Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » PAUL SPIRESCU: Foşnetul cuvintelor care tac

PAUL SPIRESCU: Foşnetul cuvintelor care tac

                Deşi, prin vârstă, ar aparţine generaţiei poeţilor optzecişti (mă rog, ce etichetă artificioasă, nefericită, ca şi cum  „zarea interioară” a unei opere ar putea fi explorată pornind, exlusiv(ist), de la anul naşterii şi morţii autorului ei!!!), totuşi, prin relativa întârziere a debutului său editorial, Apostu  Panaitache Vultureanu se înscrie în generaţia douămiiştilor; lucru pe deplin explicabil, de altfel, dacă ar fi să luăm în considerare personalitatea sa rebelă şi substanţa poemelor sale absolut neconforme cu spiritul unei epoci în care toate scrierile sărite din tiparul ideologic erau sortite sertarului.

                 Din punctul acesta de vedere, poetul TEX, aşa cum îi spun şi îl alintă prietenii apropiaţi, nu s-a dezis niciodată: el a scris dintotdeauna şi scrie şi în prezent o poezie a sensurilor absconse ale lumii şi omului, sensuri care – simte el – nu pot fi descifrate decât cu mijloacele inefabile ale artistului repliat spre propria sa lume interioară şi, prin aceasta, în însuşi miezul lucrurilor.

                Or, în viziunea lui Apostu Panaitache Vultureanu, fiecare lucru din lume are un miez adânc al său: miezul ascuns al Plecării este Neliniştea, miezul ascuns al Pietrei este Ospăţul, al Geamătului este Ecoul, al Vieţii  este Visarea şi al Luminii este Setea. Mă refer chiar la cele cinci cărţi publicate până acum, într-un ritm din ce în ce mai alert dar şi cu un câştig din ce în ce mai mare în privinţa realizării artistice.

                Titlurile volumelor sunt absolut edificatoare: fiecare titlu este construit din câte două substantive, unul folosit în cazul nominativ, celălalt în cazul genitiv. Nici măcar nu-ţi poţi da seama pe care dintre ele cade accentul metafizic: pe plecare sau pe nelinişte, pe ecou sau pe geamăt, pe piatră sau pe ospăţ.

                Am astăzi în faţă un nou volum al poetului Tex Vultureanu, cu privilegiul de a-l citi deocamdată în manuscris. Titlul nu se dezice nici de data aceasta: „Tăcerea cuvintelor”, plasându-ne în acel benefic spaţiu al echivocului constructiv, creator de poezie adevărată: Oare tăcerea cuvântează sau cuvintele sunt tăcute? Poetul nu ne oferă niciun răspuns în privinţa aceasta, lăsându-ne pe fiecare să scormonim în noi înşine pentru a găsi unul convingător.

               Un prim  indiciu pe care se îndură să ni-l dea autorul (şi bine face că-i aşa de zgârcit!!!) este motto-ul cu care se deschide cartea: „Cuvânt de foc, cuvânt de piatră / Tu ai devenit săgeată”. Dar ambiguitatea se menţine, până la poemul al cărui titlu  poartă chiar numele volumului şi care are rolul de a ne transporta… într-o ambiguitate şi mai mare: „Tăcerea cuvintelor/ Vorbeşte./ Cei care au urechi de auzit/ Să audă,/ Să înţeleagă”. Parcă poetul ar vrea să ne spună că orice cuvânt are inclusă în substanţa sa intimă o parte de zgomot nesemnificativ („flatus vocis” – ar spune latinii!!!) şi o altă parte, mult mai profundă, de tăcere: dacă vom reuşi să o descoperim pe aceasta din urmă, înseamnă că am descoperit miezul ascuns al Universului.

               Într-adevăr, întregul volum este centrat pe această paradigmă esenţială: parcă mai mult decât în celelalte volume, poetul simte nevoia să renunţe la versul clasic şi să se esenţializeze asimptotic, până la găsirea unor forme poetice din ce în ce mai lapidare, de tip – sentinţă, generatoare  de autentice nelinişti metafizice: „Sunete tandre/ În mângâierea/ Luminii/ Pletele fetelor/ Acoperă/ Fructele păcatului/ Pedepsind ochii/ Ce vor să vadă”.

              Universul tematic, divers şi unitar în egală măsură, se roteşte concentric în jurul unui soare structurat triadic: Viaţă. Moarte, Dragoste – înţelese toate trei într-o simbioză superioară, vecină cu Dumnezeul creştinilor: „Şi apa morţii/ Sperie gâzele/ Câmpiei./ Călătoria ei/ Unduitoare/ Loveşte/ În marginea orizontului(…) Rugaţi gândul/ Cel bun/ Să pună la copt/ Pâinea veacurilor”.

              Lexicul utilizat este când colţuros ca piatra de stâncă uitată de vremuri, când neted şi şlefuit ca pietrele preţioase ieşite din atelierul maestrului bijutier. Atmosfera poetică este când lină şi liniştitoare, când învolburată ca valurile unui ocean în furtună

               Cartea de faţă este, într-un fel, oglinda fidelă a sufletului autorului ei. Dar, într-o oarecare măsură, şi a sufletelor noastre, ale cititorilor ei.

Paul Spirescu


Etichete: