Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Maria IEVA: PRINTRE CRĂPĂTURILE TIMPULUI

Maria IEVA: PRINTRE CRĂPĂTURILE TIMPULUI

Dincolo de freamătul cuvântului, în inima pădurii de stejar, printre crăpăturile timpului, am încercat să-mi găsesc rădăcinile…

Era o dimineaţă obişnuită de martie şi soarele stătea gata să se înalţe pe cer. Vedeam cum aburi de tăcere se ridicau peste vârful colinelor, curgând nesfârşit. Nu aveau aripi şi totuşi zburau. Venisem aici să înţeleg puterea adâncului şi dintr-o dată m-am simţit cuprinsă de bucuria zborului; era ca şi cum aş fi învăţat levitaţia. M-am lăsat în genunchi, lângă tulpina unui stejar bătrân, de teamă să nu urmez calea aburilor. Muşchiul verde îi acoperea rădăcinile groase de la suprafaţă şi o parte din tulpină. Mi-am aşezat palmele peste scoarţa lui noduroasă şi cu mâinile tremurânde l-am mângâiat. Îl simţeam cum mă priveşte şi cum mă primeşte lângă el. Am deschis larg braţele şi l-am îmbrăţişat până când mugurii au început să îmi ţâşnească prin piele. Era primăvară, o primăvară timpurie în care viorelele priveau cu sfială spre cer.

Până să ajung aici, am zăbovit tare mult, mă învăţase mama să nu caut mugurul primăverii în inima pădurilor bântuite, dar nu ştiu de ce, mai mereu, trebuie să am propria experienţă ca să pot înţelege. Am fost un copil rebel, neastâmpărat şi, poate, din această cauză, încă, îmi caut rădăcinile printre crăpăturile timpului, fără teama că într-o zi asfaltul se va topi şi mă va înghiţi.

Nu mai visez OZN-uri, acum visez o pălărie cu borduri mari sub care să pot îmbrăţişa cerul; visez o dimineaţă în care primăvara înmugureşte în fiecare colţ al sufletului meu; o zi în care fiecare om va putea să simtă bucuria, bucuria înaltului şi bucuria adâncului… şi îngerii la început au fost oameni şi stejarul mai întâi a fost ghindă…
Nu vreau să conjug verbul „a iubi”, este suficient să-i cunosc  forma  la prezent: iubesc şi lumea capătă o altă dimensiune; ploile sunt o binecuvântare şi arşiţa o necesitate… Aburii ţâşnesc din inima cuvintelor nescrise, adâncul se înfioră şi înaltul mă cheamă. Tăcerea vine de pretutindeni şi gândurile de nicăieri, lacătele nu mai au chei şi uşile nu mai au lacăte, dar printre crăpăturile timpului, din înaltul cerului, mi-am văzut rădăcinile… o lumină argintie cobora prin seva stejarului până în ghinda din care am încolţit, un fulger care despica marea în două şi o tăcere pentru care regii au devenit cerşetori.

Am lăsat furnicile să se retragă în adânciturile din scoarţa stejarului, mi-am aşezat încă o dată palma pe muşchiul verde, ca semn de bun rămas şi am mai rătăcit câteva vieţi printre copacii înmuguriţi. Dincolo de naşterea oricărui gând, un lujer de stejar creştea pentru a-mi fi cruce.

——————————–

Maria IEVA

Timişoara

1 februarie 2015

 


Etichete:

Un comentariu

  1. admin

    Super! Mulțumim, MARIA IEVa, pentru minunata poezie a sufletului!!! George Stroia

Comments are closed.