Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Ştefan DUMITRESCU: REGĂSIREA PURITĂŢII ŞI ILUMINAREA DINĂUNTRU A COSMOSULUI POETIC

Ştefan DUMITRESCU: REGĂSIREA PURITĂŢII ŞI ILUMINAREA DINĂUNTRU A COSMOSULUI POETIC

Cronică  literară la cărţile de poezie ”Semnele timpului” şi ”Spiralele adolescenţei” de Elisabeta Iosif

Frumoase şi îmbogăţitoare sunt întâlnirile cu poeţii autentici, dăruiţi de Domnul cu suflete bune, care trudesc la creşterea literaturii române! O cunoşteam pe  poeta Elisabeta Iosif din paginile revistei al cărui redactor şef este, „Cetatea lui Bucur”, o revistă bună, unde semnează editoriale pline de lumina toamnei şi de mireasma  câmpului cosit. Când  eram  copil şi adolescent îi divinizam pe  scriitori. I-am iubit din tot sufletul meu naiv şi idealist, şi am privit la ei ca la  aştri. Când am ajuns să trăiesc printre scriitori am fost profund îndurerat văzând cât de egoişti şi cât de egolatri sunt, cât de invidioşi şi cât de mici. Majoritatea dintre ei sunt ca politicienii, obsedaţi numai de ei, de ”mărimea şi de gloria lor”. L-am auzit pe Ion Cristoiu, (ăsta care schimbă televiziunile ca pe batiste, mergând la stăpânul care-l plăteşte mai bine) spunând că el nu a văzut niciodată un scriitor bucurându-se de succesul altui scriitor. Întristându-se, murind de invidie, da!  Din păcate nici noi nu am văzut!

Şi totuşi în lumea literară există mulţi oameni minunaţi, care-şi dăruiesc sufetul şi energia publicării colegilor, propunând scriitori de talent, descoperind talente. Am o mare stimă pentru aceşti oameni, pentru cei care pun suflet la creşterea şi îmbogăţirea limbii româneşti, pentru cei care publicându-i pe scriitorii care nu au avut noroc să ajungă în lumina reflectoarelor,  în  lumea găştilor literare foarte active, îmbogăţesc şi umanizează climatul literar de la noi, altfel  destul de coroziv.

Întâmplarea a făcut să o cunosc faţă în faţă, vorba  poetului Ioan Alexandru, la lansarea celor 7 cărţi ale mele care a avut loc pe 24 octombrie la Centrul socio-cultural Luis  Calderon din Bucureşti, pe doamna care  creează o revistă  de valoare, aşa cum este „Cetatea lui Bucur” şi este Preşedintele Filialei Ligii scriitorilor din Bucureşti. Care ar trebui  iubită de sora ei mai mare, Uniunea Scriitorilor.  Am fost impresionat de omenia, de politeţea şi de sufetul cald al colegei noastre Elisabeta Iosif.

Lecturându-i cărţile de poezie pe care mi le-a dăruit, „Semnele timpului” (apărută la editura Rawex Coms SRL) şi ”Spiralele adolescenţei” (apărută la Editura Destine), amândouă cu o grafică inspirată, am rămas impresionat de activitatea foarte bogată a doamnei Elisabeta Iosif care lucrează de mulţi ani în domeniul Culturii: ca redactor de radio,  al manegementului cultural, ca autor de programe culturale şi am rămas impresionat de  numărul cărţilor, al lucrărilor literare al căror autor este. Un asemenea om şi scriitor nu se poate să nu-ţi trezească respectul.

După lectura celor două cărţi de poezie, impresionat fiind de puritatea şi de lumina poemelor  am resimţit nevoie să le mai citesc încă o dată. Să las gândul să lucreze în mine, să las poezia din cărţile ei să-mi pătrundă ungherele  sufletului… O carte mare, de poezie, de proză, un eseu, o piesă de teatru sunt cu adevărat mari dacă nasc în sufetul tău acea vibraţie stranie a spiritului care se luminează pe sine, dacă deschid în mintea ta faliile unor întrebări pe care ai fi dorit să ţi le pui, dacă evocă în sufetul tău gânduri şi stări pe care le-ai trăit, vise pe care nu le-ai visat, răspunsuri care nasc alte întrebări. O carte  bună este cartea pe care ai mai dori să o mai citeşti încă o dată, care  te  duce cu gândul la lumile în care ai fi dorit să trăieşti.

Amândouă cărţile doamnei Elisabeta Iosif (poeziile ei  le simţi ca fiind fragmentele unui Mare Poem al purităţii, al luminii, al copilăriei, al unui nivel ontologic superior) sunt o tindere necontenită,  un mers pe un drum presărat cu frunze de cireşi şi petale de crini, dar şi ajungere dintotdeauna  în lumea copilăriei: „Abia am trecut de ora copilăriei,/  mereu privindu-mă/ Sub zâmbetul subînţeles al pleoapelor,/ celorlalţi…/ Dar,…încă vreau să mai copilăresc!/ Alunec în mare,/ Forfecând iarăşi soarele spre…/ adolescenţă. Ce bine e!…” (poemul  ”Albastru  anotimp”, din vol ”Spiralele adolescenţei”)

Cu poezia  Elisabetei Iosif copilăria şi adolescenţa renasc candide, pure, aşa cum sunt cu adevărat, în sufletele noastre: „Şi totuşi, mai rămân o clipă doar,/ Lângă barca amintirilor,/ Alături de jocul ”de-a castelul de nisip”/ netulburat, încă./ De ce este atât de rotundă, lumina acestui/ albastru anotimp?!/ Adun toate jucăriile, corăbiile… Nostalgic,/ le trec dincolo, la ea,/ Cea numită, Adolescenţa. Mă mai uit,/ înainte de a sări coarda,/ Peste linia ei” (din poemul ”Anotimp  albastru)

Am redat întocmai  aşezarea în pagină a versurilor pentru că  poeta are „ştiinţa” naşterii „câmpului poietic” din modalitatea risipirii cuvintelor pe pagină, din arhitectura subliminală a poemului.

Poezia Elisabetei Iosif este o întoarcere inefabilă şi curajoasă în lumea copilăriei dar şi la izvoarele, marele temele dintotdeauna ale poeziei, copilăria, lumina, dragostea de mamă, chipiul mamei, căsuţa copilăriei, lumina  roşietică a apusurilor, frăgezimea dimineţilor,  iubirea, frumosul,  adevărul, toate fiind reînviate cu ochii puri ai copilului: „Îmi pune-o floare, mama, în oglindă/ Şi-un curcubeu strâns bine într-o fundă,/ Miroase părul ei a flori de tei,/ Doamne, aş vrea să locuiesc în ochii ei/ Să-ncerc iubirea să i-o desenez pe cer…/ Şi s-o reverse apoi spre mine./ E tot ce-i cer”/ (Poemul ”Mama”, din volumul ”Spiralele adolescenţei”

Timpul, marele Mister al existenţei noastre, cel care ne aduce pe lume, cel care ne dăruieşte iubirea, cel care sapă în noi tranşeele melancoliei, şi ne fărâmiţează viaţa în clipe de aur,  are culoare albastră. Pe treptele lui devenim îngeri, suntem contopire şi despărţire a spiritului de trup,  înaintând şi deschizând zarea cunoaşterii. Iar Ochii eului poetic transcend realitatea pentru a surprinde mirificele ei nivele epistemologice şi estetice ascunse: „Sunt triunghiul cu vârful  în Cerc/ Străpung până la tine infinitul/ Spre Timpul Magic. Mai încerc/ Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritul./ Eşti mereu Triunghiul Sublim/ Mă arcuiesc în juru-ţi şi-ţi cer/ O Deltă de Lumină, un imn/ Sunt înger. Jumătate pământ. Jumătate cer.” (Poemul ”Dialog cu timpul”, don volumul ”Semnele timpului”)

Setea de absolut a sufletului omenesc se exprimă prin imagini plastice de o frumuseţe selenară, pe pânza  pictată a cerului.  Aspiraţia spre absolut are  ecouri senzoriale, ca şi cum timpul, infinitul ar putea fi sorbite, gustate: „De-ar  fi să bei mereu, din laptele lunar/ Nu te-aş opri. E visul tău. Nimic nu-i în zadar./ Gustând din cosmos, eu nu m-aş mai plânge…/ Iubind pe acoperişul lumii. Lumini aş strânge./ Şi-am fi sorbit din ele veşnic, împreună-n noapte…/ De-abia atunci, ar fi iubirea noastră scrisă-n Carte!/ (Poemul” De-ar fi…”, din volumul ”Semnele timpului ”)

Subtextul poemelor ne dezvăluie o iniţiată în misterele poeziei, cu instinctul  profunzimilor şi cu deschidere către stratul mitologic: „La Voroneţ Biblia se naşte din culoare  (vers antologic!  n. n)/ Cântecul ei deschide poarta spre Rai/ Şi trepte spre Judecata de apoi./ Monumentul a încremenit în vis…/ Cu lapis lazuli s-au scris amintiri în zid,/ Înecate în albastru. Timpul a încremenit/ Se numără paşii lui spre judecată./ Cine mai ţine cadenţa coridoarelor vremii.” (Poemul „Sfârşit de timp” din volumul „Semnele timpului”)

Ca mai toţi înaintaşii noştri străbătută de fiorul materiei primordiale şi de spiritul strămoşilor Poeta dă glas iubirii ei pentru pământul românesc pe care-l iubeşte, temelie a neamului românesc, care respiră prin  fiinţa poeţilor, îi aduce în substanţa poeziei ei pe Eminescu şi pe Blaga: „Prietene, aflat oriunde,/ I-aţi iubirea şi cuprinde/ Ţara. Şi-ai să-i vezi pridvorul./ Blaga şi – Eminescu-i dorul./ Vino iar în glas de glie,/ Stelele încolţesc, o mie,/ Pajiştea-i în primenire,/ Iar pădurea o să respire,/ Ca-n copilăria ta,/ Pământul tot va cânta/ Tălpile ţi-ar săruta,/ De câte ori l-ai călca.”// (Poemul ”Sărutul pământului”, din volumul ”Spiralele adolescenţei”)

Iată acum un pastel impresionist (amintindu-ne vag pastelul „Iarna”, al lui Vasile Alecsandri, capodoperă a  speciei literare) construit cu tuşe groase de lila, cu linii subţiri de ivoriu, pe  fundalului unei tăceri monumentale,  a unei materii îngheţate, învăluite  în  tonuri misterioase. Este un pastel de o frumuseţe stranie, care-ţi taie respiraţia,  argument că mijloacele poetice de care dispune autoarea sunt  bogate: „Râul visează a lila – e tot în adormire/ Şi casa mică din zăvoi e-ncremenită-n fire,/ Trimite printre gheţuri mov,  mimându-şi o regie/ Apusul vag, înzăpezit, la ora de magie.// Lumini de-opal în ivoriu, prelinse pe sub râu,/ Culori de liliac adună, căzând în al său brâu/ Ascund sticlirea iernii-n ger, se-adună iar în cer,/ Se-agaţă-n pomii-ncremeniţii, ducându-i în mister.”// (Poemul ”Apusul violet”, din volumul „Spiralele adolescenţei”)

Ceea ce surprinde plăcut la Elisabeta  Iosif este apropierea ei cu dragoste de marile modele ale poeziei româneşti, ne gândim la Eminescu, la Blaga, la Coşbuc, la Alecsandri (aşa cum vedem din pastelul redat în întregime mai sus), apropiere care seamănă cu un fel de întoarcere acasă, cu o regăsire a sinelui poetic, însoţită însă de o inovare a poeziei, cu mijloace ţesute cu igliţa subţire a metaforelor, a  simbolurilor ca în poemul de mai jos: „Te leg prin alb, cu inocenţa mea./ Dezleg prin roşu, de de-ochi şi-o stea,/ Pe fruntea ta. În martie îţi strâng din jur,/ Dorinţa şi ardoarea mea. Şi-a zilelor din şnur!// Şi vine iarăşi clipa, ce calcă egal noaptea./ În echinocţiu slobod. Îţi mai citesc iar cartea –/ Zilelor poeme…E-un mărţişor din soare,/ Iubirea ta-vioară! E ziua-n sărbătoare!// (Poemul”Mărţişor”, din volumul „Spiralele adolescenţei”) Ceea ce te uimeşte în acest poem este capacitatea de invenţie coloristică şi muzicală, rimele interioare, metaforele creatoare de cosmos coloristic, metaforele concentrate, atmosfera  impresionistă şi simbolismului întregului poem.

 Am putea să dăm mai multe exemple şi să vorbim mai mult despre bogăţia de mijloace poetice a Elisabetei Iosif, esenţială nu se pare însă candoarea, puritatea poeziei sale, care reconstruieşte un univers poetic bogat, de o frăgezime uimitoare, inspirat din  marile teme ale poeziei, copilăria, lumina, mama, iubirea, pământul, dragostea de pământul natal, nostalgie, frumuseţea primăverii,  fertilitatea, femininătatea, aspiraţia  către absolut. Ca şi faptul că în peisajul  poeziei româneşti există o astfel de poezie  care ne uimeşte şi ne purifică spiritul. Ne-a bucurat întâlnirea cu poezia doamnei Elisabeta Iosif şi o aşteptăm în continuare cu alte cărţi  pline de lumină şi de puritate, reflexe ale psihologiei ei de fiinţă umană frumoasă !

Ştefan DUMITRESCU

februarie 2015

Bucureşti


Etichete: