Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Dezbaterea Zilei » Când ne pierdem inocenţa?

Când ne pierdem inocenţa?

 Când suntem copii începem să învăţăm şi suntem învăţaţi, suntem îndrumaţi de părinţi şi de familie,  spre o direcţie, pe care ei o indică, pe care o consideră ca fiind corectă.

Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile finite și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune, spunea Francesco Orestano.

Copilăria este o lume duioasă, dulce, lină, fermecată în care orice se poate întâmpla. La vârsta aceasta suntem cei mai apropiați de Dumnezeu. Ne putem întâlni oriunde cu un balaur cu șapte capete sau trei zmei care au răpit de la palat trei prințese. Ne credem vrăjitori și totodată credem în sacul moșului, plin de jucării, credem în iepurașul de Paști, care ascunde ouăle de ciocolată frumos colorate în iarbă, sau ne speriem când auzim că vine ,,bau-bau“dacă nu dormim.

Jocurile copilăriei vor rămâne și ele întipărite în mintea voastră. Cine nu s-a jucat măcar o dată „De-a v-ați ascunselea” , „Șotron” , „Elastic” sau „Țară-ţară, vrem ostaş”!? Acestea sunt doar câteva dintre jocurile pe care poate generațiile de acum nu le știu.

Una din întrebările fundamentale ale omului este: CÂND NE PIERDEM INOCENŢA?
Când ne pierdem acea minunată calitate a sincerităţii nevinovate, a bucuriei fiecărei clipe, a plăcerii de a trăi pur şi simplu?

Propun să încercăm împreună un răspuns la aceste întrebări!

Vezi toate subiectele din categoria „Dezbaterea Zilei”: Clik AICI


Etichete:

2 Comentarii

  1. admin

    Copilăria este, prin definiție, vârsta inocenței, la care adultul, trecut prin viață, experimentat, face adesea referire. O vârstă curată, pură, pe care am dori-o veșnică, eternă sau măcar cât pentru o viață. În această fabuloasă vârstă, copilul are propria lui percepție asupra vieții, în sinceritatea sa debordantă existând doar bun-rău, frumos-urât, îmi place-nu-mi place. Vorba poetului care spune: copilul găsește totul în nimic, adultul găsește nimic în totul. La unii oameni, ce păstrează adânc în sufletul lor ceva din frumusețea copilului de altădată, inocența nu dispare niciodată, privită fiind, adesea, de ceilalți, ca… NAIVITATE. La alții, însă, inocența dispare foarte repede, la pervertirea ființei contribuind, din plin: societatea, morala, vremurile, anturajul, împotrivirea… La acești oameni, această inocență furată este adesea recunoscută ca TUPEU, CURAJ… Dar, de ce să lăsăm să dispară inocența? De ce să nu o păstrăm sau să nu o rechemăm cât mai des la noi? De ce să uităm să fim… naivi, nevinovați, copii? Vorba sfântului Serafim de Sarov, care spune: ”Iar dacă mai ai ceva bun în tine, nu-l lăsa pe cel din jur să-ți ia și puțina bunătate care ți-a mai rămas”. Oare făcea referire la inocență, oare trimitea la cuvintele pilduitoare ale Mântuitorului – lăsați copiii să vină la mine? Sincer vorbind, cum putem să-i înțelegem pe inocenți, dacă inocența ne e cu totul străină, un tărâm la care nici măcar nu visăm? Inocența… inocența, un vis sau poate o realitate? Gheorghe A. Stroia

  2. Narcis Zahiu

    Probabil foarte greu de spus cand ne pierdem inocenta. Eu, raman la parerea ca nu o pierdem niciodata dar, frecvent ajungem sa o inchidem intr-un sertar al sufletului.

Comments are closed.