercări și greutăți mari, moldoveanca își găsește întotdeauna puterea de a merge mai departe, de a se ridica din propria-i cenușă. Miraculosul ”panaceu” – care-i astâmpără dorul – este versul, un joc de cuvinte ce transmite, emoționează și care are forța de a pătrunde adânc în suflete. Pentru Licuța, poezia este durere, dar și balsam, energiile interne, revărsate în ape limpezi, spală nisipul sau noroiul suferinței și dezvăluie sclipirile luminii. O mențiune specială pentru poezia care dă titlul volumului, Țărăncuța de la Londra, un îndemn la autodepășire, o frumoasă motivare de a continua, a spera și, de ce nu, a împlini. Cu forță și perseverență, orice este posibil, așa după cum autoarea însăși mărturisește. De asemenea, oda către Eminescu, precum și poeziile dedicate limbii române, sunt alte note de inedit ale volumului.

            Partea a II-a – CĂTRE TINE, DOAMNE… – reprezintă o suită de poezii cu tematică preponderent religioasă, în care poeta aduce divinității ofranda sa de gând bun și de mulțumire. Pe un ton calm, cu raza de lumină așternută în suflet, poeta se roagă. Ruga îi este fierbinte, precum lava unui vulcan, împrăștiind asupra celor dragi: căldură, ajutor și binecuvântare. Spre finalul părții a doua, există câteva pasteluri dedicate naturii, deci, frumuseții creației divine, în ultimă instanță. O mențiune specială pentru poezia De sezon… care se apropie foarte mult, prin ton și stil, de Rapsodii de toamnă a marelui George Topârceanu, pornind de la un același zvon împrăștiat în eter… sosirea Toamnei.

            Partea a III-a – SUNT… – echilibrată din punct de vedere al mesajului incumbat, conține poezii de dragoste, unele cu tentă profund meditativă, altele cu un ton ușor ludic. Reflecțiile asupra condiției omului în lume și în univers se face pertinent, înțelept și cu o extraordinară doză de modestie – aceasta fiind, de fapt, axa fundamentală a cărții. Remarcabilă în acest sens este poezia Sunt…, ce merită a fi reținută integral, pentru îndemnul suprem la modestie, la bucuria trăirii, la recunoașterea identității proprii. De fapt, mesajul este limpede: adevăratele motive de mândrie din viața omului sunt simplitatea trăirii și sinceritatea dragostei.

            Partea a IV-a – PAMFLETE ȘI NU NUMAI… – dezvăluie o altă Licuța, o fire veselă, optimistă, pusă pe ghidușii, prin tonul cald și întâmplările meșteșugit înșiruite, putând crea o stare de bine și aduce câteva raze de lumină peste griul cotidian. Fie că este doar aluzivă sau, uneori, acidă, mai mult sau mai puțin feministă, fie că este mamă sau soacră, Licuța Pântia dovedește inteligență și versatilitate lirică, dublată de o îndemânare specială de a face din fiecare vers ceva incitant, irezistibil. În acest sens, poeziile ”rescrise” în ”graiul” moldovean aduc un surplus de culoare și optimism. A se vedea parodia Florinel și Verjinica sau notele umoristice din monologul Soacra revoltată.

            Poeziile Licuței Pântia sunt o dovadă în plus că sufletul românului este nesecat izvor de poezie și că doar românul se pricepe să-și aclame bucuria, să-și plângă dorurile, neputințele, soarta crudă, dar nu ca pe un vaiet continuu, ci ca pe o dorință de a-și găsi forța și curajul propășirii. Cuceritoare prin simplitate – tonul neaoș, uneori vesel, alteori trist, dragostea cu care vorbește despre țară, despre România, despre limba și plaiurile ei mirifice – cartea va fi cu certitudine un succes al unui debut în forță.

Cu siguranță, ochii au lăcrimat de fiecare dată, la amintirea părinților dragi, deveniți icoane într-o casă uitată undeva între cer și pământ sau la citirea tristei povești a băiatului vânzător de flori. Versurile cărții au ceva care atrag, ceva misterios și curat, în același timp. Cu atât mai mult cu cât muritorul își aduce aminte de Ziditor, cade în genunchi și se roagă, cu umilință și profund respect, dar mai ales cu speranță. O carte plăcută, un premiu special în acest sens se poate acorda atât fiului autoarei, CONSTANTIN, care a făcut posibilă tehnoredactare cărții, cât și artistei plastice ABU AMAR MONALISA, din Beer-Sheva, Israel, care ilustrează coperta I a cărții. Tocmai de aceea, poeta din Târgu-Neamț trebuie să continue să scrie, iar dacă i s-ar potrivi mai bine un adevăr, acela ar suna cam așa: Pentru a realiza lucruri mari nu trebuie doar să acţionăm, ci să şi visăm; nu doar să plănuim, ci să şi credem (Anatole France).

Gheorghe A. Stroia

Membru ARA


Etichete: