Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Mircea LUNGU – ORIGINALITATE STILISTICĂ ŞI LEXICALĂ

Mircea LUNGU – ORIGINALITATE STILISTICĂ ŞI LEXICALĂ

Fie că glosează pe tema nobleţei clipei ca ordonator al exprimării noastre prin vadul lumii, a stărilor şi fenomenelor niciodată reversibile sau pe aceea a modului în care această existenţă prinsă între cerul şi pământul aflate în mişcare necontenită te sleieşte de puteri, fie că forţează pătrunderea, cu o coregrafie proprie, în memoria celuilalt, apropiat sau de-aiurea, poetul turc Fazil Hüsnü Dağlarca (1914-2008) caută acel liniştitor echilibru între elementele întemeietoare ale universului ,,A avut loc incendiul acela / da înlăuntrul său / nu-şi mai încăpea într-însul / închis cu propria strălucire / … Apoi s-a dus, a plecat / Galaxii planete stele / Prin măreţe schimbări de formă trecură”, cu toate echivalenţele şi simbolistica lor, şi el ca natură umană, (omul fiind o fiinţă a naturii),  preumblătoare în timp şi spaţiu. Ascuns în unghiuri recapitulaţive, biografice sau cu perspective cosmice, în fond ce face? Purcede, cu un amestec de seninătate şi angoasă, dând la iveală ceva din propriu-i spirit, pentru a-l şi înţelege, a răspunde fiinţei sale poetice, scriind şi intrând în dialog cu celălalt. Chemările Necuprinsului,  exemplificate în 101 poeme (Ed. PACO, Bucureşti, 2013) conţin însufleţite răspunsuri, iar întâlnirea cititorului român cu poezia lui Dağlarca, unul dintre cei mai importanţi poeţi turci ( aproape necunoscut în România şi cel care a cultivat în literatura turcă poemul epic)  se datorează unei tălmăciri excelente sub condeiul lui Marian Ilie. Şi, când tu însuţi eşti poet, a traduce poezie este, cred, nu doar un exerciţiu de poeticitate, ci unul de curaj aflat în două ipostaze: odată, în a trăi manifestările sensibile ale unei alte existenţe care, pentru a-şi afla adevărurile, şi a le spori astfel, s-a adresat unei instanţe integratoare, anume poezia, şi a doua, prin a reda, sau recompune, cu propriile-i diapazoane, claritatea stilului, plasticitatea cuceritoare a imaginii şi alternanţa fluxului metaforic, cucerit fiind de noutatea şi sensurile profunde ale versului, de enunţul direct şi curat sau ambiguitatea studiată, de sentimentul de anticipare a conflictului dintre eu şi tu.

Cu alte cuvinte, Marian Ilie, cunoscător fin al faptului că există un poem dinaintea poemului, deci o enigmă personală, şi că munca poetului nu doar cea legată de poezie, interacţionează afectiv cu esenţa, apasă pe clapele raţiunii trăind estetic actul creaţiei artistice a unui confrate, identifică tramele discursului. Rezultatul? O carte orgolioasă, un prilej de lectură apropiată, care nu poate începe fără această  lămuritoare declaraţie în legătură cu poemele cuprinse în ea: ,,Toate acestea mişcare sunt / Cea pe care am trăit-o cu fiecare din ele.” Din această mişcare se disting câteva teme majore în care cântă sau invocă: timpul care nu-şi mai poate ieşi din sine, lumina ca foc primordial, călătoria ca receptare a mersului universului şi integrarea omului prin văz, cuvânt, transformarea mersului, dezvoltarea capacităţilor lucrative  ca parte a istoriei umanităţii, schimbarea, cu menţiunea că trupul trebuie redat lui însuşi şi nu altcuiva, nici măcar timpului, dar şi regăsirea în celălalt, sau în toţi.  Aşa se face că, îndemnându-ne să urcăm în barca propriei imaginaţii, să-l însoţim  în larg, prilej cu care ne va fi transferat ceva din teama lui de infinita uitare, Dağlarca ne face atenţi să luăm aminte la amprenta sa poetică: ,, O rugăminte am / În toate operele mele / Ca şi în toate scrierile mele / neintrate în operă / Către cititorii mei toţi / Să se adune şi să pună la un loc / după cum îi duc gândurile / Şi după cum ele-ntre ele se cheamă / să pună unul lângă altul / Toate versurile mele despre  ,,Cine”… Iată cum încrederea în convingătoarele sale argumente poetice, în perenitatea frumosului prins în gânduri şi chipuri,  – ,,Pe chipurile noastre / În discuţiile noastre / În gândurile noastre / Pe genunchii noştri / Timpul viitorului este frumuseţea” spune  acesta într-un alt poem – şi în numele propriei sale înţelepciuni-, poetul convoacă dreapta cumpănire  a cititorilor  capabili să-i recompună opera după înţelegerea  lor, într-un cuvânt să-l justifice nu doar în faţa contemporanilor cum şi de ce a trăit sub semnul fascinant al sunetului articulat care naşte cuvântul şi al cuvântului în care se ascund singurătatea şi focul metaforei. Asta pe de o parte, pe de alta, însă, pe acest ,,Cine” –  care bănuim pe cine  numeşte – Fazil Hüsnü  doreşte ca viitoarea  construcţie să trăiască în necuprinsul din timp şi spaţiu : ,,Nu pe azur nu în întuneric ci în hău”  pentru  ca, în final, să conchidă exploziv, ,,Opera tuturor să fie / ca noaptea ca ziua  / Identitatea mea să fie / În toţi”. Ce alt exemplu al multiplicatorului  Unu – o simbolistică pe care o  găsim  şi la Nichita Stănescu, în repetate rânduri  –  poate fi atât de lămuritor decât acest ultim vers şi ce tihnită bucurie îi poate lua locul faptului că identitatea sa doar topită în ceilalţi – cu trimitere la vârstele pământului – va fi certificată într-un destin poetic?

În filosofia privindu-l pe celălalt sau a dezvăluirii repetate, metafora păsării este tulburătoare: ,,Când doi oameni / Se văd / Unul pe altul / Două păsări – deschise pe două ramuri sunt”. În acelaşi registru discret şi a unui model exersat al dualităţilor, cu trimitere acum la regnul vegetal tezaurizat, vom citi următoarele versuri: ,,Copacul îi seamănă omului / Suntem  ca-n pădure  / când suntem singuri /   Singur cu sine e în pădure copacul / Copacul îi seamănă păsării / Că nu zboară / E mărturie că zboară” .  Epicul nu lasă loc echivocului: poetul trăieşte printre oameni şi e singur, – un adevăr memorabil! – , dar nu asta este  important, ci jocul prin care  aduce imaginea atât de aproape de noi – copac – om – pasăre, adică ,,eu sunt arborele, eu sunt pasărea, sunt ideea de plutire dar şi de cădere”, plus repetiţia  cu valoare  de prezent discontinuu  ,,că nu zboară, că zboară”. Este aceasta una dintre poţiunile pe care autorul le bea până la capăt pentru a produce magie.  În unele răgazuri meditative.

În altele, Dağlarca îşi pune inima, spiritul, raţiunea într-un tablou, invitându-ne să fim părtaşi dorinţei sale de supravieţuire prin cuvinte, precum şi-n intervalul dintre ele, şi a-nţelege cum acestea devin mişcare energică, o exprimare a voinţei: ,,Strig Hoo / Strigă Hoo / Mi-e teamă un pic / Dar mai mult mă bucur / Nu nu sunt eu / E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât trecerea mea prin viaţă /  Unul în spatele celuilalt / Fără ca feţele să li se vadă unul în spatele celuilalt / Cel ce strigă Hoo/ Şi cel de departe de lângă el / Mai întâi din singurătatea naturii muntele / Capătă grai iar înspre mine  / Se reflectă opusul existenţei mele / Nici n-apucă să-mi ia trupul proporţii / Că Hoo-ul din gura mea / Ia proporţii”. Iată cum fluiditatea ideii venită din cunoaştere capătă sfericitate iar litera proprietăţi asemănătoare luminii:  ,,E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât trecerea mea prin viaţă”, iar simplitatea  imaginii descompuse  ,,Cel ce strigă Hoo / Şi acel de departe de lângă el” te poate  pironi locului, a uimire. Simplificarea metaforică legată de ceva care devine nemăsurabil, acel ,,ia proporţii” devine uneori, o nouă  aspiraţie spre evoluţie : ,,Drumul vă duce picioarele/ Am bătut cale spuneţi…/  Voi sunteţi departe de toate din ele ca şi izgoniţi/ Ditamai departe (Marian Ilie surprinde  întocmai ideea devenirii prin ea însăşi care n-ar avea măsură şi contur, potrivit lui Noica),  cu gogeamite orbirea voastră…” sau  ,,Cerul e o gogeamite picătură/… Gâza/ Din rădăcinile ierbii gâza/ seamănă cu gogeamite somnul”… Vin apoi alte nuanţe şi înţelesuri multiple, ne provoacă şi ne fac să ne asumăm această provocare întru spirit şi fiinţă şi, ca atare, poetul vrea să o dezvăluie precum în faţa unui auditoiu: ,,Ce e cuvântul vă întrebaţi/ Dacă se referă la fiinţe/ E repetata lor preschimbare/ Dacă se referă la fiinţe/ E că se văd mereu altele aia e/ Cuvântul e seva copacului/ Ce dă se se preschimbe în floare/… Cuvântul e umbra interioară  a omului/ Care dă să i-o ia/ Înainte”.

Cu dinamica verbului intrăm nu doar în modernitatea scrisului său, dar şi în ceea ce am numit la început ca fiind timpul care nu-şi mai încape în sine, temă în care aluatul capătă expresivitate doar frământat de mâini dibace: ,,Lumina se dezgolea un pic/ Voi îi ziceaţi seară/ Lumina se dezgolea şi mai mult/ Voi îi ziceaţi noapte/ V- aţi obişnuit  cu traiul strâmtorat/ Apoi mă dezbrăcam eu/ În mine vă dezbrăcaţi voi precum plantele/ Pe jumătate seară – aripa întâiei tăceri/ Pe jumătate noapte  –  aripa celei de-a doua tăceri”… Traiul şi sărăcia nu sunt întâmplătoare aici, dacă ţinem cont că toate revoluţiile  au crescut din om iar apoi au muşcat cu sete din el, deci timpul nu anulează tragicul pentru că el, ca şi sublimul, se află în noi!, finalul fiind acea întoarcere către sine pentru a regăsi, cum spunea Kant, ,,cerul înstelat deasupra mea şi lumea morală în mine”. Aşezându-şi discursul sub semnul circularităţii pentru a ilustra simbolic trecerea de la temporalitate la spaţialitate în registru cosmic şi apoi la ciclurile vieţii, Fazil Hüsnü improvizează, ca în jazz, păstrând însă linia melodică şi vivacitatea: ,,Să fie ziua o creatură/ Ce-şi împrospătează chipul/ Cu faptul nopţii/ Cu faptul zilei?/ Tot ce ne imaginăm e mitul Universului/ Întreaga filosofie/ toate poeziile romanele piesele de teatru toate/ …Cei ce văd nu-i recunosc/ Chipul împrospătându-se/ Cei ce nu văd nu recunosc/ Chipul zilei împrospătându-se/ Chipul tău/ Chipul meu nu le văd”.

Plenitudine în creştere şi descreştere a luminii care aduce ordine desfăşurării necesare a vieţii, cercetare parte cu parte a întregului, de la exterior la interior, pentru a-l confirma dar şi o-ncercare, cred, de a găsi în cele două chipuri înţelesuri care să-i sporească  misterul cum  că ambele ar ascunde elemente de geometrie euclidiană, cunoscute în lumea artei ca fiind parte a secţiunii de aur sau a proporţiei divine, iată ce mai descoperim dacă punem totul sub lentila unei lupe din dorinţa definirii graniţei dramatice dintre spirit şi materie, dintre un eu şi un tu proiectaţi în oricare lume posibilă.  Asumându-şi ziua de mâine, şi cine n-ar face-o?, înţelegerea e simplă, poate astfel să lărgească acel timp, să-l contamineze cu speranţa sa în perenitatea naturii şi a relaţiei om-natură, aici amintindu-ne, întrucâtva, de Walt Whitman şi de al său cuprinzător Cântec despre mine, poetul dinlăuntrul privirii, notează: ,,Că trece vaporul / Că trece norul / Că trece pasărea / Că trece turma de oi, / Că trece cometa / Că trece lumina / Nu nu nu / Că frumuseţea Lumii rămâne – că nu trece”, pentru a completa,  într-un alt poem în care mărturiseşte că nu vrea să dea ochii cu amintirile pentru ,,Că nu mă găsesc unde sunt”, ba mai mult, ele sunt ,,zilele de mâine ale zilelor de mâine”, acel ceva în care nu te mai poţi oglindi, adică ,,ceea ce unul vede şi ce alţii nu văd sunt”; Socrate exclama şi el ,,câte lucruri de care nu am nevoie  sunt!.  Poetul vrea să trăiască numai în prezent când ,,Nopţile noi ar vedea/ Vechile nopţi”.

Călător fiind într-o lume de fiinţe şi lucruri purtătoare ca şi el de universal, se pune în relaţie cu astrele, dându-le atribute omeneşti: ,,Am încurcat soarele cu ochiul/ Albăstrimea semăna cu timpul de dinaintea marii explozii/ În locul unde am căzut au deschis o şcoală elementară/…Cum locul acela era Anatolia/ De la 7 la 70 de ani trubadur/ M-am fost prins în rostogolirea de sunet peste sunet/ Pe mine m-a mângâiat însufleţirea”… Nu-şi imaginează universul fără el, chiar naşterea şi-o conştientizează ca pe un fapt petrecut  înaintea apariţiei sistemului solar, albastrul având proprietăţi care nu le-ar nega pe ale celorlalte este menit a diferenţia planurile; eul literar devine atât de personal  ,,Cum locul acela era Anatolia”  încât ne îngăduie să aflăm că la 70 de ani mai era un trubadur, care se cânta încă pe sine, ştiind că, ştergând fie şi o notă, cântecul nu va sărăci. Acelaşi eu notează, într-un poem memorabil despre copilărie şi-o cromatică topită în ea, scris cu gândul la fiecare dintre noi, următoarele: ,,Era noapte/ Noaptea de dinainte să încep şcoala/ Şi cum dormeam / Vă puteţi da voi seama ce am văzut:/ Se făcea că-mi puseseră sub pernă-ncălţările / Nou-nouţe  galbene –galbene/ Pe tălpile lor sclipind precum întunericul / Cuiele sclipeau ca un joc/ Socotii socotii – ce multe degete – aveam/ – Parcă-mi număram degete de la picioare -/ Şi porniră porniră porniră la drum”… Suflet al întregii lumi, în necuprinsa lui căutare dornic să-i cuprindă  bogăţia, acesta-şi iese din propria- i piele, devine feminin într-un cosmos maritim, trăieşte gândul altora: ,, Apă e omul/ Se face mai mare şi devine o mare/ Îşi îndreaptă faţa spre cer/ se contopesc două azururi/ Iese-n afară cu valurile/ Îşi pune pânze la gânduri/ Se face corabie omul”…  Acelaşi om, după enunţarea unui timp orizontal, regenarator  – apa  – scoate din straturile clipei poetice, cu sensibilitate, într-o rememorare nu lipsită de tensiune, un enunţ al timpului vertical, pasărea : ,,Cu plăcere-am lucrat în tot ce-am făcut/ Şi în tot ce-am făcut un porumbel a zburat/ Cu ochi mov/ Cu ochi verzi/ Cu ochi roşii/ De unde să ştiu încotro se ducea/ Toate lucrurile au un dincolo al lor”…  Cu aceeaşi figură de stil cuprinzătoare, repetiţia, dă expresivitate şi profunzime, ca-ntr-o continuare a mărturisirii de mai înainte, de parcă ar dori să-şi redobândească apropierea de spiritul care numai el poate interpreta şi reformula experinţele, crezului său poetic: ,, A scrie înseamnă a merge/ Când scriem/ Ne cheamă/ Ne cheamă din nou/ Ne cheamă de ce/ Ne cheamă cum/ Ne cheamă încotro/ Din somnurile universale ale fiinţei/ ne cheamă cine?/ Să fie oare-ntoarcerea la drum a glasurilor”…  Să-nţelegem  de-aici că înaintarea în timp, atunci când vorbeşte despre literatură înseamnă a nu-i pune la îndoială valorile trecute?  Desigur.

Următorul pas făcut de Dağlarca este să formuleze această parabolă: a scrie înseamnă  a te citi pe tine însuţi, pentru că vrednic dacă eşti de a fi citit se cuvine ca primii cititori să-ţi fie chiar cuvintele tale: ,,Cuvintele îmi sunt/ Cei dintâi cititori/ Când încep să prindă contur/ Sunt mici bucăţi de sunet primar/ Semănând cu al munţilor/ Cu al apelor/ Cu al copacilor/ Cu al metalelor/ Cu al tuturor animalelor/ Semănând/ Semănând un pic/ Semănând puţintel/ Pe un alt cer/ Pe un alt cer al sunetului/ Străfulgerările noastre”… De ce cuvintele? Pentru că ele ştiu să păstreze înţelesuri ascunse, să clarifice obscurităţile, chiar dacă sunt scrise cu pană şi cerneală, adică pe apă, şi nu se pot apăra, cum nici cel ce le-a scris n-o poate face, şi să-ndemne la relectură fără a se preocupa de temporalităţi ci doar de limbă şi tradiţii, să stea cu urechea lipită de uşă cu credinţa că nu te-ai îndepărtat de ea după ce ai închis-o, în alţi termeni să te facă părtaş – datorită selecţiei făcute de poetul  Marian  Ilie din volumul Uzaklarla giyinmek – Să te îmbraci  în depărtări, publicat în 1990 la Istanbul -, la auto-cunoaştere şi la chemările lirice ale necuprinsului. Or, Fazil Hüsnü Dağlarca tocmai la un astfel de dialog interior ne invită, acesta fiind vântul bunei rânduieli a sufletului care ştie ce e acestă bună rânduială, meditând în lumina cuvintelor.

Mircea LUNGU


Etichete: