Nu este prima dată când, deschizând o carte nouă, am avut senzaţia stranie că trag un loz în plic dintr-un maldăr imens de asemenea lozuri tentante, dar pe care ori de câte ori atunci când îl deschideam şi mă uitam la conţinutul lui spălăcit, constatam cu părere de rău că era necâştigător sau că avea câştiguri neînsemnate. Din feicire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat când mi-a căzut în mână cartea de versuri „Poemele fiinţei” (Editura Art Activ, 2015, Craiova), scrisă de poeta Mariana Dedu din Craiova, despre care pot să afirm fără înconjur că am tras lozul cel mare.

    În cele ce urmează, aş încerca să justific această opinie, ceea ce nu pare a fi chiar atât de simplu dacă am în vedere serioasa densitate imagistică a materialului expus. Făcând un prim slalom printre poemele prolificei autoare, am asistat cum versurile ei, asamblate cu eleganţă din noutăţi lexicale şocante prin ineditul lor, se aşează în straturi logice cuminţi precum neaua care cade lin şi feeric pe cuprinsul imaculat al unui sol primitor şi fertil. La un al doilea tur de lectură, descoperim că fiecare poezie în parte ne revelează noi imagini latente asupra intimităţii psihosomatice umane, prin explorarea zonelot tulburi ale realităţilor paralele şi prin deschiderea cognitivă a chakrei unui liric abscons în subconştientul cititorului virtual. Acest lucru se întâmplă deoarece realitatea unei voci seducătoare devine înţeleasă şi mai bine atât pe fondul poeziei romantice clasice, cât şi, simultan, pe fondul poeziei moderne de ultimă expresie, ambele stiluri, bine împletite, dobândind consistenţe estetice perene. Nu este deloc uşor să îmbini aurul şi oţelul vidia topindu-le în acelaşi creuzet miraculos, experiment pe care vedem că Mariana Didu îl face cu uşurinţă firească şi în mod curent, în special în poezia cu tematică erotică, unde discursul ceremoniilor lirice se trage cu discreţie din poezia lui Blaga, a lui Nichita Sănescu şi, aparent, din prozodia lui Gellu Naum ori a suprarealiştilor. Iubirea fizică şi romantică se contopesc într-o ceaţă armonică ameţitoare. Dar aşa cum îi stă bine autoarei, talentul ei apare mult vizibil şi capabil să sfideze incursiunile sterile în fabulosul perceperii reale, dovedind capacităţi imaginative excepţionale, amplificate de găsirea figurilor de stil cele mai surprinzătoare prin puterea lor de a sugera şi întări ideea urmărită. Folosind gândirea algoritmică, un pic saphică şi cu tonuri riguroase de la o stare la alta, imaginarul şi magia creatoare curg premeditat prin mâinile sigure ale poetei, favorizând reveria înălţătoare:

„sânii tăi, iubito, gutui amărui,

îi pun în picturi, îi pun în poveste,

muzici dragi pe unde

să nu-i scapi prin frunze

pitulici cu creste galbene, domnească

până când a veșniciei aripi dantelate

vrea să-i întomneze, vrea să-i nemurească

și-n vârtejul auriu al frunzelor cochete

stau mirosuri parfumate-n eprubete

azi mi-e dor de-a sufletului tău candoare,

mână-le în ceruri să mă-mbete.

e ceasul toamnei și firilor nemărginite

e trista umbră-a lumii noastre, dezvrăjire

și a iubirii blândă-nsuflețire

și devenirea întru devenire,

e infinitul fără de hotare,

și frumusețea ta pierdută azi mă doare

și lumea mea e tristă și amară

căci limitatul lumii se cunună

cu tot finitul ce niciodată nu se curmă.

nu mă mai săturam privindu-te, iubito,

cum sânii tăi zburau din cingătoare

tăcute albe porumbițe-n zeiești dantele

dau cuprins și înțeles dragostei mele.

    Deosebit de orginale sunt imaginele cosmice ale „lumii absolute zidită în spirale şi pururi nevăzută ancorată spre nadirul cristic luminos…” Acolo planează dedublarea poetei „cea îndrăgostită de muzica astrelor”, cu „sufletul care este o sferă unde se mişcă mii de aştri.” Atari imagini sunt mai de grabă un pretext folosit ca un fundal care absoarbe lumea infinită a „iubirii blândă-nsufleţire şi devenire întru devenire, e infinitul fără de hotare”. Avem surpriza să descoperim o anatomie dinamică a filosofiei cosmosului, proiectată prin imagini poetice surprinzătoare care, toate la un loc, ne lasă impresia că ar vrea să fie preambulul unei liturgii cosmice. Lumea poetei are „peisaje suave, amăgitoare, unde se aude vocea îngerului şi armonia astrelor în vocea iubitului”. Rădăcina acestor poeme savante, pline de rafinament, îşi trag seva nu numai din filosofia clasică, dar şi din amprentele lăsate de Ghilgameş, muzica incasă, Itaca, zeiţa Isis, din Biblie (Cântarea cântărilor), din picturile lui Modigliani, Marc Chagall, Salvador Dali, Picasso, din muzica lui Paganini şi a lui Mozart, din cosmogonie ori chiar din folclorul românesc, deşi garantez că sorgintele lor pot fi şi mai vaste. Toate aceste influenţe s-au revărsat din plin şi în celelalte opere ale scriitoarei Mariana Didu şi ele vedem că nu-s puţine: teza de doctorat ,,Lucian Blaga și morfologia culturii„(Editura ,,Universitaria”, 2008), romanul lirico-fantastic ,,Femeia în spatele oglinzii”(2003), volumul de aforisme şi reflecţii filosofice „Stele în fântânile dorului„( Editura ,,Scrisul românesc”, 2008), o lucrare existenţialistă de tip heideggerian ,,Jurnal despre limitele existenței (Editura ,,Universitaria”, 2010) şi altele, dar opera autoarei este în continuă elaborare, deoarece ea îşi descarcă aproape zilnic preaplinul sufletesc. De aceea nu m-a surprins deloc când, descărcându-şi preaplinul sufletesc, tânăra scriitoare mi s-a confesat cu încredere: „scrisul este singura mea bucurie”… Pasiunea scrisului a început încă din primele clase de liceu, apoi a fost şlefuită în anii universitari şi transformată într-o mare artă în zilele noastre când, predând literatura la un vechi colegiu craiovean, Mariana Didu s-a impus ca o distinsă şi tot mai cunoscută scriitoare. Nu numai elevii dumneaei, dar şi cititorii ori criticii rămân impresionaţi şi entuziasmaţi ori de câte ori îi întâlnesc prin diferite reviste şiruri de rânduri cuceritoare, încărcate de frumuseţi lirice şi filosofice primordiale:

„Am pus aripi inimii din podoabele stelelor

să devină stea cântătoare într-un cer întemniţat în muzici şi imensităţi astrale…” (…)

„mă lupt în sânge, în carne, în oase,în viziune

cu epidemia de tine, cu incendiul acesta, iubito,

coborâtor din moșii moșilor, din ere revolute

din visul cărnii captiv, din imaginarul

despodobit de feciorie,

jeruit în focul catharsisului,

izgonit din raiul beteag…”

„tu înflorești în mintea mea, iubite, invadată

ca o răsură de trandafiri în plenitudinea ei minunată

căreia Dumnezeu îi suspendă uneori mirarea

revoltat de splendoarea și îndumnezeirea căpătată

gândul meu ca un templu budist în veșnicia sa

te-a-nsoțit prin ere revolute și te-a venerat și robit

luminându-te ca pe o statuie sculptată de demult

într-un fragment ciudat de meteorit

din timpuri imemoriale te cunoșteam, iubite,

și ți-am trimis mesaje divine mirându-i pe zei

prin statornicia și dragostea mea pentru tine și pentru ei

chiar dacă suntem doar publere din sideful stelelor,

risipită pe capetele îndrăgostiților nefericiți că nu sunt zei

rămânem eterni călători înlăuntrul unui gând, iubite,

ce tulbură devenirea ființei în veșnicia ei…”

„Omul imită baletul sferic al păsărilor din tării

Printre norii febrili și scămoși, printre ciocârlii

Și muzicile euritmice ale copacilor celești,

În care orchestrează greierii somnuroși în calești

Cântând melodii din îndepărtatul ev mediu

Al edenului primordial și fericit, negat de cobe,

Unii cu urechea, mai melodioși ,

Exersează ritmuri de alămuri bătând la tobe

Alții, mai excentrici, copiază furtuni solare

Sau explozii fosforescente, sau nunți abisale,

Priveliști mângâiate de vise căzute în uitare,

Toți se feresc să imite căderile stelelor, irepetabile,

Și să reinventeze visele searbede, dulcea rostire,

Și tristețile auguste și durerile aedului

Care strigă spre sinele ce cheamă căutări de negăsire…”

„Sunt un zâmbet al lui Dumnezeu după creaţie.”

„vise cu cătuşe de flori şi cristale”

” Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate…”

„Mă dor pădurile de mesteceni argintaţi şi două glastre

De la fereastra sinelui tău, mă doare ceasul de graţie

Cănd muream în D-zeu, de metanoia, mi-e dor,

De cărăruia aruncată printre flori,

De marea noastră, de argonauţi, de ninsori

Iubite, mă doare absenţa liliacului din colţ

Şi stelele vor fi furate de acelaşi hoţ

Amurg ce ne-a furat mirajul tinereţii,

Mă doare iubite şi ultima bătaie a clopotului vieţii.

unde este iubire este și ființa”

„De ce iubim în van, și doruri ning

Mi-e teamă crinule, să-ţi strig

Ne moare ploaia vieţii pe pământ,

O să te fure zâne pentru vânt,

Şi o să stai tăcut în braţul lor,

Plutind ca păsări –naripate-n zbor

Ce lume crinule să-ţi dau?

Pereţii suflete nu au,

Dar le vorbesc mereu de zei

Că o să vină-n paşii mei

Şi o să ştiu să te găsesc,

Mai rece, însă mai lumesc

Din porțelan dumnezeiesc

Și vis aeve ridicat spre zei

Și poate lacrimă imperială

Pe obrăjorii de femei

O să mă urc la stele de urât

Şi am să plâng că te-am pierdut.”

„Sufăr după imensităţi, iubite,

Mă doare amurgul.”

„Cristal curat este oceanul inimii tale.”

„Zimbri albi himerici ai lui Dumnezeu, hrăniţi cu mieji de stele şi foc.”

„tot ce e mare la om

are un dram de sminteală

de pildă, artele par celui prins în firesc

drept o smintire

fiindcă artele fac greșeli de gramatică,

greșeli de imitație a adevărului,

artele ies de pe orbita realului

și fac saltul pe o altă orbită,

una cu tragic în ea uneori…

există și o sminteală a cuvântului

care spune ceva,

există și o sminteală a științelor,

chiar dacă ele nu fac greșeli de gramatică,

dar fac greșeli de logică

care schimbă fața lumii…

ce-i mai rămâne gândirii analitice și sintetice

decât să vorbească despre smintire,

sau atunci să se smintească ea însăși?

geniul nu are reguli

deci și geniul e smintit…

iar dialectica este o sminteală organizată

într-atât îi e intrinsecă omului smintirea

încât el stă sub semnul ei…

cine nu e smintit față de celălalt?

cel care se desprinde de vitalitatea vieții

și intră în delirul culturii

le pare celorlalți smintit

dar smintit este și cel care

se lasă purtat de ritmurile frenetice ale firii

smintită e și iubirea mamei pentru pruncul ei,

smintită e și durerea perechii rămasă fără pereche,

smintit e și ultimul cântec al lebedei

rămasă fără pereche înainte de moarte

ești smintit și cu ceva

și fără ceva

ființe ca înțelepții greci sau indieni

nu se mai nasc în lume

e adevărat, tot ce e mare și adânc

apare în lume cu un dram de sminteală,

dar, nu tot ceea ce e smintit

are sorți să fie mare…”

„De ce plânge piatra…?

Piatra plânge când are chip de inimă de semizeu

Sau chip de ochi umbrit de alge în contemplație

Sau chip de mare ispitită de oglinzi mișcătoare în adorație

Plânge când fuge din noi lumina aruncată,

De Dumnezeu pe stampele din empireu

Și cântecul răvășit dezleagă șapte trepte deodată,

Când are suflet de madonă ce se pierde-n visul său

Plângând când mă rupe de ziua de ieri timpul-săgeată

Când se anunță alte de căderi în paradis,

Când visul e moarte, și moartea e vis .”

„Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate” – etc., etc. – toată cartea prisoseşte de asemenea imagini inspirate, multe chiar mai fermecătoare decât cele citate.

Nu este greu de constatat că există o pasiune a căutării unor definiţii distilate prin termeni poetici hipnotici. Iată care ar fi definiţia morţii:

„lumea celor vii nu e despărțită de lumea celor morți

prin niciun gard înalt sau poartă, iubite,

de va fi să mor din iubire, voi merge

și voi dormi liniștită sub cerul liber, cuminte,

între paradisul și infernul nostru celest…

pe un pat din trifoi sau în nisipul deșertic

ori sub măslinii milenari din Cartagina,

înconjurată de valurile de pământ sărac…

făceam un voiaj după tine – trandafirul deșertului

fiind beduinul însetat de izvorul pururea viu

care păstorea cămilele slăvitului Alah

doar un vântuleț îmi săruta picioarele nervoase…

și mă iubea în aceeași rochiță cu buline,

pe care o purtasem …copilă fiind, iubite,

mă recunoscuse, probabil vântul,

pe mine, aceeași nimfă, neschimbată fiind !

tu mă iei aceeași pradă ușoară, iubite,

dar nu vei ști că plec spre stele în ușor zbor

și-n jocul meu sinucigaș, tu- dragă prezență

mă chemi din stelele deșertului, în timp ce eu

devin iluzie, ecou, absență.”

  Şi iubirea are o definiţie:

 „iubirea – cal nărăvaș

pândit de visul negru hâd

treacăt blând peste genunea morții pripășite

în potcoava cailor suri a moarte nechezând

iubirea-galop

spre halta jetului rubiniu al mușcatei vii

murdărită de fantomele cărnii-îndumnezeite

iubirea-altar închinat zeului răstignit

de brațele tale mii

pline de nervuri și solzi de stele magice aurite

iubirea -umbră prefăcută-n piatră,

strigăt amar de dor

iubirea- geamăt stins

agățat de vârtejul stelelor…

iubirea- prizoniera nimănui…”

     Nici descrieri eclatante despre marii artişti nu lipsesc:

„Picasso era un copil ceva mai mare

răzvrătit pe frumusețea ce îl durea

se schimonosea pe pânză cât putea

la pădurea de iubite frumoase…

sufletul său de artist-boem

adesea cinic punea pe rug

sufletele femeilor abia date în pârg

iubea femeia dar se plictisea repede

de trăsăturile ei iberice și banale

și atunci voia măști tribale africane

sau balerine rusoaice din înalta societate

sau croate intelectuale, suprarealiste,

sau franțuzoaice ingenue precum Marie

pentru el, femeile toate

erau păpuși sexuale spongioase

sau nuduri în fotoliul negru de-acasă

instabil sentimental

-eufemistic spus-sufletește gol-

femeile au venit și au trecut prin viața sa

fără să-i lase multe regrete,

poate doar unele întrebări

când le gusta, simțindu-le

toate formele trupurilor goale,

detecta fără empatie

plăceri estetice și senzoriale

simple obiecte ale propriului ego,

nimic mai mult nu erau femeile sale

decât piersici abia coapte și parfumate

culese din grădini paradisiace înmiresmate

conștient că nu era încă vremea mesei sale…”

„un chip boem…

(poem închinat lui Salvador Dali)

acest bărbat seducător, plin de contraste

se simțea străin în inima femeii misterioase

deprinsă cu învolburări de ape și tușuri tari

în ochiul stâng ținea un păianen ce nu-și țesese pânza încă

iar în ochiul drept un pui auriu de năpârcă

un copac ce rotea universuri crescuse prin țeasta sa

visa odinioară la boemă,

acum devenise un om înaintea vremii sale

se plimba pe străzile New York-lui goale

cu un clopoţel, în mână, privind la chipurile dragostei,

frustrat că timpul se scurge împotriva voinței umane

sub presiunea gravitației, poate doar dragostea femeii

îl mai putea salva de nebunia aceasta păgână, poate doar ea,

care nu cunoscuse cascada urlătoare a sângelui.

știa că frica de moarte niciodată nu îl părăsise

și că viața sa era o înlănțuire de vise, pictate,

timpul se dovedise dușmanul lui de moarte,

impotriva căruia folosea drept armă opera sa

pe care- simțea- că lumea nu o va face uitată.

avea pesemne conștiința propiei genialități…”

      De altfel, preponderente în carte sunt în special versurile despre atotputernicul sentiment al dragostei. Într-adevăr, ceea ce este admirabil redat în majoritatea poemelor sale este imaginea erosului furtunos care depăşeşte limitele estetice ale celor care slujesc exclusiv aceeaşi temă, deoarece„îngenunchem smeriţi în iubire şi în moarte” , iar iubirea poate fi totdeauna atât deschidere, cât şi închidere:

„iubirea este totdeauna deschidere, iubito,

dragostea este închidere, iubito,

o fereastră ce rămâne veșnic închisă

către lumea făcută din iubire…

iubirea este totdeauna deschidere, iubito,

când un tânăr frumos iubește cu inima

iese din strâmbătate aura lumii acesteia

îți cunosc inima și te iubesc așa cum ești tu

dacă o să aștepți să devin înger

ca să mi te dăruiești întru iubire

n-ai să mă iubești niciodată…

iubește-mă în credință, iubește-mă în trădare,

în râvnă sau în deșertăciunea sufletului…

iubește-mă din puțina și săraca ta inimă

dacă aștepți să mă desăvârșesc

ca să mă poți iubi,

n-ai să mă iubești niciodată…doar tu o știi

aș putea să fac eu oare din fiecare îndrăgostit

serafimimi sau îngeri care să strălucească

de lumină și dragoste, iubito ?

iubita mea, lasa-mă să te iubesc,

eu iți vreau inima care este lăcașul meu.

-de odihnă și meditație –

eu te iubesc și cand ești slabă și cu inima necurată…

nu vreau o dragoste izvorâtă

din mândria virtuțiilor tale,

-tu ești plină de virtuți- iubito,

ci dintr-o inimă slobodă

care să știe graiul și partitura inimii mele…

uneori, am nevoie de înțelepciunea ta…

eu vreau doar să mă iubești, iubito,

și să lucrezi cu dragoste în grădina mea.

apropie-te cu dragoste de mieii mei blânzi

-ai grijă să nu mi-i sperii-

fii o ciută a pădurilor mele dese,

unui fier ruginit, flăcările, iubito,

nu numai că i-ar curăța rugina,

dar l-ar face incandescent.

iubește-mă și păcatele mele se vor arde

ca aripile fluturilor magici îndrăgostiți,

arzându-se la lampa necredinței…

și tu vei fi fericită…eu îți voi fi cale

eu vreau să mă odihnesc pe duhul inimii tale.

tu îngrijește-te de asta…
aș putea să fac prin tine

lucruri mari pentru mintea omenească,

dacă tu n-ai să fii sluga necredincioasă

nu încerca să-mi plătești iubirea prin șiretlic

asta mă va durea atât de mult

și nu-ți voi mai da nimic…

nu mai sta departe de sufletul meu

ție nu îți lipsește credința, eu nu-ți sunt zeu,

ci o inimă gata să te iubească oricând

și până la capătul lumii văzute

și lumii nevăzute…astăzi, eu stau la ușa inimii tale

ca un cerșetor, bat și aștept în sandale…

grăbește-te să-mi deschizi prin iubire.

apoi lasă să curgă sângele meu

în sângele tău însetat

și să bată inima mea în inima ta.

și acum du-te, eu sunt cu tine.”

„și iar mi-e gândul doar la tine

și sufletul mi-atât de gol, că-n van iubire,

îmi tot reprim al ochilor izvor

pe care tu l-ai tot secat sub ploape-mi

ca valul mării ce mă-ngroape

să-mi ducă țipăt lung și șoapte

la tine-n sânge rubiniu, la răni din cer

să uit de spaima morții, de sufletu-mi stingher

și iar mă-mpung în iriși mii de soldați albaștrii

și păsări mari de pradă mă pun ofrandă mării

în noaptea ce-și înșiră-n plete mii de aștrii

că peste înserarea-mi din ochiul-hău de cer

rosteam agonizând cuvinte rodite-n inimă

amestecate doar cu lapte, miere și mister.”

    Marea concluzie ar fi că „Fiinţa nu este cea desăvârşită! Numai iubirea ei e desăvârşită…” Desigur, în sensul larg al cuvântului, orice iubire ar trebui să fie desăvârşită, cu atât mai mult cea erotică unde nici unul dintre îndrăgostiţi, din momentul în care a jurat credinţă partenerului, nu ar trebui să mai adauge altă dublură. Militând pentru puritatea erosului, autoarea se face purtătoarea de cuvânt a ambelor sexe, adresându-se, pe rând, alternativ, când „iubitului”, când „iubitei”:

„poemul acesta are legătură cu mine, iubite,

eu am simțit că are legătură cu mine,

poemul acesta cu litere plecate în îmbrățișări

spre buzele-mi pârguite cu rugi în adorare,

chiar dacă tu zici altfel, decât ar trebui să zici etc.”

„Iubito,

Mă abandonez febrilului joc de unde luminoase

Tumultului polenului din florile de iasomie,

răspândit prin alte ere …

Păcatului dimineților tale molatice și voluptoase,

Când mi-ești asemenea unei lumi aflate în supunere.

Prin mine o sete eternă curge și adastă

Sămânța umedă a nebulosului meu pământ

Te beau ca pe-o licoare magică din ciuturile-albastre

În adorare-ți mântui trupul ce respiră miros de poezie

Mi-e somnul de jeratic din soare de chindie.”

„iubite,

ascultă ecoul pașilor mei

ce-a apus la zenit

și pasărea căzută

peste umbra ochiului zăgăzuit

în care-și face cuib acum

moartea trufașă.

ea mă oprește-n miez de cântec răstignit.

sufletul s-a întins frânt

într-un joc amețitor

sugrumat de atâta-îmbrăţişare

și văzduh înflorit.

nu mi-a trecut prin gând

că poate deveni torță

pe pragul înalt al sărutului

cu dinți de aprigă lumină.

iubite, în insula silabelor de foc

din miriade de stele

mi-ai strivit lianele de cuvinte

din grădinile suspendate

legându-mă cu lanțurile solide și grele ale dragostei

să – ți fiu sclava moartă din iubire

al cărui glas ar putea apune

în miez de noapte

doar vântul m-a urmat

și ploaia îngheţată m-a plouat

și-adorm cu somnul acesta ce nu-i deloc somn.

ultima erupție…”

„iubito, sunt victima unor vechi prejudecăţi…

că trebuie să fiu fierbinte, dar cuminte în preajma ta…

tu împrăştii peste tot o lumină orbitoare, tămăduitoare,

divină, o lumină ce te învăluie virginală, atemporală,

fără să te tulbure, dându-ţi un soi de încredere

în gesturile tale cele mai banale…sau pseudoaristocratice

sigur, mai apare din când în când în cale-mi pe vale

câte o îngeroaică frumoasă ca o floare de câmp de maci…”

„numai în cuvintele limbii mele, iubito,

m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil

de tine, minunea zilelor mele

de chin și frumoasă nebunie,

numai în cuvintele limbii mele

se întâmplă să-mi amintesc de tine,

cea care mângâia odinioară îndrăgostită

cuvântul din leagăn gângurit

ca pe creștetul copilului îndumnezeit,

numai în limba ființei mele mi-amintesc

de lucrurile pe care nu le-am învățat niciodată,

și de cuvintele de dragoste

pe care nu le-am rostit niciodată…

numai în limba mea te-am iubit…

și în limba mea s-a mișcat sufletul meu…”

     Fără să facă excese de religiozitate, totuşi, poezia Marianei Didu este luminată deseori de multe şi binecuvântate raze creştine, unde figura blândă a Atotputernicului apare fie direct, cu smerit respect, fie aluziv ori doar ca simplu pretext de a sublinia sfinţenia unor sentimente înalte. În lirica românească credinţa şi poezia se întâlnesc mai rar faţă în faţă, dar autoarea trece peste tradiţie:

„nimic nu ne aparţine în această amăgitoare lume

cu ferestre de vorbe, cu vecini prietenoşi,

cu nebuni din prea multă dragoste, cu evlavioși,

cu Dumnezeu aplecat peste lutul din cuvânt

şi însufleţindu-l prin Duhul Sfânt

cu zădărnicii pe tâmple, cu patimi infinite,

cu sensuri fără capăt de început şi sfârşit,

cu văzut și nevăzut, cu dor și cuprins de suflet,

cu văi zburdalnice în bătaia vântului cu veșnicii

cu păsări pierdute în ceaţa dinainte de asfințit,

cu aripi de curcubeu, cu argint lunatic pe câmpii

cu vânători de iluzii ce oftează în somn,

cu poeţi ascunsi prin biblioteci obscure şi provinciale,

care nu-şi vor afla niciodată locul sub soare,

cu indivizi pestriți cu istorii mărunte,

spulberaţi în cenuşa umbrei, sau a istoriei defuncte,

cu iubiri, a căror umbră, străluceşte o dată şi cade.

eu mă voi așeza pe aripile răsăritului

și mă voi risipi pe marginile asfințitului mării

până să înțeleagă istoria să mă așeze

în tiparele timpului altei veșnicii.”

„poem al viziunilor mele

despre lumea absolută

zidită în spirală și pururea nevăzută,

ca înlănțuiri în adorație de trepte aurite

ancorate spre cercul nadirului luminos

al iubirii Feței Nevăzute a lui Hristos,

poem de îmbrățișare a aurei fierbinte

a lumii de noi doar intuite

-izvor veșnic în ape arteziene și cristaline-

în care se scaldă zimbrii de foc,

zimbrii albi, himerici ai lui Dumnezeu

hrăniți cu mieji de stele și cu foc

și codrii de lună, alergați de zeu,

ce scăpără din copite aurore marine

înghițite de zmeoaice pe coline,

poem pentru zboruri de păsări uriașe

cu pliscul sonor pe nume inventate,

ale căror triluri chemau veșnicia

și viața fără de moarte…”

„cuprind minunea aceasta de soare ce aruncă

cu catapulte de foc prin cerurile din empireu

fericită că în plină lumină hristică

mi-au înflorit mie rănile însângerate

ale lui Dumnezeu.”

„Dumnezeu își încordează arcul

Mă lovește cu săgeata lui în imaginație

Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.

Sub mine îngerii ridică acoperișuri clădirilor zgârie-nori

Zăresc vămile în care am mințit și am fost mințită

Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,

Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima

Dracii legănați sub aripa mea de leoaică

Izgoniți de îngerul meu grijuliu care-i scoate

Așa cum scoți ghimpii din labele sălbăticiunii.

Plutesc pe deasupra faptelor mele

Pe deasupra gândurilor, ideilor și fărădelegilor mele,

Pe deasupra cuvintelor mele în spirală

Care alunecă printre boturile fiarelor

Și sunt alungate de la inima lor.

Vine trupul lor și le paște,

Vine inima lor și le uită

Şi cuvintele Tale, Doamne,

Ajung numai foarte rar la inima lor.

Eu nu am nimic, lume,

Eu nu sunt nimic,

Nici măcar praful în care am început să iau formă,

Nimic nu-mi aparține,

Când și când călăresc câte un cal de praf,

Strângând în brațe un iubit de praf,

Sunt prințesa regatului de praf

Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu

La care să se-nchine toate mumiile de nisip

Cărora Dumnezeu le aprinde unima

Să lumineze veacurile ce va să vină.”

       Fără multă largheţe, aş putea conchide că, în mod evident, avem de a face cu o poezie nouă, plină de un incontestabil prestigiu, categoric de coloratură modernă, una absolut vie şi viabilă în timp, o poezie „altceva”, cu sistole şi diastole dinamice, pulsând puternic spre perenitate şi imanenţă spirituală. Ea ar vrea să împace prozodia clasică veche cu poezia intelectuală nouă. Desigur, sintagma de poezie nouă poate că este mai greu de acceptat, deşi nu avem dreptul să trecem cu grabă peste acest gen nou de scriere crezând că o subînţelegem simultan. Nu e mai puţin adevărat că, privită în reala ei lumină, cartea aceasta are nevoie de mai multe studii speciale în viitor, faţă de care rămânem cu obligaţia morală să operăm de facto o asemenea disociere vechi-nou într-un mod deschis, tranşant şi la lumina zilei, evitând multiplele amânări. Spre a facilita o înţelegere mai profundă, în această prezentare am recurs la exemplificări cu citate cât mai lungi şi mai convingătoare.

        Dacă, iniţial, am avut impresia că „Poemele fiinţei” este o carte de idei noi şi forme estetice noi, destinată în primul rând poeţilor, pe măsură ce-mi aprofundam lectura poemelor, am căpătat convingerea că ele pot fi asimilate cu uşurinţă de oricare iubitor de literatură. Cât despre adevăraţii poeţi care o citesc, ei vor avea multe de învăţat şi vrând-nevrând , din lecturarea ei, vor căuta să devină mai pretenţioşi cu tot ce vor scrie dumnealor de acum încolo.

Referinţă Bibliografică

INCURSIUNI ÎN LABIRINTUL REVELAŢIILOR IDEATICE (Un eseu despre „Poemele fiinţei” de Mariana Didu)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 februarie 2015