Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » GHEORGHE A. STROIA: NOTE DE LECTURĂ – CĂLĂTOR PRIN SUFLET, MARIANA MIHAI (versuri, octombrie 2014)

GHEORGHE A. STROIA: NOTE DE LECTURĂ – CĂLĂTOR PRIN SUFLET, MARIANA MIHAI (versuri, octombrie 2014)

Poeziei, ca specie a genului liric, i s-au dedicat pe parcursul fiecărei epoci din istoria literaturii (fie ea naţională sau universală), ample anamneze, studii, hermeneutici, exegeze, atingând varii conotaţii psihologice, filosofice, profund literare, ceea ce a determinat lărgirea viziunii lirice, arhitecturii sintetic-metaforice, apropierea de esenţe şi, mai ales, posibilitatea disipării energiilor revărsate din rugul său nestins.

Fiecărei ere din dezvoltarea umanităţii i-au fost arondate curente, poeţi şi sisteme de versificaţie proprii, ce au adăugat – întotdeauna – genului tipic, diferenţele specifice. Omenirea a ştiut să fie mereu diversă,  furtunoasă, versatilă, orientată – când spre arta războiului, când spre redescoperirea nevoii vocativ-pacifiste, rezultând culorile filonului liric, uneori puternic individualizate, alteori îngemănate în spectre cromatice speciale.

În acest areal extins al liricii contemporane româneşti, figuri ilustre ale literaturii române sunt date jos de pe piedestal, le este întinată memoria, le sunt ostentativ ignorate meritele de a fi fost fondatorii limbii române moderne, le este cu bună ştiinţă combătut statutul de stele orânduite de veşnicie pe cerul plin de poezie, în constelaţii pline de lumină, încă vie. Aceiaşi patetici „epigoni” reneagă vehement valorile care au consfinţit locul şi rolul poeziei româneşti în panteonul poeziei universale. Orgolii mărunte, nejustificate, ce fac rău moralei şi moralităţii, ce spoliază poezia de tot cea are ea mai frumos: DRAGOSTEA.

În România ultimilor ani, în abundenţa de poeţi postdecembrişti, în valurile de cărţi de poezie publicate, apare ca tendinţă, reîntoarcerea la poezia în metro clasic, poezia cu rimă, ritm, măsură, (in)cantabilitate, o lirică nouă (şi totuşi, cu străvechi rădăcini), în care au reapărut sentimente, stări, idei, din care IUBIREA renaşte din cenuşă, precum pasărea Phoenix. Indiferent dacă poate deveni sau nu subiect de blam, poezia cu rimă (nu orice catren de versuri cu rimă este… poezie!) se resuscitează, încercând să redevină ce era odinioară – sentiment, pasiune, forţă. Acest înălţător sentiment – iubirea – conjugă simplu verbul a iubi, la toate diatezele, modurile şi timpurile efemerei existenţe umane, având în centrul său nevoia de astral şi, bineînţeles, acerba nevoie de sacru.

În acest cadru general se înscrie şi lirica Marianei MIHAI, cu o puternică încărcătură emotivă, o empatie specială cu sufletul cititorului, căruia i se adresează şi pe care doreşte să-l „mituiască”. Zborul – simbol al dorinţei de împlinire (aripi inerte (parvenire), aripi zburând (forţe şi resurse proprii)) şi mai apoi visul – ca tărâm de transcendere în ireal a lumii reale, sunt stările definitorii ale poeziei Marianei Mihai, prin care se caută febril motivaţia regăsirii şi reinventării: Am să-nţeleg ce noaptea nu-nţelege -/ că visele n-au casă, nici hotare,/ de las iubirea-n lanţuri să mă lege/ şi lacăte să-mi pună pe uitare.

Viziunea poetică incumbă o nestinsă încredere în posibilitatea omului de a se împăca fără rezerve cu destinul său, un optimism molipsitor, prin care se acordă o nouă şansă la viaţă vieţii. Acestea devin, fără îndoială, valenţele profund umane ale liricii poetei ilfovene, ce îndeamnă omul să spere, să creadă şi să se încreadă în divin, în iertarea ce vindecă şi aşterne balsamul curat peste rănile deschise: O, Doamne, acum, cât nu-i târziu,/ Cât Astăzi se mai zice şi mai este…/ Fă-mi, Doamne, loc şi mie în poveste,/ Povestea mea şi-a Ta… atât să ştiu! ori… O, Doamne, ochii mei, risipitori,/ Din toate-ar aduna şi-ar vrea să ştie/ Minunile-Ţi cereşti în poezie…/ De ce-ai turnat splendoarea Ta în flori?…

Indiferent dacă modul de adresare este direct sau indirect, bătăile inimii converg în versuri, catrenele purtând parfumul floral cules de pe câmpiile întinse, din poienile pline de soare, din albastrul cerurilor săgetat de rugile fierbinţi, care – uneori – primesc răspuns, alteori doar tăcere. Poezia, pentru Mariana Mihai, este – şi trebuie să fie – un modus vivendi, o cale prin care lumea să devină mai bună, mai iubitoare, chiar dacă universul nou creat conţine doar sâmburii tangenţiali realităţii, însă cu o inimaginabilă forţă de a panorama spaţiile necesare evadării din cotidian, în care orice slăbiciune a trupului este convertită în atu al sufletului. O întreagă lume, cu siguranţă, mai bună… Poete,/ fă să răsară/ mărgăritare/ pe câmpia inimii mele/ însetate!// Întinde-ţi/ dulceaţa slovei/ pe pâinea sufletului meu/ flămând de tine!// Te-aştept/ la marginea înserării/ în fiecare anotimp/ să-i culegem roadele!…

CĂLĂTOR PRIN SUFLET reprezintă  o subtilă invitaţie pentru călătoria în imaginar, fiecare bătaie de aripă deschizând noi orizonturi, conturând noi cromatici, apropiind spiritul de cosmic-sacral, împlinind şi, de ce nu, desăvârşind. Autoarea nutreşte – astfel – dorinţa de a-şi împlini visele, iar pentru aceasta caută şi găseşte, prin poezie, calea de a-şi atinge scopul. Relevantă nu este anvergura propriului succes, ci consecvenţa împlinirii spirituale, prin care se dobândeşte împăcarea cu sine şi împăcarea cu Dumnezeu. Pentru un suflet ales, o dorinţă firească a cărei intensitate aminteşte de una dintre confesiunile scriitoarei engleze Emily Brontë: N-am decât o singură dorinţă, şi întreaga mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât sunt convins că se va împlini.

Gheorghe A. STROIA

Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

Brumărel 2014


Etichete: