Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » GHEORGHE A. STROIA – POVEȘTI DE SUCCES: CRISTIAN PETRU BĂLAN (interviu)

GHEORGHE A. STROIA – POVEȘTI DE SUCCES: CRISTIAN PETRU BĂLAN (interviu)

Stăm de vorbă, cu CRISTIAN PETRU BĂLAN, membru titular al Academiei Româno-Americane Ştiinţe şi Arte şi al Uniunii Scriitorilor din România, un om de o excepţională valoare, prin absolut tot ceea ce face. Aş dori să specific, din capul locului, că domnia-sa iubeşte până la sacrificiu suprem poporul român pe care, din depărtare, îl studiază cu foarte mare atenţie, pe deplin conştient şi interesat de soarta sa. În schimb, extraordinarul om de litere şi de artă Cristian Petru Bălan, nu uită niciodată, ca în timpul vizitei sale anuale în România, în oraşul copilăriei sale BOLDEŞTI-SCĂIENI, din judeţul Prahova, la câţiva km de Ploieşti, să-şi reîncarce bateriile, să-şi dea întâlnire cu prietenii sau să facă milostenii – cu generozitate.

GS: Bine v-am regăsit, maestre (deşi ştiu că nu iubiţi stilul ceremonios de abordare a dvs.) şi vă mulţumesc din suflet că aţi acceptat să răspundeţi cu amabilitate întrebărilor noastre!

CPB: Iar, la rândul meu, eu vă răspund: bine aţi venit în arealul atoateprimitor al preocupărilor mele concrete şi virtuale unde, de la o vreme relativ scurtă, pe toate monitoarele electronice literare, constat cu surprindere că numele Gheorghe A. Stroia, începe a se repeta ca un refren frumos care ne inundă, din harnica editură personală, cu splendide cărţi noi, cu surprize plăcute, cu o nou-născută revistă de excepţie, numele dvs. devenind, pentru iubitorii de literatură nouă, din ce din ce în ce mai familiar, nu atât prin frecvenţa lui cvasidiurnă, cât prin eleganţa limbajului deosebit de cult şi bogat, dar şi de ceremonios…

Ce să vă zic? Nu pot decât să vă admir activitatea literară debordantă cantitativ şi calitativ, să vă apreciez cu uimire nobleţea politeţei dv., încercând să-i răspund cu aceleaşi mulţumiri sincere, ştiind că este generată de tradiţionala decenţă moldovenească, amplificată şi de un talent spontan ce ar putea să măgulească pe oricine… De aceea, fără să resping, precum Tudor Arghezi, apelativele foarte la modă până de curând, vă stau la dispoziţie şi accept să vă răspund cu plăcere, precizând însă că, aici în America, unde m-am altoit de un sfert de veac, m-am adaptat perfect limbajului democratic şi neprotocolar al interviurilor, preferând, deci, genul de conversaţii simple, deschise, care ocolesc orice gamă de titulaturi.

GS: Am înţeles. Şi pentru că viaţa distinsului om de litere şi artă prahovean – actualmente stabilit la Glenn Ellyn – suburbie a oraşului Chicago, în SUA – este plină de întâmplări, unele de poveste, aţi dori să începeţi prin a le spune cititorilor noştri câteva lucruri despre copilăria dumneavoastră?

CPB: O, da, desigur. Mi-aţi ridicat ştacheta discuţiilor sus de tot, adresându-mi o întrebare pe care nu mi-a mai pus-o nimeni niciodată şi deşi mi-am propus, încă mai demult, să-mi evoc copilăria măcar în câteva pagini, nici acum nu mi-am realizat dorinţa şi asta este, fireşte, în defavoarea mea, întrucât unele amănunte importante ale copilăriei îndepărtate încep să se estompeze şi chiar să fie uitate.

Un om de 75 de ani din România este de la sine înţeles că a trecut prin câteva inevitabile faze ale vieţii, aş zice prin diferite etape istorice, culturale, economice, sociale şi politice, foarte bogate în evenimente şi amintiri, din cele mai diverse care, condimentate şi animate cu întâmplări neaşteptate, cu schimbări de peisaje geografice şi cu o multitudine de personaje de toate categoriile, ar putea deja să fie subiectul unui roman biografic. Poate voi scrie vreodată aşa ceva, deşi acum timpul este prea scurt pentru asemenea proiecte ambiţioase. Din sutele de secvenţe ale filmului copilăriei mele, aş trece însă rapid în revistă câteva scene mai neperisabile, în care v-aş solicita puţin imaginaţia dumneavoastră de spectatori ai unui filmuleţ pe care l-aş fi vrut tridimensional, alcătuit din scurte evocări, începând cu prezentarea unui copil de câteva luni aterizat în lumea aceasta la maternitatea din Sibiu, oraş unde au locuit pentru puţin timp părinţii lui, adică părinţii mei, ambii fiind învăţători proveniţi din sudul Moldovei.

Mama era o fiinţă delicată, foarte credincioasă, aş zice chiar habotnică şi superstiţioasă, care, rămasă orfană de mamă la 14 ani, a fost părăsită imediat de tatăl ei care şi-a abandonat pe cei şapte copii. Fiind cea mai mare din aceştia, dânsa şi-a crescut cu mare greutate şi sacrificii personale pe cei şase fraţi mai mici – trei băieţi şi trei fete – cu ajutorul „Crucii Roşii” – toţi ajungând la maturitate cu servicii bune: băieţii cu facultate (unul emigrat în America, altul profesor de muzică şi compozitor, celălalt director general la telecomunicaţii), iar fetele cu liceu şi cu familii împlinite, un caz rarisim pentru acea perioadă, despre care presa vremii a şi scris. Mama, ca domnişoară Margareta Vasilescu, credea în vise şi după ce s-a căsătorit, spunea rudelor că avusese un vis ciudat în care o fiinţa feminină luminoasă îi spusese că va naşte un băiat „în preajma unei zile mari”… Sper că nu relatase aşa ceva doar să intre mai mult în centrul atenţiei celor din jur care, oricum, pentru că vedeau în dânsa o eroină, ştiu că o respectau în mod deosebit, dar cert este faptul că pe mine m-a născut cu o zi înainte de Sfântul Petru.

Părinţii mei au căpătat apoi repartiţie într-o frumoasă comună montană din Ţara Haţegului, Râu de Mori. Acolo s-au întâlnit şi acolo dumnealor au fost dascăli între anii 1935-1939. În acest Râu de Mori de vis, aproape de faimoasa Sarmizegetusa, se afla celebrul Castel din Carpaţi, descris de marele Jules Verne în cartea cu acelaşi nume, care se pare că l-ar fi şi vizitat, dacă este să dăm crezare unor publicaţii locale, amintite şi de scriitorul Ion Hobana. În pozele care le păstrez şi acum , mă văd pe mine, la vârsta de 2-3 luni, apoi mai măricel, alături de părinţii mei, înconjuraţi de cca 40 de copilaşi de clasele a III-a şi a IV-a, cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale, care le era portul lor zilnic. Atât părinţii, cât şi eu purtăm aceleaşi frumoase costume naţionale ardeleneşti.

Nu am avut nici o doică, dar mi s-a spus că absolut toate fetiţele, pe rând, erau programate să aibă grijă de „Puiu”, cum mi se spunea mie atunci. În 1936 un inspector general din Ministerul Educaţiei, profesorul Petre R. Petrescu, a făcut o mare inspecţie, deplasându-se personal din Capitală cu o brigadă de alţi inspectori, în multe zone din Ardeal, inclusiv la Şcoala din Râu de Mori. El a fost atât de impresionat de felul cum directorul şcolii, învăţătorul Tănase I. Bălan, a administrat acea unitate de învăţământ, fiind cea mai bună din jud. Hunedoara, încât, împreună cu soţia sa, prof. Maria Petrescu, în semne de mare preţuire, i-a cununat pe părinţii mei, iar fiul lor, pilotul locotenent de aviaţie, Cristian-Petru P. Petrescu, m-a botezat pe mine (îi port numele naşului meu care, din păcate, a dispărut într-un accident de pilotare a avionului său). Ulterior, inspectorul general, l-a mutat pe tatăl meu în Muntenia, la Şcoala primară din Ceptura de Jos, judeţul Prahova. Atât la Râu de Mori, cât şi la Ceptura, am locuit în casa şcolii, căci părinţii nu aveau locuinţă. În august 1939, la Ceptura se va naşte sora mea, Maria-Doina-Raluca, căreia mama îi zicea Cocuţa, dar ea se va stinge din viaţă după numai câteva luni, în urma unei epidemii de gripă şi va fi înmormântată la cimitirul de acolo, într-un loc pe care eu nu l-am putut identifica. Îmi amintesc vag de ea. În Ceptura de Jos am stat până în anul 1945, unde am făcut primele două clase primare. La vârsta de cinci ani m-am îmbolnăvit grav de dizenterie şi am fost internat la un spital din Mizil, la secţia de boli infecţioase, într-un salon cu alţi şapte copii cu aceeaşi afecţiune. Nu avea nimeni voie să ne viziteze, inclusiv părinţii. Chiar surorile medicale intrau rar la noi, cu mănuşi de cauciuc în mâini şi învăluite în cearşafuri albe, boala fiind considerată foarte contagioasă. Toţi copiii aceia au murit în faţa mea, unul câte unul, afară de mine. Toţi plângeam în răcnete mari de crunte dureri intestinale, ziua şi noaptea. Îmi amintesc că rămăsesem să plângem numai doi, apoi numai eu singur… A fost cumplit. Nu ştiu cum am supravieţuit, deoarece încă nu se inventase penicilina, iar dizenteria făcea ravagii. Numai rugăciunile mamei, rămasă la Ceptura cu teama de a-l pierde şi pe cel de al doilea copil, cred că m-au salvat. De această frumoasă comună, aşezată între coline mănoase, cu vii celebre, am multe amintiri…

Erau anii războiului şi vizavi de şcoala unde stăteam noi se stabilise cartierul general al unei mari unităţi motorizate germane. Eu eram la grădiniţă şi pe atunci aveam părul blond. De aceea soldaţii şi ofiţerii germani, amintindu-şi probabil de copilaşii lor de acasă, mă iubeau toţi şi mă luau în braţe, mă sărutau şi mă ghiftuiau cu bomboane şi ciocolate. În fiecare dimineaţă asistam la ceremoniile de înălţare a drapelului cu zvastică în mijlocul unui cerc, care flutura toată ziua în vârful unui catarg înalt. (Mama avusese un alt vis premoniţional, în care acel drapel a căzut din vârful catargului, făcându-se negru când a ajuns la pământ şi dânsa povestea visul la toţi spunând că nemţii or să piardă războiul!). Atunci, la ridicarea drapelului, eu stăteam deseori prezent lângă soldaţii frumos aliniaţi în careul din jurul catargului care cântau cu voci frumoase şi cu braţele întinse, cunoscutele lor imnuri fasciste „Horst Wesel Lied” şi „Die Fahne hoch!” (Braţul sus!). Să fiu sincer, cântecele lor îmi plăceau, fiindcă erau armonioase. Le ştiam melodiile pe dinafară, căci le auzise de zeci de ori, fiind primele coruri auzite în viaţa mea, într-un fel, primul contact cu muzica, deoarece aparatele de radio erau interzise în acea vreme de război şi nu auzisem altă muzică în afară de melodiile cântate de noi la grădiniţă.

Mi se permitea totdeauna să intru în cazarma armatei, asistând cuminte chiar şi la şedinţele strict secrete ale ofiţerilor SS, căci ei nu aveau de ce să se teamă de mine care abia ştiam câteva cuvinte nemţeşti. Unii din ofiţeri mi se adresau ei în româneşte, căci dânşii ştiau mai bine româna decât ştiam eu germana. De la un soldat neamţ care creştea o broască ţestoasă într-o ladă de lemn, profitând de faptul că mă lăsase singur să mă joc cu această micuţă prietenă a lui, într-o zi i-am luat broasca şi în timp ce traversam în fugă cu ea în braţe drumul spre casa şcolii de vizavi, stăpânul ei m-a prins, mi-a luat broasca strigând la mine furios: „Romin hoţ!”, apoi m-a ridicat de centura pantalonilor în aer şi mi-a aplicat câteva palme la fund. Probabil că m-au durut fiindcă am început să ţip şi să plâng. După ce mi-a dat drumul, am alergat fuga să-l pârăsc, dar nu la mama, ci la Herr Hermann, cel mai mare în rang ofiţer de acolo, care vorbea binişor româneşte şi care mă iubea. Acesta m-a luat repede în braţe, mi-a şters lacrimile şi m-a sărutat, iar pe soldatul care m-a bătut l-a certat cu asprime în faţa mea şi i-a dat o zi de arest, fără mâncare, închizându-l în camera care fusese cantina şcolii. Cheia au luat-o soldaţii care l-au arestat râzând de ce pedeapsă primise. Râdea şi neamţul pedepsit, însă ei nu ştiau că noi mai aveam în casă o cheie de la cantină. După plecarea lor, am dat fuga la bucătărie, am luat o bucată mare de brânză şi pâine, am deschis uşa arestatului şi i-am pus mâncarea pe masă, rugându-l să iasă afară. Neamţul a zâmbit, m-a mângâiat pe cap spunându-mi ceva în nemţeşte (probabil că îmi cerea scuze pentru ce făcuse), dar deşi trăgeam de el să-l scot afară, a refuzat să iasă şi, prin semne, m-a rugat să-l las singur şi să încui uşa cu cheia la loc. Seara a fost eliberat şi chemat de aceeaşi colegi ai lui la masa de la popotă, unde uneori mai mă alegeam şi eu cu câte ceva bun.

Când, la 1 august 1943, începuseră bombardamentele americane asupra Ploieştiului (codul acţiunii era „Tidal Wave”, adică „Valul Fluxului”), sirenele sunau, cu întreruperi repetate împreună cu alarma de mână de la primărie, iar noi ne ascundeam cu toţii pe valea gârlei Bălana, luând cu mine mereu, într-o mână, colivia cu cei doi porumbei şi pisoiaşul meu în altă mână, „să nu moară de bombe”… De acele fiinţe eu nu mă despărţeam nicicum. Spre Ploieşti se auzeau bine bubuiturile tunurilor antiaeriene româno-germane care apărau rafinăriile locale, grav atinse de bombe, dar mai tare se auzeau zguduiturile înfundate ale bombardamentelor zilnice care, cu mici pauze, durau circa o oră şi jumătate, făcând geamurile să vibreze în Ceptura şi-n împrejurimi, timp în care eu muream de frică. Avioanele america B-24 Liberator, cam 180 la număr, decolate din Libia, iniţial, zburau toate la mare înălţime în grupuri de circa 20 şi străluceau ca nişte scânteioare la soare, aruncând beteală pentru a deruta tirul artileriei, apoi coborau mult, pentru a arunca bombele mai cu precizie la ţintă. Vreo 50 au fost doborâte de artileria şi aviaţia româno-germană încă din prima zi de atac aerian. Însă bombardamentele se repetau în zilele următoare. Într-o zi am văzut cum pe deasupra mea, la nivelul vârfurilor de plopi, a trecut cu zgomot uriaş un avion de vânătoare german de la baza lor aviatică din Mizil, urmărit şi mitraliat de un avion de vânătoare american din seria celor care însoţeau bombardierele. Pârâiturile îmi spărgeau urechile şi nu auzeam strigătele mamei mele care mă căuta cu exasperare. Am căzut de frică în genunchi strigând cu disperare pe Dumnezeu să nu tragă americanii şi în mine, să-mi vină repede în ajutor şi să mă scape. Eram tare, tare speriat, cumplit de înfricoşat şi am văzut cum avionul german s-a prăbuşit după dealul din apropiere.

Câteva din cartuşele goale de mitralieră trase au căzut şi în jurul meu. După ce a sunat încetarea alarmei, tot satul am fost acolo şi am văzut trupurile arse ale unor doi piloţi germani din avionul care încă mai era învăluit de flăcări. Femeile plângeau bocind peste trupurile piloţilor tineri. A doua zi nemţii au sosit de la Mizil cu un mare camion-platformă şi cu o macara pentru a ridica trupurile colegilor lor şi relicvele aparatului căzut. Peste alte câteva zile am fost martorul altei scene spectaculoase. Noaptea veneau avioanele ruseşti iar atunci cerul se umplea de reflectoare şi de baloane captive. Când avionul era prins de vreun reflector, alte zeci de reflectoare se încrucişau imediat peste el, timp în care vedeam cum explodează obuzele în jurul lui. Vă mărturisesc că scena îmi plăcea grozav, părând un nemaipomenit foc de artificii cu bubuituri şi asta mă amuza.

Adesea avioanele ruseşti scăpau ascunzându-se în nori. Deasupra Cepturei, un mare avion de bombardament american a fost atins de obuzele antiaeriene trase de lângă Ploieşti şi nava aeriană cădea rostogolindu-se spectaculos în flăcări şi cu o dâră neagră de fum, venind spre noi (impresie falsă, deoarece el s-a prăbuşit mult mai departe), dar scena care mi-a rămas întipărită în minte a fost un număr de vreo cinci-şase paraşute care au apărut din avionul ce se apropia de sol. Se vedeau ca nişte balonaşe albe ce se măreau din ce în ce mai mult. Una din paraşute, probabil stropită cu benzină, cădea arzând, apoi paraşutistul s-a prăbuşit brusc, ca o piatră la pământ. Toţi ceilalţi au aterizat cu bine pe deal, printre vii, iar pe la prânz au fost prinşi de jandarmii din Ceptura, căci paraşutiştii s-au predat lor fără nici o rezistenţă. Atunci am văzut pentru prima dată cum arată americanii. Erau nişte flăcăi înalţi şi frumoşi. În drum spre jandarmeria din incinta primăriei au fost urmaţi de multă lume curioasă. Văzând biserica, au cerut, prin gesturi, să intre în ea să se roage şi li s-a îndeplinit rugămintea. Deoarece nimeni nu ştia nici o limbă străină în Ceptura, primarul i-a chemat pe părinţii mei să traducă ce spuneau prizonierii, însă părinţii mei nu ştiau engleza ci numai franceza. Din fericire, un paraşutist american ştia franceza cam la acelaşi nivel cu al părinţilor mei. Numai dumnealor şi cu mine am avut voie să intrăm în sediul jandarmeriei unde prizonierii erau întinşi pe paturi şi pe jos. Unul avea piciorul scrântit şi julit de un arac de vie; ceilalţi erau bine. Lumea curioasă stătea bulucită afară. Paraşutistul care vorbea franceza a spus că este pilot şi că roagă autorităţile române să nu îi predea nemţilor căci aceştia îi împuşcă pe loc pe toţi prizonierii americani. Îmi amintesc că pilotul m-a strâns la pieptul lui şi că m-a sărutat pe frunte, iar eu i-am numărat până la zece pe franţuzeşte, căci mai mult nu ştiam. Ne-a arătat nişte poze cu soţia şi doi copii de-ai lui cam de vârsta mea, apoi mi-a dat cadou o hartă colorată pe care figura zona Ploieştiului, harta fiind însă imprimată pe mătase naturală. Pilotul l-a rugat pe tata să-i procure o sticlă de apă oxigenată pentru piciorul scrântit şi julit la aterizare. Tata şi cu mine ne-am dus imediat la farmacia doamnei Aldea care a refuzat să ne dea apă oxigenată pentru acei „criminalii care au şters de pe hartă Ploieştiul omorând mii de oameni şi care i-au speriat de moarte pe Mihăiţă, copilul ei”, cum zicea dânsa care îşi avea soţul pe front. În cele din urmă, la insistenţele tatălui meu, farmacista ne-a dat soluţia cerută, însoţind-o de drăcuieli cumplite şi de blesteme dure. Americanul însă ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi bandajându-şi piciorul cu apa adusă cu blesteme. La scurt timp a venit un autobuz militar cu soldaţi şi ofiţeri români şi i-a luat pe americani. La plecare, prizonierii ne-au făcut la toţi cu mâna şi ne-au zâmbit. Mulţi ceptureni le-au răspuns cu aceleaşi gesturi prieteneşti, dar unii i-au înjurat. Şeful de post mi-a confiscat harta primită de la pilotul american. După plecarea lor a mai sosit o maşină cu ofiţeri români, apoi, de la Mizil, vreo cinci maşini militare germane. Atunci am asistat la o ceartă mare între ofiţerii români şi cei germani care protestau că românii nu le-au predat lor prizonierii. Dar un ofiţer român care vorbea bine nemţeşte a ţipat furios la nemţii ce aveau grade mai mici decât el, s-a urcat nervos în maşină şi a plecat în viteză. Aliaţii germani au tăcut mâlc s-au întors cu coada între picioare, fără nici o captură.

La nici o lună după acest eveniment, în urma înaintării rapide a trupelor sovietice în România, întreaga garnizoană germană a plecat foarte grăbită într-o noapte, lăsând barăcile libere. Acolo ei au abandonat multe pături, cearşafuri şi vase de gătit care au fost luate de vecinii mei. Într-o dimineaţă, gornistul satului suna cu goarna pe străzi şi anunţa că regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu şi a întors armele contra foştilor aliaţi germani. El mai spunea că am trecut de partea trupelor ruseşti care vor sosi în curând şi în Ceptura, trebuind ca fiecare casă să abordeze la poartă un steguleţ alb şi unul roşu, iar lumea să iasă în capul satului cu flori spre a-i întâmpina pe eliberatori. Naivi, sute de bărbaţi şi femei i-au aşteptat cu flori pe ruși. Printre ei, am fost şi eu cu tata. Dinspre şoseaua ce mergea spre Iaşi au apărut primele coloane de maşini şi tancuri ruseşti, dar cum au intrat în sat, zeci de soldaţi ruşi, majoritatea beţi, au sărit din camioane şi au început să alerge după femei. Vreo zece din ele au fost prinse şi le-au violat imediat pe loc, la marginea străzilor, în faţa noastră, apoi le-au luat cu ei şi am auzit că au fost eliberate după câteva zile, toate sosind pe jos batjocorite şi plângând. Lumea făcea comparaţie cu comportamentul soldaţilor germani, deosebit de civilizaţi. Sovieticii scotoceau casă după casă, căutând mâncare şi băutură. Pivniţele boierilor Minculescu şi Mărăcineanu au fost devastate. Noi ne-am ascuns foarte înfricoşaţi din faţa ruşilor, dar în final ne-am speriat de geaba, fiindcă a doua zi, dintr-un tanc însoţit de o maşină marca ZIS, blindată, ne-am trezit în curtea şcolii cu trei ofiţeri ruşi, foarte politicoşi. Unul era rănit la mâna dreaptă pe care o avea legată de gât. Toţi trei vorbeau bine franceza şi germana. Au cerut mâncare şi părinţii mei le-au gătit nişte pui la grătar. Regretau că în armata lor există şi soldaţi răi şi necivilizaţi. Doi din aceşti ofiţeri spuneau că în civilie sunt ingineri, că au terminat facultatea la Leningrad şi că au copii mici acasă. Îmi amintesc că, la plecare, ne-au îmbrăţişat cu drag şi că au plâns. Nici unul nu spera că ei vor ajunge teferi până la Berlin. Aşa spuneau şi poate că aveau dreptate. Când i-am văzut că plâng, am început să plâng şi eu. Toţi trei m-au sărutat. Unul din ei m-a luat în braţe şi i-a rugat pe părinţii mei să mă lase să merg cu el pe turela tancului până la primărie. Auzindu-l, am fost primul de acord şi, întrucât încrederea era deplină, mi s-a dat voie. Eram foarte bucuros şi mândru că merg sus pe tanc, ţinându-mă bine de turelă că tancul se cam legăna.

Am mers aşa vreo 300 m, cel rănit ţinându-mă strâns de braţ, după care m-a debarcat în faţa primăriei. Tancul nostru fusese urmat în fugă de mai mulţi copii. La despărţire, ofiţerul sovietic m-a sărutat din nou de mai multe ori, cu mult drag. Când m-a strâns în braţe, m-a mânjit puţin de sânge din rana lui cu bandaj pătat. Era – cum se spunea atunci – „sângele vărsat de un erou sovietic pentru eliberarea României”… După gestul de despărţire, ofiţerul a intrat în turelă şi dus a fost. Şi uite aşa… eu pot să mă laud că sunt poate singurul român care, în timpul războiului, am fost mângâiat, pupat şi drăgălășii atât de nemţi, cât şi de americani şi de ruşi! Pare greu de crezut, dar exact aşa s-a întâmplat. Era avantajul de a fi copil, căci şi copiii de pretutindeni pot fi luaţi ca simbol al păcii între popoare, alături de porumbeii albi cu crengi de măslin în cioc. Oare cine o mai fi fost atunci ca mine?

Tot în acea perioadă simţeam o mare bucurie când în sat veneau ţiganii ursari. Ei dădeau adevărate spectacole cu urşii lor care aveau un belciug petrecut fără milă prin nas, de care era legat un lanţ lung, aşa cum au şi în zilele noastre ursarii din India, căci de acolo au venit ei cu obiceiul acesta. Animalele lor dansau legănându-se, atunci când le cânta din clarinet, în timp ce alt ursar bătea la tamburina cu zăngănele metalice. Toţi cântau la clarinet sau taragot aceeaşi melodie foarte la modă pe atunci, un cântec care astăzi are cuvintele „Doamne, ocroteşte-i pe români”… Acestea sunt, desigur, versuri noi, adăugate în ultimele decenii, deoarece, în realitate, melodia originală era una anti-rusească, amintindu-mi bine o parte din versuri: „Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/ Măi Staline, nu ofta,/ Că Moscova nu-i a ta!/ Tra-la, la la lai, la la…/Măi Staline, nu mai plânge, / C-ai vărsat atâta sânge,/ Tra-la, la la lai, la la…” Toată lumea o cânta însoţind sunetul taragotului, iar urşii ţiganilor, bieţii de urşi, se învârteau în ritmul melodiei şi când spectacolul se termina, fiecare urs venea la tine cu o talgeră în „mână” şi nu pleca până ce nu îi puneai în ea nişte bani. Unii urşi erau frumoşi şi înalţi de peste doi metri atunci când se ridicau în picioare. Femeile se speriau, ţipau şi fugeau, în timp ce eu mă duceam până sub ei mângâindu-i pe burtă, căci mi se păreau foarte blânzi. Alţii nu executau imediat comenzile şi erau bătuţi cu cruzime cu bâtele. Pentru că mă ţineam mereu după ursari, unul m-a întrebat: „Nu vrei să mergi cu mine? Hai acum, domnişorule, că te fac mare meşter ursar şi ai să câştigi bine…” Să fiu sincer, mi-ar cam fi plăcut meseria lui, dar văzând că insistă şi că întinde mâna spre mine să mă apuce, am rupt-o pe loc la fugă, fiindcă auzisem că ţiganii fură copii.

După război, în 1945, tatăl meu a fost mutat ca director la şcoala cu clasele I-VII din Scăieni-Prahova, locuind tot în casa şcolii (şcoala era în construcţie şi de aceea clasele propriu zise se făceau în incinta căminului cultural din localitate). Lângă locuinţa şcolii era şi un grajd şi părinţii mei, buni gospodari, au cumpărat o capră, oiţe, găini, porumbei, raţe, bibilici, iepuri de casă iar mai târziu chiar şi o vacă. În vacanţele de vară eu eram cioban şi, alături de alţi copii, mergeam cu capra, cu oile, cu iezii şi mieii, apoi cu vaca şi viţelul, la păscut, pe câmp, la pădure şi pe deal. Acolo ascultam cântecul păsărelelor, învăţând să recunosc multe specii, pasiune păstrată până astăzi, când am devenit un bun ornitolog amator, cu numeroase cărţi de specialitate şi multe înregistrări sonore. Chiar şi vasta grădină de atunci a şcolii era un loc minunat de păşune. Acolo mă jucam cu iezii şi cu mieii mei, dar cel mai mult cu viţeluşul de care eram nedespărţit. Parcă-l văd şi acum cum alerga zburdând până în fundul grădinii învârtind coada în vânt, ca după aceea să revină la mine tot zburdând, pentru a mă linge pe păr sau pe faţă cu limba lui aspră ca o perie, în timp ce eu îl scărpinam sub gâtuleţul ce-l ţinea întins, aşteptând să-i sărut ochii blânzi în care se reflectau florile de cireş. Sacrificarea lui a fost una din marile tragedii ale copilăriei mele. Iarna, în preajma marilor sărbători, mergeam cu alţi copii de-o seamă cu mine, cu sorcova, cu colindele, cu pluguşorul, cu steaua şi chiar cu Irozii, interpretând din casă în casă micile scenete cu Irod-împărat.

După terminarea primelor patru clase primare, am urmat clasa a V-a (care atunci se numea clasa întâi de liceu), la Ploieşti, la „Liceul Sfinţii Petru şi Pavel”, făcând o navetă dificilă cu trenuri supra-aglomerate, stând agăţat pe scările vagoanelor chiar şi iarna sau, mai rău, stând pe tampoane, căci în vagoane nici vorbă nu exista vreun loc. Odată am căzut de pe scară atunci când a plecat trenul şi am avut norocul că un bărbat m-a împins cu piciorul departe de şină. Atunci am fost rănit de pietre şi am stat aşa jos până a trecut toată garnitura, să nu fiu lovit de scările vagoanelor. În acea zi am lipsit de la şcoală. Vara mergeam deseori pe acoperişul vagoanelor, alături de zeci de alţi navetişti. Aşa erau condiţiile de navetă în acei ani. Clasa a VI-a am urmat-o la Şcoala nr. 5 din Ploieşti, clasa a VII-a la Scăieni, iar din 1950 până în 1954, pentru clasele VIII-XI, am fost elev la „Liceul I.

  1. Caragiale” din Ploieşti.

GS: Ştiu că şi adolescenţa dumneavoastră nu a fost lipsită de peripeţii, aţi fost coleg de liceu sau chiar de clasă cu câteva personalități ale culturii şi artei româneşti. Aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre aceasta (despre Nichita Stănescu, de exemplu)?

CPB: Am să încep cu ce s-a întâmplat în clasa I de liceu, când eram la „Sfinţii Petru şi Pavel”, actualul colegiu „Mihai Viteazul” din Ploieşti. Atunci liceele erau separate – licee de băieţi şi licee de fete. Acolo clădirea era folosită doar pe jumătate, deoarece jumătatea cealaltă fusese grav bombardată şi atunci încă se afla în ruine. Disciplina în şcoală era semicazonă. Când profesorii ieşeau de la ore, ei păşeau cu catalogul sub braţ mergând spre cancelaria liceului, unde director era profesorul de franceză, domnul Eustaţiu Pretorian, cu studii la Paris, de care ne era frică la toţi, fără să ştiu că, mai târziu, când am ajuns şi eu profesor, mă voi împrieteni cu dumnealui şi ne vom împărtăşi reciproc necazurile şi plângerile contra regimului comunist. În timp ce profesorii străbăteau culoarul, noi elevii trebuia să ne lipim imediat de perete iar când dascălul ajungea în dreptul nostru, trebuia să facem o uşoară plecăciune în faţa lui.

Directorul l-a sfătuit pe profesorul de limba română, Andrei Neagoe, să înfiinţeze un cenaclu literar pe liceu, condus ulterior de prof. Costică Râpeanu, la care m-am înscris şi eu, citind într-o reuniune o poezioară despre primăvară, apreciată de domnul Neagoie cu două cuvinte: Bravo, Bălănele! Asta nu l-a scutit ca două-trei zile mai târziu să-mi ardă o palmă de geaba, confundându-mă cu un coleg de clasă care, pe strada de lângă şcoală, se dăduse pe gheaţă în faţa lui, lovindu-l puţin pe profesor. Incidentul se întâmplase chiar atunci când trecea profesorul nostru spre liceu. Ghinionul lui, de fapt al meu, deoarece colegul fugise şi Neagoe era convins că eu fusesem acel vinovat… La cercul literar al liceului citeau versuri atât Nichita Stănescu cât şi Eugen Simion, viitorii mari scriitori. În revista „Curierul liceului” a debutat Nichita. Eu făceam toate eforturile să mi-l apropii din nou pe domn’ profesor Neagoie, un omuleţ scund, cu o chelie mare. Cum, la Scăieni, la Fabrica de mucava, se aduceau zilnic vagoane cu cărţi foarte preţioase, aruncate de comunişti la maculatură pentru topit, noi copiii mergeam la gară, dădeam ceva paznicilor de la vagoane şi aceştia ne lăsau să luăm cele mai valoroase volume – adevărate comori, literatură clasică română şi universală. De acolo i-am adus domnului profesor ediţii de lux cu poeziile lui Eminescu, Goethe, Heine, istorii ale literaturii etc. şi, dintr-o dată, notele mele la română au început să crească miraculos. Eram notat cu 9 şi 10 chiar dacă răspundeam de 7-8…

Dar asta până într-o zi; şi să vedeţi de ce…

 

Pe data de 30 decembrie 1947, la ordinul Moscovei, regele Mihai I a fost forţat să abdice şi s-a proclamat Republica Populară Română. Când revenim noi la şcoală, după vacanţa de Crăciun şi Anul Nou, constatăm că tabloul regelui şi icoanele au fost date jos de pe pereţii clasei şi înlocuite cu tabloul lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi al Anei Pauker (Hannah Rabinsohn), ministra de origine iudaică, impusă de ruşi, de Stalin personal, pe postul de ministru de externe al României. Era prima săptămână din noul an 1948 şi primul obiect de curs, pe orar, era limba română. Profesorul Neagoie apare pe uşă cu catalogul în mână, se opreşte brusc privind uimit cu ochii pe pereţi fără să mai facă un pas şi deodată strigă intrigat: „Ce-i asta?… Ce-nseamnă asta? Unde-i Majestatea Sa? Unde-s icoanele cu Iisus şi Maica Domnului? Cine-i păduchioasa aia zbârlită? Daţi-mi-ii jos imediat! Afară cu ei! Nu încep ora cu urâţii ăştia pe pereţi! Unde-s tablourile vechi?” „Le-am văzut noi după nişte table rupte, dom’ profesor, lângă sala cu dărâmături” – au răspuns mai mulţi colegi. „Făgăraş – se adresă profesorul către Costel Făgăraş, şeful clasei, care era puţin prieten cu „Fetiţa”, această „fetiţă” fiind porecla băiatului profesorului nostru, elev la aceeaşi şcoală cu noi, dar mai mare decât noi. Du-te tu, drăguţule, cu colegul tău de bancă şi aduceţi imediat tablourile…” Cei doi au dispărut pe uşă şi peste vreun sfert de oră, au revenit amândoi cu o scară şi cu tablourile eliminate. A durat cam o jumătate de ceas înlocuirea lui Dej şi a „tovarăşei” Ana cu vechile tablouri (ciudat este că trei decenii mai târziu, Dej o va aresta pe Ana Pauker pentru trădarea partidului şi o va condamna la domiciliu forţat pe viaţă). După ce regele Mihai şi icoanele şi-au reocupat (de data aceasta neoficial) locurile, profesorul Andrei Neagoie se apropie de catedră fără să ia loc pe scaun şi spuse: „Copii, începem ora cu rugăciunea cântată, cum făceam anul trecut… Vă rog, începeţi!” Toţi ne-am ridicat în picioare cu mâinile împreunate la piept şi, cu privirile aţintite spre icoane, am început să cântăm din ce în ce mai tare, repetând de trei ori: „Cu noooi este Dumnezeeu, înţelegeţi, nea-amuri, şi vă plecaaţi,/ Căci cu no-oi este Dumnee-zeeu!…” Profesorul era cu ochii în lacrimi şi cu glas plin de emoţie ne-a dat următorul sfat: „Aşa să faceţi la toate orele, dragii mei, şi să nu uitaţi că sunteţi români!”, apoi s-a întors la catedră să-şi ia catalogul. Ora de română nu s-a mai ţinut, fiindcă s-a auzit clopoţelul pe sală sunând. Aceea a fost ultima dată când l-am văzut pe profesorul nostru de limba română, deoarece în zilele următoare a fost arestat şi până astăzi nimeni nu a mai aflat vreodată când, unde şi cum a dispărut. Nişte cunoştinţe de-ale dumnealui se zice că ar fi auzit că profesorul Neagoie a fost trimis la lagărul de exterminare de la Canal, unde nu a rezistat mai mult de un an.

Despre perioada studiilor la liceul I.L. Caragiale aş fi vrut să spun că a fost una din cele mai utile vieţii mele de acumulare a cunoştinţelor de bază pentru cultura unui adolescent între 15 şi 18 ani dar, cu sinceritate şi tristeţe, trebuie să vă mărturisesc un adevăr dureros pe care probabil că puţini sau nici unul din foştii mei colegi de clasă şi de generaţie nu ar avea plăcerea să-l mărturisească deschis, deşi, privind retrospectiv prin prisma obiectivă a unui adevăr needulcorat de timp şi de amintiri – el este totuşi marele şi purul adevăr: în realitate, nu prea am avut ce învăţa nimic în această tristă perioadă de şcolarizare! Ce să înveţi? Aproape că au fost patru ani de bază pierduţi în van, mai exact – de timp foarte preţios pierdut irecuperabil care, dacă ar fi fost altă situaţie politică în ţară, cu siguranţă că ne-am fi îndestulat mintea cu arsenalul unui instrumental forte, util şi practic, extrem de necesar unui tânăr român în lupta vieţii. Generaţia mea a fost aproape întru totul deposedată de aşa ceva şi dacă dintre noi, totuşi, s-au ridicat destui oameni de seamă, ei nu au fost, decât în mică măsură, produsul cunoştinţelor de bază căpătate în şcoală, ci în primul rând al efortului lor individual de studiu suplimentar, al ambiţiilor lor individuale izvorâte tocmai din descoperirea realităţii sărace în informaţii emanate de la catedră. Toate vârfurile acestea valoroase izvorâte dintre noi s-au modelat ei pe ei înşişi printr-un efort serios. Puteau să fie mult mai mulţi, dar aşa ceva era foarte greu. Şi vreau să vă argumentez foarte explicit de ce… Vina nu era deloc a profesorilor noştri care, la Caragiale, făceau parte dintr-o elită de excepţie, însă erau încorsetaţi de ideologia comunistă, urmăriţi zi de zi şi pas cu pas, ameninţaţi, obligaţi să nu vorbească nimic altceva în plus faţă de programele analitice STAS impuse de Ministerul Învăţământului, copiate toate după sistemul de învăţământ stalinist sovietic. În acea perioadă nu existau aproape deloc manuale româneşti – Fizica, Chimia, Bazele darwinismului, Anatomia, Istoria medie, Geografia etc. – toate, toate acestea erau manuale traduse din limba rusă. Până şi notele din catalog se puneau după sistemul sovietic, de la 1 la 5… Orele de rusă erau la fel de numeroase ca şi orele de limba română, iar la literatura română se ascundea peste 80% din marile creaţii clasice româneşti. Era interzis să pomeneşti numele lui Titu Maiorescu, V. Voiculescu, Lovinescu, Blaga, Nicolae Iorga, Octavian Goga, interzis să citezi ceva din Istoria literaturii române de George Călinescu; chiar genialul Eminescu era redus doar la studiul poeziei „Împărat şi proletar”, la „Luceafărul”, la poezia „Viaţa” ori la lirica lui erotică, interpretată aiurea… Se punea însă mare accent pe creaţiile cu aspecte de critică socială, de revoltă, de luptă de clasă, studiindu-se scrierile lui Ion Păun Pincio, Alexandru Sahia, Eugen Jebeleanu, A. Toma, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu etc.

La ştiinţele naturii se accentua evoluţionismul şi se combăteau teoriile care susţineau existenţa genelor, genetica în general, „o pseudoştiinţă imperialistă”… La istoria României manualul de bază era o carte groasă scrisă de evreul comunist Mihai Roller care scria că România burghezo-moşierească este o ţară cotropitoare care a răpit Uniunii Sovietice Bucovina de Nord şi Basarabia. Se acorda importanţă congreselor partidului comunist. Ce să înveţi din asemenea cărţi fără absolut nici o valoare? Ce să înveţi la orice liceu din acea perioadă? Mai nimic! Personal, eu nu aveam nici un chef să mă conformez lecţiilor predate acolo, motiv pentru care uneori chiuleam fără nici un regret de la ore şi mergeam la biblioteca şcolii, în loc să fiu în clasă. Date din istoria României le aflam din cărţile vechi de istorie luate de la maculatură şi de la posturile de radio BBC-Londra, Vocea Americii, Europa Liberă, fără să visez că vreodată voi vorbi şi eu la microfonul lor. Nici colegii mei de clasă nu ştiau ce surse mai bune de informare foloseam eu. De aceea, poate că cel mai mare câştig pe care l-am avut cât am fost elev la „Caragiale” nu au fost orele de curs, ci orele petrecute sus, la etaj, în sala de lectură a bibliotecii unde am citit tot ce era tradus pe atunci din Shakespeare, Dante, Goethe, Victor Hugo, Balzac, Tolstoi, Edgar Poe, Proust, Walt Whittman şi mulţi alţii. La biblioteca liceului mă întâlneam deseori cu elevii Eugen Simion, viitorul preşedinte al Academiei Române şi cu viitorul mare poet Nichita Stănescu, alt „şoarece de bibliotecă”, la fel ca şi mine, numai că el citea pe marii clasici ai literaturii ruse în original, deoarece mama lui era rusoaică şi pentru el, limba rusă era o a doua limbă maternă. Cultura literară mi-o făceau, cu predilecţie, aceste cărţi, încât devenisem mai de grabă un autodidact decât un pasionat al orelor de curs, unde am avut colegi prietenoşi, plăcuţi şi cuminţi. Numai din colegii mei de an s-au ridicat vreo opt personalităţi de elită: romancierul Bujor Nedelcovici (aflat acum în Franţa), marele pictor Vladimir Zamfirescu, poetul Corneliu Şerban, poetul Mihai Negulescu, scriitorul Alexandru Sincu (care locuieşte la Paris), medicul epigramist Ion Tudor, prof. univ. şi inventator Horia Busuioc (aflat în Elveţia), pictorul Sergiu Dumitrescu (aflat în Austria). Am şi doi colegi care ar fi putut deveni mari artişti, dar regimul comunist le-a pus de la început piedici criminale, frânându-le aripile talentului chiar din clipa când şi-au luat zborul: Georgescu Rodrig (eliminat de la Institutul de teatru, secţia regie, pentru politica tatălui său); la fel pianistul Dan Vladimir Ghica. Evident, am fost o serie „productivă”, căci vorbesc numai de colegii mei de clasă şi de an, ridicaţi graţie efortului lor personal deosebit şi nu datorită nivelului deplorabil al sistemului de învăţământ de atunci. Bieţii profesori nu aveau, desigur, nici o vină, căci nu ne puteau spune absolut nimic din ceea ce doreau să ne spună. Dintre ei, unii au riscat uneori şi ne-au dat asemenea informaţii în plus, absolut interzise, dar consecinţele au fost foarte grave pentru viaţa lor. Aşa se face că dascăli de elită, precum Ion Grigore, profesor de matematică, sau profesorul de istorie George Georgescu, dirigintele meu, au ajuns să execute ani grei de condamnare politică după gratii. Singura parte pozitivă a învăţământului din perioada comunismului a fost gratuitatea lui, atât la nivel elementar şi mediu, cât şi la cel universitar. Trebuie să apreciez acest lucru.

GS: Pe parcursul creşterii dumneavoastră intelectuale, în facultate aţi fost chiar elevul marelui Perpessicius. Am văzut în treacăt în biblioteca dvs personală un volum din „Istoria Literaturii Române” a marelui critic român. Ce anume vă leagă de marele Perpessicius, ce vă amintiţi despre el?

CPB: Nu, eu nu am fost elevul marelui academician Dumitru Panaitescu Perpessicius (1891-1971) care, într-adevăr, funcţionase un oarecare timp ca profesor de română şi franceză prin diferite oraşe din ţară, imediat după primul război mondial. Deşi Perpessicius este autorul unei adevărate Istorii a literaturii române, el nu şi-a grupat numeroasele lui volume de „Menţiuni critice”, părţi răzleţe dintr-o asemenea istorie, sub acest nume, într-un singur volum, iar volumul gros pe care l-aţi văzut dumneavoastră în rafturile bibliotecii mele din Scăieni era, în realitate, unul din monumentalele sale volume critice prezentând opera lui Mihai Eminescu, o carte ce mi-o oferise mie cadou atunci când ne-am cunoscut la Scăieni, unde ne-am întâlnit pe la finele anilor 1960, absolut din întâmplare. Domnia sa, împreună cu Doamna Alice Panaitescu, asistau la o slujbă religioasă la biserica din Scăieni şi, după serviciul religios, academicianul a venit la mine confundându-mă cu un tânăr orientalist pe care îl cunoştea. Dar nu i-a părut rău de confuzie, când a văzut că îi citisem versurile, amintindu-i faptul că pe când era redactorul literar al unui mare ziar, dânsul l-a lansat pe marele critic şi scriitor George Călinescu cu un articol de debut.

Probabil că l-a surprins mult acest amănunt şi de aceea mi-a dat întâlnire la casa „domnişoarelor Anghel” din Scăieni, rude cu soţia lui, unde se aflau în vizită. Acestea erau trei intelectuale foarte culte, prietene cu mama mea, trei surori în vârstă, care nu se căsătoriseră niciodată. Ştiam că dumnealor erau nepoatele marelui poet Dimitrie Anghel care a scris poemul „Balul pomilor” în grădina fratelui său din Scăieni, tatăl celor trei fete. A doua zi am fost la conacul domnişoarelor Anghel şi, în cerdacul casei, am stat mult de vorbă cu distinsul critic literar în pridvorul frumoasei case acum demolată de noul proprietar. După aceea ne-am revăzut de mai multe ori acasă la dumnealui, pe strada Eminescu, la Bucureşti, şi la „Muzeul literaturii române”, înfiinţat de bătrânul academician, unde dânsul era director fondator. Am povestit detaliat acest episod în ziarul amicului meu Aristide Buhoiu, „Universul”, nr. 64, pag. 6, din 1 dec. 1987, articol pe care cred că îl voi republica şi pe internet. Maestrului Perpessicius i-am oferit un portret sub semnătura mea, pe care îl ţinea deasupra mesei de lucru în biroul său, iar de la dumnealui am primit numeroase scrisori şi îndrumări personale, căci se arăta interesat de primul meu roman, „Sânge spaniol”, pe care îl scrisesem la 23 de ani şi pe care mi-l citise. Deoarece, după ce în război mâna dreaptă, în urma unei răni, nu mai putea fi folosită şi deoarece, la bătrâneţe, maestrul îşi pierduse complet şi vederea, m-a rugat să vin acasă la dumnealui la Bucureşti pentru a-i citi câteva pagini din scenariul meu de film „Geniu sublim”, care descria viaţa lui Mihai Eminescu şi achiziţionat prin contract scris de Studioul de filme de la Buftea. Atunci m-a încurajat mult să continui cu scrisul, dar şi cu pictura. După dispariţia marelui critic, la serviciul funerar de la cimitirul Belu, am fost invitat de soţia sa şi de fiul său, prof. univ. Dumitru D. Panaitescu-Perpessicius Jr., să-i mai vizitez acasă, ceea ce am făcut-o de mai multe ori cu respect şi plăcere. M-am întristat foarte mult când, după decesul Doamnei Alice şi al lui Mitif, fiul maestrului, casa de la Bucureşti le-a fost jefuită chiar atunci când se făceau pregătiri să fie transformată în muzeu. Nimeni nu a scris niciodată despre această inabominabilă crimă anticulturală. Din fericire, s-a putut înfiinţa un muzeu „Perpessicius” la Brăila, oraşul natal al marelui critic şi istoric literar.

GS: De asemenea, în facultate, aveaţi legături de suflet şi cu ceilalţi profesori ai dvs, dintre care aş aminti pe marele prof. dr. Ion Rotaru şi pe profesor dr. Ion Dodu Bălan, de la care aţi primit aprecieri timpurii şi o confirmare a talentului dvs literar. Ne puteţi spune mai multe?

CPB: Să ştiţi că la domnul prof. univ. Ion Rotaru (1924-2006) tot datorită Academicianului Perpessicius am ajuns şi iată cum: ca titlu pentru lucrarea de diplomă pentru examenul de stat mi-am ales o temă delicată, ocolită de toţi absolvenţii, şi anume „Eminescu şi folclorul”. După ce criticul Pepessicius îmi dăduse câteva îndrumări de lucru preliminare, mi-a spus cam aşa: „Vezi că mâine eşti aşteptat acasă la un colaborator de-al meu, conf. Ion Rotaru, de la Facultatea de filologie, căruia eu i-am vorbit despre dumneata într-un fel elogios. El deja are aproape gata o lucrare despre Eminescu, cu titlu similar şi îţi va da toate lămuririle necesare. L-ai avut la catedră? El te va primi ca pe nepotul meu.” „Vă mulţumesc, i-am răspuns. Nu, nouă nu ne-a predat nici o oră, dar colegii mei care au dat examene cu dumnealui spuneau că este foarte sever.” „Nu-ţi face probleme. Te aşteaptă cu plăcere.” Şi aşa a fost. Ba, mai mult decât atât: după ce mi-a oferit o mulţime de detalii cum să-mi redactez lucrarea de diplomă, m-a oprit la masă şi am stat toată ziua la taclale… Mi s-a părut un om foarte de treabă şi mi-a povestit amănunte interesante din viaţa lui, cât de greu i-a fost să ajungă la o catedră universitară după ce mai întâi slujise pe la nişte şcoli elementare mărunte de la ţară unde a predat de toate, până şi matematica. Încă de pe atunci îmi spunea că visul lui cel mare este să scrie o Istorie a literaturii române la fel de mare şi de importantă ca şi Istoria lui Călinescu. „Dacă şi tu scrii şi publici ceva care crezi că este important, îţi rezerv de pe acum o pagină-două în Istoria mea…” Desigur, scrisesem câte ceva, însă nu am îndrăznit să-l deranjez pe profesorul şi criticul Rotaru care, într-adevăr, a publicat o voluminoasă Istorie a literaturii române (de 1336 de pagini), cu un serios caracter didactic, opera lui capitală, dar la scurt timp după apariţia cărţii, a plecat lângă idolul său,George Călinescu (a cărei Istorie avea 1060 de pagini)… Lucrarea mea de diplomă a fost foarte apreciată de doi specialişti de elită, Prof. univ. dr. Mihai Zamfir, de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, şi de Prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan, de la aceeaşi facultate. Ultimul, nu numai că nu era rudă cu mine, dar atunci aveam impresia că între noi ar fi putut exista şi un anumit grad de rivalitate, deoarece de o frumoasă colegă de-a mea de facultate (cea mai bună prietenă a mea, Mioara G.) profesorul Bălan, care nu era căsătorit, colegii spuneau că este îndrăgostit. Colega mea mi-a povestit acelaşi lucru, dar conform spuselor ei, nu avea de gând să se căsătorească cu cineva mult mai în vârstă decât dânsa, deşi mai târziu, când I.D.B., un critic talentat şi deosebit de inteligent, ajunsese vicepreşedinte al Consiliului Culturii, pe post de ministru, Mioara l-a regretat. Totuşi, prin funcţiile mari politice pe care le-a avut în timpul regimului comunist, profesorul şi scriitorul I. D. Bălan şi-a atras numeroase oprobii ale criticilor tineri şi acestea l-au descurajat să mai scrie. Eu însă îi rămân recunoscător pentru aprecierea lucrării mele. Această teză va fi, ulterior, prelucrată şi adăugită, apărând recent sub un titlu nou,”Eminescu şi universul folcloric românesc”, la editura „Premier” din Ploieşti, în 2011. Cum se cuvenea, am dedicat-o mentorilor mei, Pepessicius şi Rotaru.

GS: Aveţi în palmaresul dvs artistico-literar, lucrări de o mare valoare, unele dintre ele unice în lume. Aş aminti: „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale ţărilor lumii” şi „Imnurile Uniunii Europene”. Prima lucrarea conţine traducerea a peste o sută de imnuri din limba de origine, făcută chiar de dumneavoastră. Despre ce alte lucrări dragi dumneavoastră aţi dori să ne vorbiţi?

CPB: „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale ţărilor lumii” şi „Imnurile Uniunii Europene” sunt, într-adevăr, lucrări inedite, premiere în cultura românească, de fapt ambele cărţi sunt o singură lucrare, deoarece cartea cu „Imnurile U.E.” este un extras din prima, cu unele adăugiri şi cu reproducerea partiturilor muzicale. Enciclopedia conţine peste 200 de imnuri naţionale, cu istoricul fiecărui imn în parte şi cu toate textele traduse de mine din diferite limbi, având şi un CD anexă.

Prima a apărut la „Editura Ploieşti-Mileniul III”, iar a doua a fost editată de „Consiliul Judeţean Prahova, Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga”, ambele în anul 2008. De la apariţie până acum nimeni nu a avut decât cuvinte de laudă faţă de conţinutul lor. Nu aş putea spune că a fost o muncă uşoară, trebuind să mă adresez unor ambasade, să verific date prin biblioteci americane, să caut pe net sau chiar să solicit documentaţie direct de la sursă, cum a fost atunci când am vizitat Noua Zeelandă şi Australia. Dar, în sfârşit, efortul s-a meritat şi poate nu l-aş fi făcut niciodată dacă nu eram un fan al imnurilor naţionale, întrucât ştiu să cânt multe din ele; unora le cunosc chiar şi textele în original. Dar ele nu-s nici pe departe singurele cărţi preferate. Am mai multe lucrări proprii care îmi sunt dragi. Dintre ele aş cita piesele de teatru „Ispită şi virtute” şi „Neprihănitul Iov”, apoi scenariul de film „Eminescu”, romanul religios „Dincolo de curcubeu”, romanul „Oaspeţii din Elizeu”, cartea de versuri „Eros-sonete”, „Viaţa lui Iisus prezentată în secvenţe cronologice”, ” Dicţionarul criminalilor politici comunişti din România”, cartea de versuri „Visuri cosmice”, cartea de maxime „Cioburi de cristal (4000 de maxime)”, „Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni” şi nu mai puţin primul „Ghid de conversaţie român-latin” din ţara noastră, numit în latină „Latinum Romanicumque colloquii enchiridion”. Sunt peste douăzeci de cărţi la număr şi altele deja scrise aşteaptă lumina tiparului.

GS: Ce anume v-a determinat să emigraţi în SUA? A fost doar un act de furie sau pe deplin justificat? Cum aţi ajuns în America?

CPB: A fost un act disperat de salvare a vieţii mele, tot mai ameninţată de la un an la altul de securitatea ceauşistă care, din diferite motive reale sau imaginare, mă urmărea pas cu pas şi mă chema periodic la sediul ei din Ploieşti unde am primit diferite avertizări, intimidări şi, în final, o încercare, reuşită pe jumătate de a mă otrăvi. A fost un act curajos, nebun, de mare risc, aş zice… Fuga noastră dincolo de „cortina de fier”, este ea însăşi un roman întreg, trăit la cea mai înaltă tensiune de mine şi de soţia mea Dorina, care m-a urmat cu fidelitate, cu multă încredere în mine şi m-a încurajat cu tărie în momentele de cumpănă, căci am avut şi asemenea momente.

Evadarea din iadul comunist a fost un act premeditat, laborios plănuit în cele mai mici amănunte şi pe deplin justificat. Reuşita lui s-a bazat pe stratageme perfecte, pe falsificarea de date din paşaport, în baza cărora am putut trece din Ungaria (iniţial, ungurii ne arestaseră) în Austria, unde am stat amândoi aproape un an de zile în lagărul de refugiaţi politici de la Treiskirchen. De acolo am fost trimiși să locuim la un pension din orașul Gloggnitz. Proprietarii pensionului m-au recomandat unui prieten de-al lor să mă primească să-i lucrez în gospodărie, măturându-i curtea, aranjându-i magazia etc. Când prietenii lui i-au spus că sunt profesor, începând cu cea de a doua zi, proprietarul, un inginer pensionar, a lucrat alături de mine ca să audă ce-i povestesc într-un amestec de germană cu franceză (el știa ceva franceză cum știam și eu ceva germană, dar, oricum, ne-am înțeles).

După o săptămână de lucru, m-a plătit cu sumă de șilingi care erau echivalentul cam a trei salarii de profesor în România… Ulterior am aflat că propunerea de a lucra în curte la el fusese doar un pretext delicat, un ajutor nejignitor pentru a-mi putea oferi o sumă onorabilă de bani fără să mă facă a simți vreo ofensă. Din banii câștigați am cumpărat ceva pentru copiii noștri din România. Acasă ne-au rămas cele două fetiţe, ambele în clasa a V-a, Codrina şi Ozana, în grija bunicului lor. Li s-a refuzat categoric viza de venire alături de noi. Erau ca şi captive. Rareori puteam comunica telefonic cu ele, totdeauna fiind întrerupţi de securitate. Obţinând viza de intrare în S.U.A., după verificarea personală făcută de ambasadorul american la Viena, după un an şi jumătate, am reuşit să ne aducem în Chicago şi fetiţele, dar numai după ce preşedintele de atunci, Ronald Reagan şi soţia sa Nancy Reagan, au cerut acest lucru dictatorului Ceauşescu. La intervenţia lor, fetiţele au fot trimise imediat şi au călătorit în avion singure de la Bucureşti la Chicago. În America a trebuit să luăm viaţa de la început.

GS: Ştiu că în ţară aţi fost profesor de limba română,

de istorie şi de latină, la şcoli de prestigiu din Ploieşti.

Aveaţi un statut, o recunoaştere a calităţilor dumneavoastră didactice şi pedagogice. În America, spuneţi-ne, care a fost parcursul dvs. profesional?

CPB: A fost ceva ca un urcuş, de la groapa din vale, la culmea de pe deal… Un urcuş greu, tare anevoios, cu totul neprevăzut. Nu aveam experienţa Americii, a unei lumi noi, total diferită de cea din România. A emigra la vârsta de 50 de ani pare o nebunie, căci una este să faci un asemenea experiment de transplant intercontinental la 18-20 de ani şi alta la 50. Credeţi-mă. Adaptabilitatea pare şi ea la început imposibilă, apoi se realizează foarte lent.

Cunosc români de vârsta mea care nu s-au putut adapta şi s-au întors. Fireşte, deşi vorbeam destul de bine alte limbi, cu engleza stăteam prost, iar o limbă nouă, cu o fonetică dificilă cum cer fonemele anglo-saxone, se învaţă uşor până pe la 40 de ani. După aceea, lexicul străin se însuşeşte tot mai greu, iar eu depăşisem demult pragul de 40. A trebuit să facem cinci cursuri complete de engleză, apoi vreo trei ani de colegiu, să dăm din nou examene solicitante şi pretenţioase. Dar, slavă Domnului, am făcut faţă. La „Truman College” din Chicago, am început o slujbă de tutoring lucrând cu studenţii străini, apoi am avut, pe rând, norme întregi sau jumătăţi de normă ca profesor de limba română la Institutul de limbi străine „Berlitz”, din Chicago, lucrând cu studenţii americani care studiau limba română, apoi am lucrat la „Societatea Misionară Română” din Wheaton, ca editor, apoi ca operator traducător la o mare companie florală, „Florist Transworld Delivery” (pentru limbile franceză şi spaniolă) iar, după câţiva ani, ca telefonist la o companie telefonică internaţională „Fone Tel” unde cred că am vorbit la telefon cu toate marile oraşe americane din toate statele, inclusiv cu Hawaii şi cu Alaska. De la ultima companie m-am pensionat la 65 de ani, iar după pensionarea mea greul va trece asupra Dorinei, ea intrând pe postul de locomotivă a familiei.

GS: Eraţi, înainte de revoluţie, una dintre Vocile Americii. Cum a fost experienţa legată de participarea la acest proiect unic de dizidenţă?

CPB: Pentru a lucra în calitate de corespondent la „Vocea Americii (VOA)” a trebuit să dau un examen. După aceea, transmiteam periodic diferite programe despre activitatea românilor din America, reportaje şi acţiuni de-ale lor politice sau culturale. Acelaşi lucru făceam şi la „Radio Europa Liberă”. Unii prieteni din România m-au auzit vorbind la ambele posturi de radio. Articolele mele de la radio sau cele publicate în presa liberă românească (au fost zeci) am constatat că aveau mare ecou aici ca şi în ţară. Dintre ele amintesc scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu, explicându-i de ce trebuie să demisioneze şi prezicându-i cu mult înainte că va fi executat la zid. Dacă mă asculta, cred că trăia. Un articol asemănător a fost acela publicat în „Micromagazin” şi în „Meridianul românesc” prin care am descris destul de bine revoluţia din decembrie cu o jumătate de an înainte de a avea loc.

GS: Ştiu că v-aţi întâlnit, de-a lungul activităţii dumneavoastră cu mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti şi internaţionale. Aţi putea să ne relataţi cum a fost, de exemplu, întâlnirea cu  domnul

Octavian Paler?

CPB: Împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorinţiu, de la Televiziunea Română, am înfiinţat primul program de TV în limba română pentru românii din Chicago, „Suflet românesc”, în care eu eram şi prezentatorul ştirilor. Atunci am avut ocazia să iau interviuri multor personalităţi sosite din România, după Revoluţie, printre care şi scriitorului Octavian Paler. Domnia sa sosise în America împreună cu alţi scriitori, iar familia mea a fost rugată să găzduiască pe câţiva din ei. În afară de domnul Paler, noi am găzduit şi doi foarte cunoscuţi scriitori români din State.

Este vorba de criticul M.N. Rusu şi de regretatul jurnalist Dan Costescu, directorul ziarului „Lumea liberă românească”, ambii din New York. Toţi trei au locuit la mine la Glen Ellyn şi am avut între noi discuţii deosebit de interesante. Pe Octavian Paler l-am dus cu maşina să viziteze principalele biserici româneşti din Chicago, Societatea Misionară Română din Wheaton, cercul literar „Eminescu” din Chicago şi l-am plimbat pe cele mai frumoase aventuri ale marii metropole, descriindu-i amănunţit locurile văzute. S-a arătat foarte mulţumit de primirea făcută şi de cele trei zile cât l-am găzduit. Trebuie să vă mărturisesc, totuşi, că America nu l-a impresionat prea mult. Mi-a mărturisit acest lucru când l-am întâlnit din nou la Bucureşti, unde mi-a înmânat ultimele lui cărţi în care a descris şi întâlnirea cu mine. „Domnului Cristian Bălan despre care ar fi trebuit să adaug că l-am îndrăgit în scurta mea trecere prin Chicago, mulţumindu-i, târziu, pentru tot” – mi-a scris dumnealui ca autograf pe cartea „Aventuri solitare”, în iunie 1996. „Cred că aţi constatat că sunt un om foarte dificil, nu prea plăcut în societate”, mi-a spus el atunci. Şi, desigur, uneori, cam aşa era. Dar adevărata valoare a lui Octavian Paler nu se manifesta în exteriorul său misterios ci în clocotul din interiorul lui, de unde izvorau gânduri asamblate în cuvinte nobile, frumoase şi de o mare valoare. O mare surpriză şi bucurie i-am produs atunci când, trecând prin localitatea lui natală de lângă Făgăraş, i-am trimis din comuna Lisa o vedere pentru care mi-a mulţumit prin telefon.

GS: Nu aş vrea să intrăm în detalii cu conotaţii politice, pentru mine, cel puţin acest aspect are foarte puţină relevanţă. Dar, mi-a atras atenţia, o carte a dumneavoastră, născută tocmai din această stare de revoltă constantă, care vă chinuie, legată de realitatea românească. Vorbesc despre romanul „Răzbunătorii”. Ce anume v-a determinat să scrieţi o astfel de carte şi care ar fi mesajul ei fundamental (chiar dacă este…o ficţiune)?

CPB: Se zice că răzbunarea este arma prostului, dar în ciuda numelui acestei cărţi, cine o citeşte cu atenţie va înţelege că toate acţiunile săvârşite de eroii „răzbunători” din romanului meu sunt nişte acte justiţiare reparatorii, fiindcă, altminteri, faptele lor ar friza terorismul. Organizaţia ORDISCOR (ORganizaţia de DIStrugere a COorupţiei din România), înfăptuită de Comandorul Corbeanu nu recurge în fapt la nici un act de violenţă; în schimb, prin simulări şi alte metode psihologice, înspăimântă cumplit pe toţi răufăcătorii şi distrugătorii naţiunii noastre, făcându-se temut de ei, căci îi deposedează brusc de toate bunurile furate, care vor fi distribuite celor săraci, precum nişte haiduci moderni. Romanul caută să explice dispariţia flotei maritime, vânzarea aurului de la Roşia Montană, distrugerea averilor obţinute prin spolierea avutului naţional şi particular şi să găsească soluţii de revenirea la normal.

Cartea este un serios semnal de alarmă care nu ar fi rău dacă ar răsuna peste toate plaiurile mioritice. Dacă întregul ei conţinut este o împletitură de alegorii, o ficţiune cu multe compartimente, în realitate ea atrage serios atenţia tuturor românilor, insistând pentru adoptarea unor urgenţe practice de mare necesitate, demonstrând că ţara se află în pericol să colapseze dacă naţiunea noastră asistă cu indiferenţă la degringolada masivă ce se accelerează pe toate nivelurile. Romanul aduce în prim plan eroi ce vor să devină modele de curaj, de cinste, de dragoste de patrie şi de un spirit fezabil întreprinzător. Eroii mei nu ezită să intre imediat în acţiune şi ce-şi pun în cap, izbutesc!

GS: Am constatat că vă interesează absolut orice lucru despre România. Cum se simte, la Chicago, pulsul vieţii româneşti, al faptelor şi evenimentelor din ţară? Cum aflaţi veşti despre România?

CPB: Pe mine, da, mă interesează tot ce se întâmplă în România, dar sunt la fel de interesat şi de ceea ce se întâmplă şi în Statele Unite, îndeosebi în frumoasa metropolă Chicago, cel mai frumos oraş american. Iar pentru a afla ce se întâmplă la zi România, consult foarte des mass-media din ţară prin intermediul internetului, al programelor TVR care se pot vedea şi în America. De asemenea, public des în presa din ţară diverse articole ori discut prin telefon cu prietenii de acolo, dar dacă este vorba de românii americani în general, să ştiţi că ei se împart distinct în două mari categorii: cei plecaţi mai demult din ţară ori născuţi în State şi cei veniţi aici mai recent.

Cei aparţinând primei categorii, în proporţie de peste 80%, nu prea mai sunt preocupaţi de cele ce se întâmplă în ţara noastră, fiind cu totul angrenaţi în grijile vieţii de aici (unde, vă asigur, că sunt griji destule). Unii de abia mai vorbesc româneşte, iar copiii lor sunt americanizaţi complet. Românii „vechi” vizitează rar sau deloc ţara. Cât despre cei din a doua categorie, aceştia, invers: în proporţie de 80% mai sunt interesaţi de ţara lăsată în urmă, au relaţii cu rudele de acasă şi le vizitează cât de cât periodic. Şi cei 75.000 de români din Chicago se pot împărţii şi ei în exact aceleaşi categorii. Cei aprox. 1 milion şi jumătate de români americani nu sunt bine sudaţi şi uniţi între ei precum evreii, grecii, italienii, nemţii, polonezii, ca să nu mai vorbim de marile comunităţi hispanice. Acestea sunt comunităţi compacte şi foarte numeroase.

Deoarece eu fac parte din conducerea organizaţiei Illinois Romanian American Community din Chicago, trebuie să vă spun că organizaţia noastră a reuşit să activeze satisfăcător pe românii din această metropolă, a luat contact cu cele 16 biserici româneşti de aici, a invitat formaţii artistice şi teatrale din ţară, a publicat materiale în revista „Romanian Tribune” care apare aici unde există şi un mare Centru Cultural cu o bibliotecă de peste 10.000 de volume. În Chicago se află o bună orchestră de muzică populară românească,”Doina Carpaţilor”, echipe de fotbal româneşti şi de dansuri populare, restaurante româneşti, posturi de radio în limba română, precum şi o staţie de televiziune cu care colaborez, RTN (Romanian Television Network), precum şi un Liceu românesc, înfiinţat de o biserică baptistă, unde are clase de la I-XII, frecventate de elevi români, dar şi americani. Lecţiile se predau mai mult în engleză. Există câţiva activi businessmani români de succes. Deci, românii locali au început să se organizeze şi ei. A fost un timp când toţi românii din Chicago mă cunoşteau, pe vremea când eram crainic la prima televiziune română de aici care a dispărut imediat după revoluţie, fiind înlocuită de alta. Mai nou, se aude că acum se strâng semnături din partea unei grupări politice americane care cere ca aria metropolei Chicago cu suburbiile ei să fie declarată cel de al 51-lea stat american. O fi existând vreo şansă? Eu nu cred.

 

GS: Sunteţi, fără doar şi poate, una dintre personalităţile româneşti cele mai iubite din diaspora. Asta şi pentru generozitatea şi altruismul dvs. Aveţi tot timpul, pentru ceilalţi un cuvânt bun, o vorbă de încurajare, întindeţi cu uşurinţă o mână de ajutor şi, nu pentru că sunteţi bogat, ci pentru bogăţia pe care o aveţi în suflet. Vă puteţi aminti, cu uşurinţă, numele tuturor prietenilor dvs? Daţi-ne câteva exemple.

CPB: Cred că sunt mii de oameni care mă cunosc şi pe toţi aş vrea să-i numesc prietenii mei, numai că micuţul meu colţ de paradis se află într-o zonă izolată şi doar cu gândul ajung la ei. Aici este oraşul Glen Ellyn, iar cartierul unde stau, se numeşte Valley View. Casa noastră este pierdută în marginea unui splendid Parc Naţional numit „Arboretum”. Îmi place enorm zona unde se află locuinţa noastră. Atâta doar că este un teritoriu departe de lume. El mă izolează precum Iasnaia Poliana îl izola pe Tolstoi, dacă îmi permiteţi o comparaţie cam obraznică. Da, sunt foarte izolat.

Dar din acest loc mirific, când am putut, am întins nu atât o mână de ajutor ci două sau chiar patru, dacă o socotesc şi pe Dorina căci, într-adevăr, nu suntem bogaţi, deşi familia mea, când a putut, a făcut şi unele acte de caritate, însă, odată cu braţele am întins şi cuvinte de sprijin care ar fi fost fără nici o valoare dacă nu erau însoţite şi de gesturi ferme, concrete. Să vă dau câteva exemple… Din ţară, mi-am invitat la Glen Ellyn câţiva prieteni apropiaţi: pe Paul T., colegul meu de bancă de liceu, pe Emil P., din Scăieni, prieten de joacă din copilărie, pe Elizei, tot din Scăieni, pe Raluca, tot din Scăieni, pe care am căsătorit-o aici cu un american, pe Sorin Dinescu şi soţia lui Rodica, ambii ingineri din Scăieni, pe Augustin M., din Ploieşti, pe care l-am oprit aici, iar acum şi-a adus familia şi este cetăţean american. Aceştia au stat cu noi cât au vrut. Dar am mai invitat şi pe alţii din Ploieşti sau din ţară care au stat mai puţin, doar în trecere. În afară de domnul Octavian Paler, la noi la Glen Ellyn au venit din Bucureşti şi au dormit scriitoarea Cleopatra Lorinţiu, de la TVR Internaţional, domnul vicepreşedinte al Parlamentului Ionescu Galben, actorul Ion Dichiseanu cu soţia sa Simona, vestiţii cântăreţi Victor Socaciu şi Vasile Şeicaru. Din Piatra Neamţ, am făcut intervenţii să fie adusă în America o frumoasă fetiţă paralizată, Codrina Cozma şi sora ei, Diana (am intervenit pentru Codrina numai pentru că purta numele fetei mele) pentru a fi operată de o boală gravă. Operaţia a reuşit şi acum Codrina trăieşte şi a ajuns doctor în ştiinţe şi cadru didactic universitar de mare valoare. Lista mea de prieteni şi de invitaţi vă asigur că este chiar mai lungă, incluzând şi persoane care nu vor să fie menţionate.

GS: Anul acesta, la reîntoarcerea în ţară, aţi lansat romanul „Răzbunătorii” şi studiul „Eminescu şi universul folcloric românesc” – o reactualizare a lucrării dvs de licenţă. Cum a fost primit Transatlanticul la Ploieşti, cu ce impresii aţi rămas de la lansare?

CPB: Nu am străbătut cei peste 10.000 de kilometri peste Atlantic de geaba, deoarece a fost o primire de zile mari, organizată de minunatul profesor Nicolae Boaru, directorul marii biblioteci judeţene „Nicolae Iorga”, la care au sărit cu tot sufletul, să mă ajute oameni minunaţi, precum profesorul meu de română, al lui Nichita Stănescu şi al acad. Eugen Simion, domnul Constantin Enciu, care arăta splendid la cei 93 de ani ai domniei sale, harnicul şi întreprinzătorul primar al oraşului meu Boldeşti-Scăieni, dl. colonel Constantin Bucuroiu, personalităţi de o aleasă cultură, precum scriitoarea şi artista Elena Toma, dumneavoastră, domnule Stroia, din partea revistei „Armonii culturale”, inginerul inventator Justin Capră, poetul Ionel Marin, prof. dr. şi poetul Gheorghe Marinică, fost primar al municipiului Constanţa, prof. Onea şi alţii. Sala de 100 de locuri era plină cu intelectuali ploieşteni, prieteni şi unii din cei mai dragi colegi, plus foşti elevi ai mei, cărora şi cu această ocazie le mulţumesc cordial. Desigur, m-am simţit vinovat că nu i-am invitat pe domnul prefect al judeţului şi pe domnul primar al municipiului Ploieşti.

GS: Şi, făcând o mică paranteză, de ce-i lipseau urzicile (la propriu) lui Cristian Petru Bălan la Chicago? Cum au apărut ele, în curtea dvs?

CPB: Ei, acum mă siliţi să mărturisesc că am comis un act de ilegalitate faţă de legile americane. În curtea şi grădina mea de la Scăieni cresc din abundenţă în fiecare an nişte plante perene: urzici, lămâiţă şi rostopască, plante utile celor care ştiu la ce-s bune, dar care mie îmi lipseau la Glen Ellyn. Nu a fost greu să le aduc, ascunzându-le bine în bagajele mele de avion. Şi astfel, pe lângă urzici, mai m-am pricopsit şi cu un soc, cu un tei şi cu doi cireşi. Plantele astea acum m-au năpădit şi, pe lângă faptul că le folosesc, mă fac să mă simt ca acasă la Scăieni.

Când am fost într-un orăşel din Canada, un român harnic, constructor de case, şi-a cumpărat un loc şi a reprodus pe el, la scara 1 pe 1, exact casa şi curtea lui din Ardeal, inclusiv porţile lui ardeleneşti. Camerele, pivniţa, magazia, fântâna din curte, aranjamentul mobilierului din interior cu covoare româneşti, grajdul cu capre şi oi, coteţul porcului, coteţele pentru porumbei, grădina cu flori şi zarzavat, căpiţele de fân – tot, tot, tot, absolut tot erau ca în ţara de care îi era dor la nebunie, şi astfel casa lui din Ardeal, clonată acum în Canada, spunea că i-a potolit dorul aproape în întregime. M-am şi pozat cu proprietarul noii case-minune. Cum mie însă nu-mi dă mâna să-l imit întru totul pe românul canadian, adică să-mi imit arhitectura casei mele din Scăieni, pentru a-mi aminti de ea, m-am mulţumit să clonez doar urzicile şi celelalte dragi bălării care zac aici pe lângă gard exact ca şi acolo…

GS: Ştiu că aveţi o familie extraordinară. Dumnezeu v-a dăruit o soţie minunată (Dorina), două fiice superbe (Ozana şi Codrina – ce nume pur româneşti!) şi, deocamdată, doi nepoţei (William şi Andrew – moştenitori ai celebrei familii olandezo-irlandezo-americane King). Poate e puţin nepotrivită întrebarea, dar ce reprezintă familia pentru dumneavoastră şi ce credeţi că-i lipseşte familiei în contemporaneitate?

CPB: Familia este celula universului, a unui univers viu; ea este o ţară, o patrie în miniatură. Romanii cotropitori spuneau „Ubi bene, ibi Patria!” (Unde-i bine, acolo mi-e Patria!) iar eu , ca fost prof de latină, am modificat puţin acest dicton: „Ubi Familia, ibi Patria!”… După cum ştim, ţările cresc mai greu. Pentru a creşte, pentru a-şi lărgi teritoriile, ele vor trebui să cucerească prin ură şi ucidere.

O ţară creşte numai prin cotropirea ţărilor mai slabe din jur, spre a putea deveni mare. Altă cale aproape că nu există. În schimb, familia se măreşte nu prin ură sau ucidere, ci printr-o forţă paşnică; ea creşte şi se lărgeşte numai prin dragoste, prin forţa totdeauna biruitoare a marii iubiri… Copiii micuţi şi slăbuţi de astăzi devin mai târziu mari şi puternici, ajungând la rândul lor şi ei părinţi. Familia mea era mică, dar fetele noastre i-au mărit teritoriul. Acum ne ajutăm mai bine unii pe alţii şi acum putem garanta că suntem mai puternici. Pentru mine familia reprezintă, de asemenea, un râu care curge liniştit, având şanse să devină fluviu, dar un fluviu impetuos, foarte puternic şi năvalnic, care poate tăia munţii în două!

Din păcate, în societatea contemporană existenţa familiei a început să fie ameninţată cu transformarea ei într-o turmă sălbatică. Legile noi permisive pentru aşa zisele căsătorii ne-heterosexuale ameninţă grav existenţa familiei. Dacă aşa evoluează lucrurile, asta înseamnă că familiei contemporane îi lipseşte forţa unui ghidaj moral convingător şi puternic. Iar această forţă este de esenţă divină şi ea renaşte numai prin credinţa în Dumnezeu. De aceea eu Îi mulţumesc Lui pentru fiinţele minunate care mişună în jurul meu: soţia, fetele, ginerele şi puii lor micuţi astăzi, William şi Andrew, dar care mâine vor fi cu siguranță buni americani şi la fel de buni români.

GS: Din punctul dumneavoastră de vedere, cum percepeţi cultura română a momentului? Ce-i lipseşte sau ce-i prisoseşte?

CPB: De la distanţa la care mă aflu (deşi noţiunea de distanţă şi-a pierdut demult semnificaţia, însă ea există), de aici din America, eu o percep ca o cultură în evoluţie rapidă, o cultură vie, dar când mă apropii de ea şi o privesc cu mai multă atenţie, nu ştiu de ce încep să o percep ca având forma unui şarpe vioi şi alunecos, cu două capete: unul este tricolor şi lângă el a început să crească un al doilea cap, de culoare neagră, care mereu se repede să-l muşte pe cel tricolor şi care uneori îşi înfige colţii veninoşi în gâtul celui colorat, având tendinţa să-l sugrume  şi să  crească  pe  seama lui  mai

mare,  mult mai puternic…

Explicând simbolurile acestea simpliste, mă refer, evident, la cultură şi subcultură, coexistând pe acelaşi trup. Subcultura are ca vitamine kitschul, manelele, valurile infinite de imitaţii străine nevaloroase, lipsa adevăratei culturi de bază, lipsa noţiunilor de etic şi estetic şi nu în ultimul rând prostul gust al oamenilor simpli,petrecăreţi, a hahalerelor de mahala care resping adevărata noţiune de frumos. Mass-media libertină contribuie foarte mult la proliferarea subculturii în România. Culturii adevărate nu-i prisoseşte nimic.

Dimpotrivă, îi lipsesc propovăduitorii ei care sunt foarte puţin numeroşi, ne lipsesc specialiştii şi un număr mai mare de educatori. Este bine că în România există un post de TVR Cultural, dar absolut toate televiziunile din ţară ar trebui să devină, cel puţin o oră pe zi, un TVR Cultural sau măcar să preia zilnic de la TVR Cultural o emisiune pe care să o redifuzeze şi atunci prietena şi fosta mea vecină mea din Scăieni, prof. dr. Daniela Zeca Buzura, directoarea acestui TVRC, se va bucura că va avea o audienţă mult mai mare.

GS: Dintre personalităţile culturale ale momentului, spuneţi-ne trei nume pe care le rostiţi cu mare plăcere!

CPB: Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Acad. Dinu C. Giurăscu şi celălalt nume l-am rostit adineauri: eleva şcolii noastre de la Scăieni, Zeca Daniela, directoarea Televiziunii Culturale Române, amica mea de pe Facebook.

GS: Ne reîntoarcem la evenimentele din mai de la Ploieşti. Aţi fost înconjurat de mulţi prieteni. Ce sentimente v-au dominat în astfel de momente unice, atât pentru dvs, cât şi pentru ei?

CPB: De uimire, că prietenii nu m-au uitat şi că au venit în număr mare când speram să fiu mulţumit dacă vin 10-15 persoane, apoi de mulţumire pentru că au avut încredere că vor asista la ceva deosebit şi, în fine, de sinceră dragoste şi respect pentru cei prezenţi, ceea ce m-a determinat să-l parodiez pe Correggio şi să spun: Anch’io sono Romeno!

GS: La lansare , am sesizat o prietenie deosebită a dvs cu personalităţile ploieştene. Ce vă amintiţi din perioada când eraţi membru de cenaclu la Ploieşti şi un mare pasionat de fenomenul OZN?

CPB: În 1971 la Casa Sindicatelor din Ploieşti am înfiinţat un club de cercetări ştiinţifice şi ufologice intitulat Univers Club. Neaşteptat de repede m-am trezit că au dat năvală să se înscrie zeci de membri. Din numărul lor am ales un comitet de conducere. Nu m-am înfipt eu să conduc acest club, dar am ales lideri foarte capabili.

Acolo analizam cu toţi membrii clubului probleme insolite de ufologie, parapsihologie, metafizică, astronomie, inventică, aviaţie, cercetări pe teren etc. În diferitele noastre şedinţe săptămânale sau în simpozioane pe care le organizam periodic (cooperând şi cu cluburile similare de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov ori Sibiu) se dezbăteau cele mai diverse şi mai noi probleme ştiinţifice, se proiectau filme ştiinţifice. De fiecare dată aveam colaboratori de seamă: Acad. Prof. Dr. Eugen Macovschi, Prof. Univ. Dr. Ion Mânzatu, savant atomist, Prof. Univ. Dr. Ionel Purica, specialist în fizica nucleară, Prof. Univ. Dr. Florin Zăgănescu, specialist în mecanica aparatelor de zbor, Prof. Univ. Dr. Cantemir Rişcuţia, specialist în antropologie, Prof. Dr. ing. Ioan Florin Dumitrescu, inventatorul electron-grafului, Prof. Dr. Maria Cristescu, astronom, scriitorul de SF Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor, cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, actualul general de aviaţie, inginerul inventator Iustin Capră, scriitorul ing. Florin Gheorghiţă, ufologul cercetător pe teren Călin Turcu, autor de numeroase cărţi de cercetare a fenomenului OZN în România, inginerul german Horst Siell, actorul Silviu Lambrino, scriitorul SF Mihai Ionescu, ing. Petre Panait, ing. Cristian Georgescu, cercetătorul Ion Moflic, profesoara Mioara Tache, studenţii Gabriel Enescu şi Augustin Moraru (pe Gusti  l-am oprit definitiv în America) şi mulţi alţii care, atunci când ne vedeam, ne simţeam ca într-o familie.

Învăţaserăm să ne ferim de ochii securităţii, continuând discuţiile noastre la restaurante ori pe stradă, căci abordam multe subiecte total interzise în acele vremuri de restrişte. Nu putem omite ajutorul şi facilităţile puse nouă la dispoziţie cu multă amabilitate de directorul de atunci şi de astăzi al Casei Sindicatelor, dl. Ion Bălcinoiu. Câţiva dintre membrii şi colaboratorii noştri au plecat în veşnicie, şi îi vom regreta totdeauna, dar avem amintiri comune foarte frumoase despre acele adevărate colocvii de ştiinţe ezoterice pe parcursul unor seri  tainice  care  ne fascinau, fiind  o inedită  şcoală  de

iniţiaţi pentru noi toţi.

GS: Cu foarte mare bucurie, am primit vestea că aţi finalizat un nou proiect ce vă poartă semnătura: o carte dedicată lui Justin Capră. De ce Justin Capră?

CPB: Pentru două motive: 1. Justin Capră este cel mai mare inventator român în viaţă, autor a 114 invenţii în aviaţie, automobilistică ş.a. 2. Este unul din cei mai inteligenți, serioşi, simpatici şi buni prieteni ai mei, un unicat rar în felul lui. Merita demult să se scrie o carte despre el, nu numai articole răzleţe şi scurte interviuri la TV. Lucrarea deja este terminată şi va apărea în luna mai 2012, editată de Editura Mileniul III-Ploieşti, sub îngrijirea ing. Constantin Trestioreanu, preşedintele Societăţii Culturale „Mileniul III-Ploieşti”. Vă invit la lansare.

GS: Aveţi multe colaborări de succes, cu foarte multe reviste şi publicaţii din ţară şi din diaspora. Am citit multe articole, poeme, proze care vă poartă semnătura. Sunteţi omniprezent. Ce este scrisul pentru dumneavoastră, stimate Transatlantic (aşa după cum vă place să vi se spună) ?

CPB: Scrisul, pictura şi sculptura pentru mine au devenit o a doua natură. Dacă pentru artele plastice am nevoie de un spaţiu luminos, de şevalet, pensule, culori, dălţi etc. , pentru scris un pix şi o coală îmi sunt de ajuns, iar mai recent, de un computer sau calculator cum cam eronat se spune în România, deoarece calculatorul este un program de subansamblu al computerului. Din lipsa studioului pentru lucrările plastice, m-am concentrat acum mai mult pe scris. Dar pentru că toată lumea scrie, din cauza pădurii nu se mai văd copacii şi aşa se face că văd zilnic zeci, sute şi chiar mii de scrieri. Oare cine le mai citeşte? Chiar dacă – prin absurd – eu aş scrie acum mai bine decât Shakespeare, Baudelaire, Dostoievski sau Proust, cine mă va descoperi ?? Şi cine mă va citi? Chiar un anonim de geniu fiind, nu te mai descoperă şi nu te mai citeşte nimeni. Vedeţi, asta e problema! Asta e dilema? Atunci, mai scrie? Of course că da! Este foarte greu să-i ceri unui beţiv să-ţi promită că paharul din faţa lui să fie ultimul. Chiar dacă îţi va promite cu lacrimi în ochi, după ce pleci, el mai bea încă cinci pahare în onoarea ta! Cam aşa stă treaba şi cu scrisul… Acesta este motivul pentru şi eu continui să mai comit, din când în când, versuri sau proză, dându-le drumul pe Apa Sâmbetei de pe internet…

GS: Abia aşteptăm, cu toţii, revenirea dumneavoastră în ţară, din mai, anul viitor. Ce planuri aveţi pentru această reîntoarcere?

CPB: Pentru că nu voi sta prea mult, va trebui să inaugurez statuia de metal „Rupătorul de geam” deja instalată. Dezvelirea statuii se va face în mod festiv, de Ziua oraşului, 5 iunie 2012; apoi să lansez cartea despre Iustin Capră şi, eventual, încă o altă carte (de versuri). Apoi să-mi onorez promisiunile cu vizitele ce trebuie făcute la Adjud, Piteşti şi Slobozia. În fine, să-mi mai repar casa, să-mi aranjez curtea, să-mi vindec căţeii bolnavi care, alături de prietenii mei devotaţi, îmi păzesc casa. Dar… să fim noi sănătoşi cu toţii până atunci!

GS: Şi, ca  să  mai  facem o paranteză, aş  vrea  să ne

povestiți, cum vă întâmpină locuitorii oraşului copilă-

riei dumneavoastră! Cât de des opresc căruţele, la poarta casei dumneavoastră?

CPB: Goethe avea o vorbă frumoasă: Un curcubeu oricât de splendid şi luminos ar apărea pe cer, după un sfert de oră nu-l mai priveşte nimeni! Totdeauna când, în primele zile, oamenii mă întâlnesc pe stradă, sunt bucuroşi să-mi strîngă mâna şi să le răspunzi la toate întrebările, dar dacă-i reîntâlneşti de câteva ori pe aceiaşi oameni, abia dacă se mai uită la tine. Şi, într-un fel, au dreptate, deşi există o artă protocolară a întrevederilor şi conversaţiilor, pe care, din păcate, puţini români au dobândit-o.

Da, în general, mi se dă multă atenţie, fiindcă şi mie îmi place să discut cu oamenii (şi mai presus de toate, să-i aud vorbind româneşte, limbă rară pentru urechile mele aici. Asta este minunat! Rareori încurc borcanele, trântind câte o vorbă englezească, din neatenţie). Problema mare este că, de când s-a asfaltat o centură care scurtează drumul spre Transilvania, toate maşinile care vin dinspre Moldova trec val-vârtej prin faţa casei mele, încât nici nu mai pot traversa cu uşurinţă strada. Acesta este motivul că nu se mai pot opri căruţele în faţa porţii mele. În schimb, opresc în spatele casei, iar acestea sunt căruţele unor ţigani localnici care totdeauna când aud că am venit, dau năvală la poartă ca să ceară ceva. Când am, le dau, dar ei aduc totdeauna pe alţii, şi pe alţii. Şi vin cu copilaşi frumoşi, plângăcioşi şi nu aş îndrăzni să-i alung, căci într-adevăr unii sunt foarte săraci şi năpăstuiţi. În oraşul meu, de fiecare dată, sunt „taxat” cam pe orice stradă de „naţionalităţile conlocuitoare” (înlocuitoare!). Doar în Hong Kong am mai văzut aşa cerşetori insistenţi, dar nu agresivi ca în România.

GS: Se simte în Boldeşti Scăieni, un mare respect pe care-l purtaţi acelui loc (cel mai mare portret al lui Eminescu, din ţară – de pe peretele Casei de Cultură, minunatele fresce din cimitirul oraşului). Ba, mai mult, anul acesta a fost repusă „în circuit” statuia dumneavoastră „Rupătorul de geam”. Deşi ştiu că sunteţi un om de o modestie extraordinară, ce aţi avea, totuşi, de reproşat autorităţilor locale?

CPB: Le-am reproşat totdeauna, an de an, un singur lucru: să facă un semn de trecere, cu dungi albe de zebră, ca maşinile să cedeze pietonilor trecerea. Mereu mi s-a promis, dar repede promisiunea a fost uitată. În rest – conducerea locală este cea mai bună din câte au fost vreodată, motiv pentru care primarul actual trebuie reales pentru a fi menţinut.

GS: Aţi dori să vă reîntoarceţi, definitiv, în ţară? Ce anume vă reţine, să faceţi asta?

CPB: Sigur că aş dori, deoarece chiar dacă aş locui în România nu mi-aş pierde cetăţenia americană, căci am dublă cetăţenie. Dar singur nu pot să iau această decizie. În cazul că s-ar întâmpla ceva rău cu America, am reveni imediat în ţară, unde avem tot ce ne trebuie. Oricum, viaţa mea merge pe panta descendentă şi când voi simţi că trompetele stingerii încep să răsune, am să cer alor mei să mă însoţească şi să mă aducă în ţară, pentru că acolo este şi mormântul părinţilor mei. Deocamdată, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt destul de sănătos.

GS: Ştiu că aveţi darul de a prevedea puţin evenimentele viitoare. Aţi putea să ne „proorociţi” câte ceva despre România? Ce ne aşteaptă?

CPB: Nu cred că am daruri premonitive, chiar dacă i-am prezis lui Ceauşescu o moarte tragică, însă, fără să proorocesc, problema revenirii la monarhie cred că se va aduce tot mai mult în discuţie. Zvonurile că prinţul Charles ar accepta coroana României nu sunt oficiale, dar mă întreb de ce până acum el nu a dezminţit din capul locului o asemenea rumoare care vuia prin presa britanică.

Oare stă pe gânduri? Între revenirea lui Băsescu la conducere şi restabilirea monarhiei sub un domn străin, prin tradiţie, neutru de luptele interpartinice de la noi, românii ar opta pentru monarhie. România este o ţară atât de plină de frumuseţi divine şi de milioane de oameni blânzi, credincioşi şi sentimentali încât aceştia, chiar dacă, numeric, s-ar afla în minoritate, ei merită cu prisosinţă un conducător bun, ataşat de această categorie care, cu certitudine, l-ar ajuta să îndrept tot ce s-a făcut strâmb până acum şi din rândurile lor şi-ar alege pe cei mai buni dregători, fiindcă ţara este plină de mii de talente care cer să fie scoase la lumină. Ne rugăm la Dumnezeu să se îndure de ţara noastră şi să o binecuvânteze.

GS: Ce ne puteţi spune, în câteva cuvinte, despre proiectul revistei Armonii Culturale?

CPB: Este un proiect deosebit de audace şi original. Pus în practică, va face din „Armoniile Culturale” o revistă de prim rang, la nivelul „României literare”. Dacă există fonduri pentru editarea revistei pe hârtie, ea trebuie distribuită cu prioritate nu la Adjud ci la Bucureşti.  Acolo se va impune cititorilor şi marii scriitori în viaţă vor veni singuri cu materiale interesante. Numărul lor se va înmulţi, dar tirajul va trebui neapărat mărit. Atunci, prin vânzarea ei, revista vă va putea aduce şi un venit.

GS: Dar, cititorilor noştri, ce le-aţi transmite?

CPB: Pentru că peste 31 de zile se sfârşeşte anul şi pentru că fiecare din noi începem să devenim o centrală sentimentală de vibraţii pozitive direcţionate spre cele patru puncte cardinale ale lumii, mă alătur cu tot sufletul de cititorii care au avut încredere în valorile noului şi le urez să aibă încredere în continuare că Armoniile Culturale se vor transforma în anul care vine într-o candelă de cuvinte-raze. Lor şi celorlalţi români care încă nu au auzit de aceste Armonii, le doresc ca întreaga lor viaţă să devină tot o Armonie şi o Cale de lumină spre Adevăr şi Fericire. Redacţiei acestei minunate reviste, fondatorilor ei, fiecăruia dintre Dumneavoastră, de aici, din Ţara Statuii Libertăţii, le doresc, viaţă lungă, sănătate, bucurii, succese, împlinirea tuturor dorinţelor şi LA MULŢI ANI! HAPPY NEW YEAR !

GS: Ne bucurăm enorm, că am stat de vorbă cu dumneavoastră şi consider că această mică şuetă ne-a îmbogăţit. Poate am doar un singur regret, şi anume: că nu am reuşit să epuizez toate întrebările pe care aş fi dorit să vi le adresez. Oricum, vă mulţumesc pentru marea dumneavoastră disponibilitate de comunicare, vă dorim multă sănătate şi fericire alături de cei dragi! Aşteptăm să vă reîntoarceţi cu mare bucurie în ţară!

CPB: Vă mulţumesc mult şi vă asigur de loialitatea mea, cu caldă şi sinceră prietenie.

CPB – Cristian Petru Bălan

GS – a consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe A. Stroia


Etichete: