Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » VIRGINIA BOGDAN: MĂRTURISIREA

VIRGINIA BOGDAN: MĂRTURISIREA

Mărturisirea, Gheorghe Chirtoc, Salonul literar, Odobeşti, 2015.

Carte, lansată joi, 5 februarie 2015, la Casa Armatei, Focşani, care promite, încă de la primele pagini, a fi o naraţiune autentică. Şi prin chiar autenticitatea sa, interesantă, captivantă.

O tentă puternică de oralitate conferă limbajului naturaleţea şi savoarea, deloc ostentative, ci apăsat personalizate ale vorbitorilor. Mai degrabă ale naratorului. Pare a fi un grad zero al scriiturii care lasă mult loc poeticii. Fie direct, fie indirect:

„Smaranda lui Vârtej se are în dragoste cu Ionică Grindea”(s.n., p.17, op.cit.); „ s-a aruncat în faţa mea dintr-o bucată”( ibid.,p. 37); „ m-am dat în vorbă că…”( idem., p. 23), cu toate inadvertenţele de „rigoare”: repetiţii, fraze terminate abrupt ( „ la doi ani de la terminarea celor patru clase”,( idem, p. 34); „ acela era locul unde se bucura tatăl cînd plecau.”,( idem, p.35); regionalisme: „ ieşitoare”, p. 31; „chiloman”, „ zăvod”, „ canovăţ”, p.36, acorduri prin atracţie, descrieri plastice: „ un nor gri liliachiu îşi tîra burta de plumb pe deasupra Căpăţînii” ( p. 38), „ aerul sănătos şi soarele luminos de la ţară a crescut-o mai înaltă pentru vîrsta ei”, ( p. 39).

Portretul poetic ( amintind litaniile Cîntării Cîntărilor or inocenţa adolescentină din dragostea mai degrabă platonică dintre Romeo şi Julieta) este de fapt un dublu portret, căci dacă frumoasa fată este în amănunt pictată, al povestitorului este dedus din dragostea mare pe care Smărăndiţa o nutreşte faţă de el. Cum altfel decît pentru moralitate, responsabilitate, demnitate! Căci nu aflăm care ar fi aspectele fizice ale atracţiei nemărginite care o determină pe fată să fie atît de îndrăzneaţă, să dorească, în ciuda interdicţiilor părinţilor şi tuturor suferinţelor, ca iubitul ei să fie tot numai al ei, să se simtă fericită chiar şi numai pentru că trece pe unde a trecut el or că respiră din aerul pe care l-a respirat şi el:

„Nu mă întreba! Dar îi iubesc chipul şi faptele lui, iubesc pămîntul (pe-sic!-n.n.) care-l calcă şi aerul (-pe-sic! n. n.) care-l respiră, precum orice obiect atins de el. Asta ţi-am spus-o ca să ştii şi să nu mă mai baţi la cap!” ( idem, p. 42).

Sau: „ – Doamne, Doamne, îţi promit în faţa Ta că am să-l iubesc mult, mult de acum încolo, şopti ea, privind spre luna plină.

Apoi, mă prinse după gît şi, privindu-mă drept în faţă cu ochii ei albaştri, limpezi şi aproape aspri, fără să zîmbească, mai oftase o dată uşor şi completă: Promite-mi că de acum încolo vom fi numai unul şi nimic mai mult, apoi, speriată şi tulburată, a tăcut” ( idem, p. 44).

Şi: „ _ Calcă-ţi pe mîndrie şi vino de mă peţeşte. Iar dacă se vor opune, vom fugi ca Anicuţa lui Olăroiu şi cu acesta, am închide gura la ai mei şi satului.

Sunt prea mîndru în sărăcia mea. Dar voi veni într-o seară să te peţesc singur, fără alte neamuri, după obicei.

Cînd ne-am despărţit, înnoptase demult, iar cînd am privit la cerul înstelat, constelaţia Rariţei domina cerul. Am ales steaua care scânteia cel mai puternic din coada ei şi am zis în gînd:” Aceasta este steaua mea şi am s-o urmăresc de câte ori o văd, în fiecare noapte”. După ce ne-am văzut în cimitir, simţeam un sentiment pe care nu-l mai trăisem niciodată. Lumea întreagă se împărţea în două părţi: de o parte ea, cu toată nădejdea, lumina şi fericirea noastră, de cealaltă parte tot ce nu era ea, cu toată tristeţea, deznădejdea şi întunericul vieţii.

Am fost beat zile întregi, când meditând la privirea de disperare din ochii ei şi hotărârea de a fi amîndoi numai unul, iar când mă uitam la oameni, toţi mi se păreau atât de păcătoşi şi netrebnici în comparaţie cu sentimentul acela de duioşie şi dragoste care mă cuprinsese”. ( idem, p.46).

Comuna Dîmburi este un loc real ca şi personajele care-l populează, cu aceleaşi cutume ca mai peste tot: babele, beţivii, bîrfele, neamurile, curiozităţi de tot felul. Dar şi evenimente marcante pe fondul sfîrşitului celui de-al doilea război mondial şi regimul comunist abia instalat, turnători, securitate, cooperativizare, abuzuri.

Iubirea dintre un om sărac şi o fată de chiabur devine drama care se constituie în firul conducător al povestirii. Întîmplările sunt auntentice, personajele de asemeni. Prin ele, naratorul realizează istoricul satului şi împrejurimilor. Tehnica folosită este mise en abîme, adică povestire în povestire, medievală.

Dacă în Ultimul drum ( anteriorul roman publicat) autorul „împrumută” vocea cailor transportaţi în tren către un abator străin, pe care-i lasă să spună fapte şi lucruri pe care ei le-au „ înregistrat”, trăind pe lîngă oameni cu metehnele lor, în Mărturisirea, acelaşi autor „ redă” povestea adevărată a unui consătean, Ionică Grindei, devenit soţul Smărăndiţei Ştefanache, pe care-l recunoaşte într-un tîrziu, consătean internat în spitalul al cărui şef de secţie de chirurgie este; ca medic încercînd să convingă pe consăteanul bolnav să suporte o intervenţie chirurgicală menită să-i aline suferinţele şi să-i prelungească viaţa. Ascultă, episodic, în timpul gărzilor care-i mai lasă şi cîteva clipe de răgaz, drama aceastuia. Mărturisirea vinovăţiei lui; a faptului că a curmat viaţa tatălui iubitei lui, gest făcut aproape inconştient, pe care-l regretă şi a cărui povară îl macină necontenit. Ar fi vrut doar să „ dea o lecţie” chiaburului lacom şi neînduplecat, care-l umilise cînd avusese curajul să-i ceară mîna fetei lui, el, „ sărăntocul” satului. Drama care i-a marcat viaţa ia sfîrşit către finalul vieţii sale, Ionică Grindei spovedindu-se unui călugăr vîrstnic care-l sfătuieşte, impresionat de sincerul regret al celui ce face confesiunea, să mărturisească pe cît poate de des păcatul ca să primească Iertarea celui de Sus şi a semenilor. Îşi asumă destinul cu stoicism şi refuză intervenţia chirurgicală pentru că:

„- Cu inima tăiată în mii de dureri, când cuvintele îmi ard limba ca o otravă şi cu un adevărat jertfelnic în suflet, aştept Judecata de Apoi, când se închide cerul, se  deschide pământul, se vor sfărâma nişte lacăte, iar printre morţii reînviaţi va fi şi ea” ( idem, p.220).

Parafrazînd, vom spune: „Stilul este omul”! Nu ştim unde începe şi unde se sfîrşeşte latura autobiografică. Nu o putem însă ignora, dat fiind amintitul stil, mai degrabă oral, care este amprenta povestirii însăşi şi, de ce nu, a notei autobiografice. Fie şi numai ca martor al celor narate.

Ca ultimă observaţie, constat, a cîta oară în cursul recenziilor din ultimii ani, că editurile nu dispun, din păcate, de un referent, sau lector, sau corector, spuneţi-i cum vreţi, care să verifice, corecteze, stilizeze un text care merită mai multă atenţie!

Virginia Bogdan

Focşani


Etichete: