Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » APARIȚIE ADITORIALĂ DE EXCEPȚIE: CEASURI DE MĂTASE – ANTOLOGIE DE POEZIE NEGRU PE ALB

APARIȚIE ADITORIALĂ DE EXCEPȚIE: CEASURI DE MĂTASE – ANTOLOGIE DE POEZIE NEGRU PE ALB

Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, iarăși, ne surprinde extrem de plăcut. De această dată prin editura sus-amintită, și sub directa coordonare a poetei Mihaela GUDANĂ, (Ghidigeni – Galați) – iese la lumină prestigioasa Antologie de poezie negru pe alb ,,Ceasuri de mătase”, , în care/unde semnează un număr de 31 de poeți, ,,atât din țară, cât și din diaspora” (pag. 6), după cum punctează Gheorghe A. Stroia – membru ARA, în calitate de editor al antologiei, având un număr de 268 pagini și ISBN 978-606-8569-13-0.

Prefața antologiei (pag. 7 – 10) stă sub semnătura prof. Constantin Gr. Goga, notând în final cât se poate de frumos: ,,Ieșim din lectură, din ritmurile ei profund sufletești, cu măsura versului liber sau clasic al cugetării și al iubirii, cu speranța că această Antologie intră în Biblioteca Sufletului nostru, nemurindu-i poeții, cu operele lor, căci Tropicul Cuvântului ne cuprinde într-un siaj de dor!” (pag. 10).

Luați într-o ordine simplu alfabetică (probabil pentru a nu creea felurite interpretări!), Antologia își deschide pagina de poezie cu Aga Lucia Selenity – Brașov, având motto: ,,Lumina pură, din albastru pur, / Speranța mea, din geana de azur …”. ,,Geografia” poeților antologați este vastă (sensibil de frumos, aș mai adăuga!) – de la ,,marea cea mare” și poemele lui Păun Iuliana – Constanța, dar și ale Violetei Petre sau Silvanei Cojocarașu, din Mangalia, apoi urcă, evident tot ,,geografic” vorbind, încet prin relieful de câmpie al Țării. A se vedea în acest sens, Craiova, prin Augustin Jianu, Fetești-Ialomița, prin prof. Constantin Gr. Goga. Evident, nu poate lipsi poemul scris din capitală de țară, prin reprezentanți sensibili de talentați, precum Daniela Toma, Emilia Udrea sau Florin Petrache, Maria Niculescu sau Mircea Coros, Oana Berdilă sau Venera Hoffman. Urcăm spre ,,munți” având reprezentanți prestigioși – Elena Spiridon (Șinca Veche – Brașov) sau Iulia Toma (Brașov). Pot fără a greși continua cu editorul acestei antologii – Gheorghe A. Stroia – (Adjud, Vrancea), dar și cu Lăcrămioara Teodorescu, tot din Țara Vrancei (precum prietenul Ghe. A. Stroia), dar din Odobești. Poeta Ioana Zadic, (Lunca Mică – Bistrița-Năsăud), întregește ,,harta geografică”. Vestul țării are reprezentanți valoroși, aici, punându-și amprenta, Mihok Tamas, (Oradea – Bihor) și din Arad îl avem drept reprezentant pe poetul Ioan Silvan. Moldova lui Ștefan cel Mare, îi are ca semnatari antologați pe Ovidiu Sinov (Iași), iar Maramureșul nostru are două nume Ioan Grigoraș și, subsemnatul – Vasile Bele, din Baia Mare. Rămân în inimosul nostru Ardeal și-l amintesc și pe poetul turdean, Pop Stelu – (Turda, Cluj). Alba o are reprezentantă pe Anca Potinteu, iar Galațiul îl are ca reprezentant pe poetul Gabriel Gherbăluță. Tecuceanca Eleonora Stamate, piteșteanul Necșoi Stelian (Argeș), sunt la loc de cinste, și dumnealor ocupând un loc remarcabil în antologia despre care doresc a face rostire. Nu în ultim rând notez prezența literară a Lilianei Badea Cârstea, din Târgoviște – Dâmbovița, și pentru că am amintit și de diaspora, iată certitudinea, prin poetul Valeriu Dg. Barbu – Roma, Italia. Și cu acesta din urmă cred (p.s. oricum mai verific încă o dată!) că i-am spus pe toți cei care, sunt prinși, sau cuprinși în Antologia de poezie negru pe alb. Dacă ar mai fi ceva de adăugat ar fi următoarele remarci, (demne de laudă) – referentul științific al ediției este prof. dr. Monica Grosu, iar Antologia își începe ,,frumoasa poveste”, cu ,,Povestea lui Goa – o sensibilă povestioară din care poți extrage enorm de multă învățătură, deci, recomand citirea și recitirea acesteia.

(partea I-a)

                                       *

                             *                 *

Aga Lucia Selenity (pag. 11 – 15) – propune poemele ,,Crăiasa Fată”, exprimându-și sensibil de frumos, regretul timpul trecut. Ar dori să se întoarcă în copilărie, să mai fie alintată și iubită de părinți, așa cum doar un părinte știe iubi. Anii au trecut în zbor, iar poeta încă tânjește ,,… după sărutul tău”, ,, … Măicuță” (pag. 11). Azi, plecată fiind departe de toate aceste minunății ce ne aduc aminte de o copilărie mult prea frumoasă, rămâne cu dorul ,,… de soarele fierbinte”, soare, despre care, cu mâna pe inimă, spun și eu, că acolo în copilărie, a fost cel mai fierbinte, cel mai frumos, cel mai cald, cel mai … Minunat, buna mea prietenă! Te felicit pentru cât de frumos ai știut să te eliberezi. Probabil așa, preț de-o clipă, ți-ai amintit de locul cel mai drag și mai frumos din toată lumea – locul unde te-ai născut și ai crescut. În poemul ,,Lumină vie” – își lasă sufletul să-i ,,curgă”, dorind, pentru început, să uite ,,… de negru și amărăciuni!”, ,,… de lacrima ce-a curs ușor!”. Aga Lucia Selenity își extrage ,,lumina vie”, ,,… din albastru cânt”, și-apoi, interesant, o ,,… cheamă-n unde creață, dintr-un vânt”, (pag. 12), pentru ca în ,,Metamorphosis” (pag. 12 – 13), să explodeze ,,Cad frunze printre pașii mei / din bolți stelare / și mă-nfior / a câta oară? / și simt … / grumazul altoit / cu lacrimi / rouă / ploi / și foc …”. Deși îi știu din poemele scrise pe fiecare în parte, permiteți-mi să-mi exprim regretul că, personal, nu cunosc pe niciunul dintre creatorii acestor frumuseți, dar cum fiecare cât trăiește visează și speră, cine știe ce ne rezervă timpul? Poate… poate … or avea ocazia să ajungă și pe-aici, pe la noi, în nord de țară. Cine știe? Doamne ajută!

Ancăi Potinteu  (pag. 16 – 21) din Câmpeni – Alba, iar ,,… plăcea un ceas / să mă distrez contra-cronometru” (pag. 16) și propune pentru a fi antologată, câteva dintre poemele dumisale, astfel: ,,In(di)vizibil”, unde ,,întru sfârșit / am aterizat pe o insulă pustie, condamnați să ne auzim doar pe noi”. Ce ți-e și cu umbra asta? Ea, umbra adică, amestecă ,,zâmbete”, hrănește ,,păsările cu cioburi”. Prin poemul ,,ancontologii (1)”, ar vrea să se mai nască și a două oară, dar ăși dă seama că ,, … e al naibii de greu”, deși o dată născută ar dori să fie ,, … lucru, ochi sau o ploaie”, ba chiar și ,, … un ceas” (pag. 17) iar plăcea să fie. Cu toate aceste frământări ce te trimit în aripa sensibilă a gândului, pentru nu oricine și-ar dori să fie renăscut și-a doua oară, ,,… mâine o să-ți mângâi obrazul, dincolo de concretul / arămiu”. În poemul ,,Al treilea vis” (pag. 19 – 20), poeta primește sfaturi, pentru atunci când va deschide ochii, și va da piept cu realitatea zilnică. Probabil va regreta faptul că totul s-a întâmplat doar în vis, probabil nu, dar esențial este că va trebui să învețe să recunoască ,, … lupta, soarele” (pag. 20). Cromatica este vastă, și cu adevărat pigmentează în frumos poemele Ancăi. Astfel, trandafirii din poemul ,,Toamnă și nu prea” (pag. 20), ,, … roșesc … a ceață”, iar plângerile devin ,,… albastre” și în jur totul este ,,… senin”, pentru ca în final ,,Dragostea ta mă răcește și încălzește / ca toamna asta ciudată și lină” (pag. 21).

Craioveanul Augustin Jianu (pag. 22 – 28), antologat și el, continuă meditația profundă în plină toamnă. Așa se face că ,,se naște” poemul, propunând pentru început chiar, cu sinceritate și enormă frumusețe, un ,,Gând de toamnă” (pag. 22), ,,Iar toamna asta lungă, tu mi-o alungi în noapte / Și-n buzele-ți cărnoase dorința mea o sting”. E toamna celor care iubesc și sunt fericiți, chiar dacă iubirea sau fericirea apare doar în vis, poetul o recheamă și se roagă să nu fie uitat, și ,,Să nu mă uiți minune și mâine iar să-mi vii”. După visarea din nopțile frumoase de toamnă, chiar dacă plouă ,, … cu amintiri”, își dă seama că până și dragostea poate rămâne ,,… repetentă” (pag. 23), așa cum se destăinuie în poemul ,,Irepetabil”, pentru ca mai apoi să tragă ,,Cortină de final”, căci ,,Se stinge-ncet lumina-n rampă / Actorii pleacă în culise / Și-n viața ce-i rebelă vampă / Adorm și visele ucise”. Cu adevărat viața de artist sau viața de actor, cândva era frumoasă, căci ,, … aveau pe scenă flori / Aplauze și-autografe”, azi totul fiind schimbat datorită replicilor ,, … fără de culori” care ,,Sunt doar cuvinte olografe” (pag. 24). Azi, actorul nu mai primește aplauze ,,Fără aplauze-n final / E o tăcere de mormânt”, iar cuvintele ,, … dor”. Până și minciuna este invocată în poemele lui Jianu, fiind un evident motiv literar, căci în ,,Regăsire imposibilă”, poetul se minte în iuibire ,, … că nu s-a terminat”, dar totuși rupe lanțul ,, … de exilat” (pag. 25). Dacă după un ,,Dor nesfârșit” (pag. 25) îți dai seama că iubești, obsesiv apare întrebare ,,Cât?”. Așa procedează și poetul, după ce, retoric, își dă seama că dorul este fără de sfârșit, pe bună dreptate, tot la el e și salvarea. Ar fi în stare de orice sacrificiu chiar și să îmbrace iubirea ,, … din nou mireasă” (pag. 26). Și-așa, trăind sau visând la o iubire fără de sfârșit, ascunsă ,,… în flori”, iarăși se minte, cu bună-știință ,,Mă mint spunând că nu-i târziu / Și chiar de nu mai simt fiori / Urmele-ți caut în pustiu”. Nelipsitul motiv cromatic este prezent și la Augustin Jianu. A se vedea spre celeritate poemul ,,Anotimp” (pag 27) ,, …tâmpla argintie”. Pe bună dreptate (a câta oară, însă?) mă întreb dacă o fi existând pe lumea asta un poet să Nu fi scris despre dragoste, iubire, fericire, dor sau lacrimi? Nu cred așa ceva! Augustin Jianu – iubește, cheamă iubirea, visează cu ea, se frământă la nesfârșit. ,, Din când în când visez la vremea când zburam / Ca lebedele triste și lin spre cer urcam / Și-acum doar umbra mută a celui ce a fost / Colindă-n astă lume cu gânduri fără rost” (pag. 28).  Visarea – unul dintre motivele literare – sau dorul – în poemele propuse de A. Jianu, nu au sfârșit și nici nu vor avea un sfârșit, căci ,,Am să te chem cât mi-a rămas, de mânăă-n vis să ne iubim / Să inventăm altă iubire, că nu avem un alt destin”. Tot plin de dor îi scrie iubitei ,, … din margine de lume”. Și nu îi scrie oricum ci prin ,, … întuneric”, și cu lacrimi, pentru ca în finalul poemului ,,Dorul”, să noteze: ,,Din margine de lume eu nu mai pot visa / Sunt umbre de tăcere și amintirea ta …”.

Prof. Constantin Goga (pag. 29 – 37) având drept motto: ,,În pădurea cea nebună / M-am tăiat în ciob de lună”, vrea să ne seducă (și, culmea, că și reușește!) ,, … de habeo, habere” (pag. 29). Ne lăsăm ,,Seduși de habeo, habere”!  Așa se face că după o rătăcire prin ,, … Valea Uitării”, prin pădurea luminată de lună, a reușit să se regăseacă ,,Și m-am întors, în mine, înlunat / Copacii scrijeliți m-au minunat / Pe fiecare ram, având o lună / Și fiecare trunchi, sub scoarță-o zână”. Se lasă pătruns de ,,Dor” și vrea să-l surprindă în mod ,,cudalb” și ritm ,,în inele” (pag. 31), pentru ca în poemul ,,Zeii nopții” (pag. 34), ei, zeii adică, să joace ,,poker zvelt” cu o Damă ,,fără minte”, iar Riga apare ca ,,un zevzec”. Aici, Ares – unul dintre cei doisprezece mari zei ai Olimpului, fiul lui Zeus și al Herei, renumit pentru caracterul său sângeros, chiar violent – în joaca poker-ului, îl ,,altoiește” cu ,,patru palme pe obraz”. Cu adevărat ,,clipa curge spre vecie” (pag. 37), dar cine se poate opune ei? Poemul ,,Panta rei” – (în traducere ,,totul curge”), stă mărturie acestei ireversibile treceri. Aici, până și ,,pupăză curge în tei”, iar ,,râul curge în cascadă”. Uneori, alătură poemelor câte un ,,strop de politică”, identică zilelor noastre, că de … suntem specialiști în a face politică. Așa se face că, vorbind de politică, evident, până și Parlamentul ,,se curge”, (minunat!) dar nu oricum, ci în ritm de ,,Lambadă”, precum ,,Dunărea curge în mare”, iar alianța (deja desființată!) ,,USL … în destrămare” (magnific!). Ați avut dreptate, domnule profesor! Mai bine toți politicienii s-ar lăsa de politică! Ups! Dac-am zis, am zis!

    Bucureșteanca Daniela Toma, (pag. 38 – 43), și ea antologată în prezentul volum, propune pentru început, poemul ,,Când vorbesc în numele meu” (pag. 38). Din punctul ei d evedere, singurul lucru ce ,,se întâmplă / la orice naștere”, e că ,,… nu reușim să deosebim asemănările / decât după șapte ani câte șapte”. Așa se face că, tot Daniela Toma, ne aduce aminte că ,,semnele încă trăiesc cu aceeași discreție / în fiecare cantitate zilnică / de cerneală neagră”. Finalul poemului ,,De azi”, (pag. 39), ,,poate mâine va fi altădată / e suficient?”, îmi aduce aminte de romanul ,,Pe aripile vântului”, scris de Margaret Mitchell – după care s-a făcut și-o ecranizare – se termină în același ritm, ,,La urma urmei și mâine e o zi!”. Pentru poeta antologată, poemul ,,Nu-i ușor” (pag. 41), înseamnă o descătușare totală ,,pentru că / gleznele virgine ale Evei / cioplesc câte o fiebere în fiecare minut”, și totuși, totul stă sub semnul orologiului care curge neîncetat, fără putința de-a fi oprit. Aici, și ,,… zorii se uită la ceas” (pag. 41). Fiecăruia dintre noi, cred, că ni s-a întâmplat cel puțin o dată în viață să spunem: ,,Punct și de la capăt” (pag. 42). Ei bine, și poetei antologată, i s-a întâmplat ,,din cine știe ce cauză”, dar crede că e așa pentru că ,,probabil suntem ultimii oameni / care mai țin socoteala / sfârșitului de timp / și nici măcar asta nu-i sigur, prietene!”.

Din Șinca Veche – Brașov, locul de unde, Elena Spiridon (pag. 44 – 47), își extrage seva emoțională dar și inspirativă, ,,gustăm”, ,,Cireșe amare”, (pag. 45), unde: ,,timpul în halat cu bisturiu / îmi separă / endocardul stâng de cel albăstrui”. Ce este de observat, și chiar mi se pare interesant, este faptul că aproape fiecare poem propus este ,,colorat” în câte-o nuanță. În ,,Cireșe amare” apare ,,albăstrui-ul”, pentru ca ,,albastrul infinit”, și ,,violetul”, dar și ,,roșu aprins”, să fie cromatica aleasă pentru poemul ,,Seducție” (pag. 46 – 47). Foarte frumos, poeta crede că ,, … voi veni”, adică ,,Eu voi veni”, (pag. 44 – 45), deci ,, … să mă aștepți / pe fân cosit cu crețișoară; / mireasma lui, vârtej în gând, / să mă îmbete-n miez de vară”, iar o dată ajunsă, ,,să nu mă lași cumva să plec, / că nu-mi va fi nicicând mai bine; / un tren s-aștepte de o vrea, / de nu, să plece fără mine”.

Tecuceanca Eleonora Stamate (pag. 48 – 55), lansează o ,,Invitație” (pag. 48), ,,Hai să ne-ntâlnim în inelul cerului, / să ne-ascundem în sinceritate”, iar viața, din punctul său de vedere, este precum ,,Clepsidra siderală”, (pag. 49), ,,Rodim și creștem flori de stele”, pentru ca mai apoi, tot furați de mirajul acestei siderale clepsidre, să ,,Ne strângem timpul pe la porți, / îmbătrânim întru nepoți, / ne irosim, tăcut, pe la ferestre, / ca un copac fără de zestre”. Uneori face mărturisiri ,,printre petale de uimire” (pag. 50), pentru ca mai apoi, în poemul următor, chiar ea să-și destăinuie secretul creației extrem de valoroase, pentru că: ,,Într-o zi”, ,,De cum ne naștem slobozi, cuminți, / învățăm să conjugăm verbul a muri” (pag. 52), iar ,,Poezia mea s-a născut …”, (pag. 53), ,,… din tăceri violente, / din deșertul ucigător, / din vioara fermecată, / din obrazul trist de copil”, dar vreau să vă las plăcerea de-a citi sau (de ce nu, reciti!) acest poem. Nu uitați un lucru: ,,Întors din exil”, Dumnezeu a venit ,,acasă”, dar numai după ce ,,a zăbovit prea mult timp în exil” – o întâlnire sau o eliberare supremă, bucuria întoarcerii dându-ți speranță și încredere. Așa am aflat că ,,El, născut în Țara Credinței”, a fost  /  … plecat peste punți / în cele patru zări”, iar atunci când ,,Plouă” (pag. 54 – 55), dacă ,,Plouă nevfralgic … / voalul tăcut topește / lacrimi peste copaci”, iar dacă ,,Plouă sporadic, / … / plouă-n altare”, atunci ,,Lunecă sfioși îngerii în cuvinte ...”, (pag. 55). Și toate astea doar ,,De dragul Tău”, căci ,, … ne-am preschimbat / în maluri cu sălcii”, dar și ,,ne-am prefăcut / în tandre cruci de lăcrimare!”.

Emilia Udrea, (pag. 56 – 62), de loc din București ne vorbește în poemele sale ,, … de apocalipsă”, (pag. 57) și propune iubirii ,,Să ne-ntâlnim …”, să se vadă, ,,Să ne vedem …”, să se audă, ,,Să ne-auzim …”, pentru ca în final, după ce se văd și se aud, ,,Să ne îmbrățișăm final … sau nu … / Te caut peste-apocalipsă / Să îți șoptesc atâta doar, că tu, / Dacă nu ești, inima mi-e lipsă”. După toate aceste căutări finalizate cu îmbrățișări e în stare să definească dragostea. ,,Dragostea e …”, uneori ,,… o cireașă”, alteori, ,,… o zambilă”. Dar dragostea poate fi și ,,… o chitară”, ,,… simfonie, între inimi legământ, / armonie de pasteluri, sunete și un cuvânt”, (pag. 58). Iubirea trebuie, uneori, a fi tălmăcită, și drept urmare chiar Emilia Udrea, propune poemul ,,Tălmăcire”, dar cum să nu se-ncurce meșterul-tălmaci, când în ,,… piept am câțiva raci”, ba chiar și o doză de ,,pesimism lugubru”. Poți avea chiar și ,,Un buchet de trandafiri”, (pag. 60), că iubirea pentru Emilia Udrea ,,e o apă sângerie”, ,,E o strună de chitară … ”, ,,E copacul plin de muguri …”, ,,… e stângace și tăcută …”, (pag. 61). Și-atunci ce folos? Eleganța este prezentă și în poemele ,,Pastel orb”, ,,Ca o dulca roză” sau ,,Esperanto s-a stins”, (pag. 62).

Florin Petrache (pag. 63 – 74), foarte modest, recunoaște că ,,Mi-este dor de Eminescu”, notând chiar din primul vers că ,,Nimeni n-a știut mai bine în lumin să ne scalde”, decât poetul Luceafărului sau somnoroaselor păsărele. Cine este Eminescu, din punctul dumisale? ,,… plop stingher, fără de soți”, răspunde tot el, întrebării. Cum a scris Eminescu? ,,Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toți”. Cu o debordantă sinceritate, recunoaște, că altfel nu s-ar putea, că ,,Lumea reală nu-mi place / pentru că nu este așa / cum mi-o doresc!”. Citiți, vă rog, poemul ,,Mă întorc în visul meu … ”, (pag. 64 -65) și dacă aveți argumente pertinente, combateți-l! Acest poem e urmat de un ,,serial de poeme”, dedicate Annei, numite ,,Suflet rătăcit”. Iată dragilor, pe unde sau de ce rătăcește poetul! ,,Te strecori în timp și spațiu ca un sunet printre strune, / Îmi apari precum o zână, cu ochi mici și visători”, (pag. 65), având ,,… un trup de Afrodită, sâni acoperiți cu nori”. În ,,Suflet rătăcit (6)”, (pag. 66), ,,muza”, ,,Îmi apare ca o zee …” și ,,Ca o umbră nevăzută, blând, pe trupul meu se lasă”, pentru ca în ,,Suflet rătăcit (5)”, iubirea din vis, îl ,,… cuprinde-n brațe”, urmând o iubire năvalnică. Iubirea este precum o nălucă, ,,subit, dispare”, apoi reapare. Învie și moare. Iar dacă se arată doar în vis nici nu poate să-și dea seama ,,… dacă e blondă, brunetă ori roșcată” – ,,Suflet rătăcit (1)”, (pag. 69) și nici nu știe cum o cheamă, pentru că ,,Nici numele nu-l spune sau poate nu-l țin minte”. Glasul ,,… e o caldă melodie” și cu toate astea, el, poetul, recunoaște că este bulversat de iubirea din vis, și ,,Spre veșnicie merg …”. Poetul a ,,fost ursit” a se hrăni ,,cu vise” și nu merge spre veșnicie oricum, ci ,,cu pași mărunți” (pag. 70). Și ce este mai important că nu va muri atunci când va vrea moartea ci va lupta, o va ignora, într-atâta de mult până ce o va dispera, ,,Eu o ignor, zâmbesc … n-o să mă aibă, / O fac să mă urască și să plângă!”, (pag. 70).  Citindu-i poemele, am intrat în melancolie și mi-am adus aminte (a câta oară?) cât de frumoasă este dragostea și cât de repede dispare. Cu câtă sinceritate o ilustrează în serialul de poeme ,,Suflet rătăcit”, am să vă las pe dumneavoastră să gustați dulceața versurilor! Poetul își ascultă inima dar încă așteaptă ,,fata din vise” (pag. 70), ,,Voi aștepta iar clipa când vii ca o ispită, / Să mi te-arunci în brațe, de trupul meu lipită”. Totuși, iubirea are un nume – ,,Selena”, (pag. 71), iar poetul are siguranța că iubirea o să vină la el. Chiar plânge, pentru câteva clipe, apoi o dată cu ivirea zorilor ,,… chipul ți se pierde în negurile ceții / Iar visul meu dispare în zorii dimineții ”, (pag. 72) – ,,Știu c-o să vii la mine!”. Cu poemul ,,Azi simt ceva în suflet ...”, poetul descoperă că ,,Mă simt robit de tine, d echipul tău angelic / Ce îmi apare-n față, în visul meu pastelic”, (pag. 73) și totuși ,,Azi mă retrag în mine, mă-nchid ca într-o cușcă, / Căci simt ceva în suflet, ceva care mă mușcă!”. Simt apropierea de Eminescu, și chiar aș face următoarea afirmație, la care desigur mă voi reîntoarce, pentru a o susține sau nu: văd în acest poet și în poemele dumisale, motivul eminescian ,,pe mine, mie, redă-mă!”. E de discutat!

Poetul Gabriel Gherbăluță, (pag. 75 – 81), – din Galați, propune spre a fi antologat cu câteva sonete ,, … despre cât de mic sunt”, ,,… de-a baba orbul”, ,,… despre cu și iernile din el”. În ,,Sonetul morții scris pe os de tâmplă”, (pag. 77), apar personaje miologice ,,la inorogi mai vin să mă închin”, ,,au emigrat sub cruce toți ciclopii”. Ciclopii – în mitologia greacă, sunt ființe fabuloase. Niște uriași cu un singur ochi în frunte – și inorogii – animal fabulos cu corp de cal și corn în frunte (rinocer) – sunt personajele ce-l ajută în creațiile sonetelor. Tot el este cel care scriind sonetele recunoaște că uneori cuvântul ,,naște Sahare”, (pag. 78), iar citindu-i cu mare atenție sonetele îmi dau seama că din Sahara și până la Cronos – zeul timpului etern – sau Olimp nu e decât un pas. Crede în vindecarea spirituală, altfel nu s-ar fi scris ,,Sonet despre posibile vindecări”, (pag. 80 -81). ,,mai trag de timp, mai mușc dintr-o secundă / încă mi-e foame și nu vreau să mor, / îl strig pe chronos, nu vrea să-mi răspundă / în van îl strig, mi-e noapte și mi-e nor”.

Vasile Bele


Etichete: