Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » MAGIC » GEORGE NICOLAE STROIA – BOGĂȚIA SUFLETULUI

GEORGE NICOLAE STROIA – BOGĂȚIA SUFLETULUI

         Demult, într-un ţinut îndepărtat, trăia un împărat mare şi puternic pe nume Apollo. El avea bogăţii nenumărate şi doi fii, pe nume Sanus şi Helios, frumoşi la chip şi buni la suflet. De multe ori împăratul era sever şi mai puţin îngăduitor cu fiii săi, astfel că prinţii nu mai ştiau dacă tatăl lor îi iubeşte cu adevărat sau nu. Cei doi băieţi se înţelegeau atât  de bine, încât nici cea mai mică problemă nu scăpa nerezolvată, cu mult tact şi suficientă înţelepciune.

            Într-o zi, se înfăţişară împăratului şi îi spuseră:

            − Tată, tu ne poţi oferi toate bogăţiile pământului, dar ştiu ceva ce nu poţi să ne oferi, spuse Helios, cu părere de rău.

            − Cere şi ţi se va da fiul meu! Ce nu-ţi pot eu oferi, ia să vedem? Pune-mă la încercare!

            − Bogăţia sufletului, tată! îl completă Sanus pe fratele său.

            Împăratul, rămas pe gânduri, îl chemă pe Marcus, slujitorul său de nădejde şi-i porunci:

            − Tu să te duci să cauţi bogăţia sufletului, oricât de mult ar dura! Nu mă interesează nici cum vei face şi nici unde s-ar afla aceasta!

            Marcus nu stătu mult pe gânduri şi ieşi pe uşă ca o tornadă, neştiind încotro se îndreaptă.

            În zadar străbătu munţi înalţi şi văi adânci, pierzând zile şi nopţi, în zadar înfruntă primejdii mari, foamea sau setea, truda ori sfârşeala trupului, că nu găsi nimic, întorcându-se la împărat cu mâna goală, fără bogăţia sufletului, atât de mult aşteptată.

            − Cum îndrăzneşti să te întorci cu mâna goală, nesocotitule? Să i se taie capul, de îndată! spuse împăratul furios slugilor.

            Auzind larma şi disperatele strigăte de îndurare ale lui Marcus, Helios se ridică din pat cu grijă, pentru a nu-l trezi pe fratele său şi merse în sala tronului. Aflând ce s-a întâmplat de la una dintre slugile palatului, îi spuse lui Apollo:

            − Tată, te rog să te opreşti! Nu ai de ce să-ţi reverşi mânia asupra lui Marcus. Şi apoi, datorită comportamentului tău răuvoitor, simt cum bogăţia sufletului meu scade din ce în ce mai mult!

            După o clipă de reculegere, Apollo spuse:

            − Cruţaţi-l, atunci! Iar tu, fiule, mă văd obligat să te alung de la palat, împreună cu fratele tău şi cu Marcus, până ce nu veţi aduce cu voi bogăţia sufletului. De veţi îndrăzni să vă întoarceţi cu mâna goală, vă jur că unde vă stă capul, vă vor sta şi picioarele!

            Helios îl trezi pe Sanus şi îi spuse toate cele întâmplate. Răniţi profund de răutatea adâncă a împăratului, plecară înlăcrimaţi, împreună cu Marcus, pe drumul lung ce-l aveau de făcut.

            Străbătură munţi şi văi, până ce ajunseră la capătul unei poteci înguste, într-o pădure deasă şi întunecoasă.

             Din senin, se auzi un mormăit stins, dintr-un hău parcă nesfârşit. Era chiar Moş Martin, prietenul cel mai bun al celor doi fraţi.

             − Moş Martine, ce cauţi aici, ce ai păţit? spuse Sanus îngrijorat.

             − Sanus, Helios, bunii mei prieteni! Chiar voi sunteţi?

             − Da, Moş Martine! Dar ce ai păţit?

             − Am încercat să fugăresc o căprioară. Ea a sărit peste hău, iar eu, împiedecatul, am căzut şi m-am lovit. Mă doare foarte tare piciorul!

             − Trebuie să te ducem de urgenţă la doctorul Ciocănitoare ce se află nu departe de aici, la copacul cu scorbura de aur. Mi-e teamă, însă, că eşti prea greu şi nu te vom putea scoate de aici. Eu şi Helios ne vom duce după ajutor, iar Marcus va rămâne cu tine.

             − Mergeţi cu bine!

             Cei doi fraţi au pornit în grabă spre copacul cu scorbura de aur. Nu după mult timp, ajunşi la copac, începură să strige:

             − Doctore! Doctore! Eşti acasă?

             Din interiorul scorburii se auzi o voce piţigăiată:

             − Da, da, care e problema?

             − Doctore! Prietenul nostru, Moş Martin, a căzut atât de rău că şi-a rupt piciorul, avem nevoie de ajutor să-l ridicăm şi să-l tratăm.

             − Cum? Un urs? Nici nu mă gândesc!

             − Te rugăm! Ursul este foarte prietenos, nu ar face rău niciunei muşte! Promitem!

             − Bine, dacă spui aşa, am încredere în tine!

             Ciocănitoarea începu să bată în scorbura copacului, să ceară ajutor de la chiriaşii săi, furnicile. Brusc, o sumedenie de furnici se adunară în faţa lor, înnegrind pământul. Porniră repede înapoi la Moş Martin, care zăcea încă în hăul întunecat.

            Ajunşi acolo, doctorul le spuse furnicilor să coboare în groapă, să-l ridice pe urs. Fiind atât de multe şi mici, furnicile reuşiră, cu muncă în echipă, să-l aducă la suprafaţă pe ursul care abia mai suporta durerea. Ajuns sus, el fu bine îngrijit de doctorul Ciocănitoare, un priceput tămăduitor.

             − Eu am să rămân să-l îngrijesc şi să locuiesc cu Moş Martin, dacă nu îl deranjează! spuse Marcus.

             − Nu, deloc, chiar te rog! Mă simt cam singur în ultima vreme şi tare mi-ar plăcea să îmi  ţină cineva de urât. Cât despre voi, prieteni buni,  acceptaţi acest fagure de miere magică drept cadou, pentru că aţi avut milă de mine şi m-aţi ajutat. Când veţi mânca din el, vă va da o putere inimaginabilă, suficientă şi pentru a ridica munţii din loc, dar numai pentru o clipă. Îţi mulţumesc foarte mult, ţie doctore şi chiriaşilor tăi, iar bunul Dumnezeu să vă răsplătească după cum se cuvine!

            Şi aşa, toţi îşi văzură de drum. Marcus rămase cu ursul, doctorul Ciocănitoare şi furnicile plecară înapoi la copacul cu scorbura de aur. Helios şi fratele său, Sanus, îşi continuară drumul spre aflarea bogăţiei sufletului.

            Fiind aproape de înserat, cei doi îşi construiră un adăpost din crengi uscate şi făcură un foc cu o cremene, pe care o găsiră lângă peştera ursului. După un ceai cald, din muguri de pin, cei doi căzură osteniţi şi adormiră pe loc.

            După o noapte lungă şi friguroasă, se treziră în zori şi porniră din nou la drum.

             − Helios, mi-e o foame, de nu te văd! Nu am mai mâncat de două zile! Oare, nu ai putea să îmi dai şi mie puţin din fagurul acela de miere?

             − Nu! Ne-am înţeles că mierea o folosim  doar în caz de extremă urgenţă. În plus, iată, acolo este o livadă. Uite şi un pomicultor, să mergem să-l întrebăm dacă nu ne dă şi nouă câteva fructe!

             Când ajunseră aproape de el, Helios spuse:

             − Domnule, nu am mai mâncat de două zile, nu ne puteţi da şi nouă nişte mere?

             Uitându-se lung spre ei, omul le răspunse:

             − Mai întâi, trebuie să culegeţi toate merele din livada mea şi apoi am să vă las să luaţi câte poftiţi!

             Helios muşcă din fagurele cu miere primit de la urs şi-i dădu şi fratelui său. Prinzând o putere şi o viteză de neimaginat, băieţii trecură pe la fiecare copac, scuturându-l ca pe un puiet tânăr şi neajutorat. În câteva clipe, toate merele erau în coşuri, frumos aranjate, ca pentru prezentare.

            Pomicultorul, împietrit de uimire, spuse:

             − Nu ştiţi cât de mult vă mulţumesc, mă durea atât de tare spatele, încât nu dovedeam să le culeg, nici într-un an. Acum, aşa după cum ne-am învoit, puteţi lua câte mere doriţi!

             După un ospăţ pe cinste şi primind câteva mere ca merinde pentru drum, cei doi plecară din nou mai departe. Dintr-o dată, Sanus observă  un palat imens la poarta căruia stăteau doi uriaşi.

             Deşi temători la vederea uriaşilor, fraţii îi întrebară pe străjerii palatului:

            − Aici stă Zâna cea cu sufletul bogat?

            − Da, aici locuieşte! Zâna vă aşteaptă, răspunse o voce cutremurătoare. Poftiţi!

            Atunci se deschiseră nişte porţi mari făcute din cleştar. Pătrunseră în holul palatului, de unde trecură de alte şi alte uşi, până ce ajunseră în sala tronului unde îi întâmpina însăşi Zâna cu sufletul bogat.

             − Bine aţi venit, dragii mei! Cu ce vă pot ajuta?

             − Mărită zână, supărarea noastră e mare şi adâncă. Tatăl nostru, măritul împărat Apollo, ne-a gonit de la palatul său, ca să-i aducem bogăția sufletului. Ne este foarte teamă să ne întoarcem fără să-i fi îndeplinit dorinţa, căci ne va sta capul unde ne stau picioarele. Aşa că te rugăm să ne dăruieşti bogăţia sufletului!

             Zâna începu să zâmbească, spunând:

             − Dar, de ce să vă dau ceva ce observ că aveţi deja, din belşug?

             − Cum adică… avem deja?

             − Dragii mei, numai un suflet bogat ca al vostru putea face atât de multe fapte bune! Iată, Moş Martin şi pomicultorul au fost un test controlat de mine, pentru a mă convinge că aveţi sufletul bogat. Aţi trecut testul cu brio. Acum, duceţi-vă la tatăl vostru, până nu începe să vă caute. Probabil că e disperat de lipsa voastră!

             − Nu, nu vrem să mergem acasă! Acolo, deşi avem de toate, căci se spune că suntem cea mai bogată împărăţie din lume, ne simţim atât de săraci! Aici e atât de multă lumină, iar sufletele oamenilor sunt atât de pline, că ne simţim atât de bogaţi! Vrem să rămânem aici, cu tine, să ajutăm pe oricine la greu, nu ne întoarcem la tatăl nostru “sărac”, ce vrea să facă numai rău.

             − Dacă asta este dorinţa voastră, eu o respect! Nu m-ar lăsa inima să trimit nişte copii în braţele celor care nu-i iubesc! Şi apoi, acolo unde e inima ta, acolo este şi casa ta, nu-i aşa?

             Astfel, Helios şi Sanus au rămas la palatul Zânei, pentru a ajuta pe oricine aflat în nevoie şi pentru a pune la încercare “bogăţia” oamenilor. Erau fericiţi în ţara în care peste tot se găsea din belşug bogăţia sufletului. Acolo şi florile erau mai colorate, soarele mai blând, stelele mai strălucitoare, apele mai limpezi. Tot la fel de limpezi, ca sufletele lor curate!

George Nicolae STROIA

din volumul de povești ”Anotimpul viselor”, Editura Anamarol, București, 2012

copertă și ilustrații Maricica Stroia, prefață Elena Buică


Etichete: