Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » -Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIV(2014), nr. 295 (1 – 15 Februarie)

-Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIV(2014), nr. 295 (1 – 15 Februarie)

Dragii mei enoriași!

              Chipuri și măști. Se schimbă vremurile, se schimbă oamenii! Tot mai grea este viața, tot mai multe dezamăgirile! În jurul nostru observăm cu ușurință tot mai mulți oameni, care nu mai au nici un respect pentru cuvântul dat, pentru promisiunea făcută. Fiecare își urmărește interesele, cu istețime diabolică, chiar dacă e nevoie pentru aceasta să recurgă la minciună, la jurăminte și  acte false, la violență sau chiar la crimă. Privești zi de zi la televizor și te uimesc cazurile mai marilor noștri, care se dovedesc a fi fost doar niște escroci, niște farseori, niște bișnițari puși pe căpătuială cu orice preț, care au călcat în picioare interesele țării în favoarea propriilor interese. E greu astăzi să construiești un coteț pentru un porc, ca om de rând, cu venituri rezultate din muncă cinstită; e greu să crezi că din câștigurile licite au construit unii palate, pe care ar fi invidioși împărații din povești, că se plimbă cu mașini de un lux exorbitant, că își pot permite concedii în locuri exotice, la prețuri astronomice, că dețin sume amețitoare. E dureros să vezi tot mai mulți semeni de-ai noștri cotrobăind în tomberoanele de gunoi, ca să-și găsească ceva de mâncare, în timp ce festivitățile, petrecerile, aniversările și tot felul de chermeze ale mai marilor zilei nu se mai sfârșesc.

              Pe vremea romanilor, exista obiceiul ca atunci când murea cineva, să i se facă o mască de ceară, care i se așeza pe față. Masca era mulată pe față în așa fel, încât imita întru totul fața aflată dedesupt. Din cauza căldurii, fața adevărată se deforma. Cu toate acestea, cei care veneau la priveghiu, la înmormântare, vedeau doar masca, cu imaginea frumoasă, normală, a feței. Numai când venea câte un prieten apropiat sau câte o rudă, cerea să-i vadă adevărata față, adică ,,sine – cera”, fără ceară. De acolo a ajuns în limba română cuvântul ,,sincer”, adică fără falsitate, adevărat, curat.

              Privesc azi lumea din jur și pe cea de pe sticlă și descopăr că fiecare dintre noi are o față adevărată, și o alta ,,fabricată”, o ,,mască”. Masca e întotdeauna cea mai frumoasă, bine studiată în oglindă. Individul purtător e numai zâmbete, priviri mieroase, cuvinte dulci, laudative la adresa interlocutorului. Când stai de vorbă cu el, ai impresia că vorbești cu un îngeraș cu trup omenesc. Te sărută, se interesează de sănătatea ta, a familiei tale, de ce-ți fac copiii, cum învață, cum îți pasc caprele. Te copleșește cu atențiile, cu grija și cu dragostea lui. Aceasta este masca văzută. Dincolo de aceasta este chipul adevărat al onorabilului. E greu de văzut, de studiat, de analizat, fiindcă masca acoperă cu grijă totul. Chipul e urât, e hidos, plin de invidie, de dușmănie, de ambiții de tot felul, tot mai depărtat de imaginea adevărată a chipului omenesc. Mai degrabă ar avea chip de câine, de lup, de porc, de maimuță sau de alte jivini. Când i se ivește prilejul unui asemenea individ, te sfâșie fără milă, te pârăște, te reclamă, te sapă, te înjură, te fură, e gata să te mestece între dinți ca un crocodil.

              După învățătura noastră creștină, omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu. Acesta este sufletul. El este duh, spirit. Nu este perceptibil simțurilor noastre, ci doar îi vedem manifestările: gândirea, sentimentele și voința. Datorită lui, omul este capabil de creație și de progres;  datorită lui, omul este conștient de propria sa existență; datorită lui, omul este superior tuturor celorlalte vietuitoare; datorită lui, omul este nemuritor! Chipul acesta îl primim în momentul conceperii. Este curat și frumos, ca un înger. Pe parcursul vieții, chipul acesta se schimonosește la cei mai mulți. Fiecare păcat săvârșit este ca o bucată de mizerie, ce se depune pe hăinuțele sufletului nostru, pe chipul lui Dumnezeu, ce ne-a fost încredințat. Dacă ne spovedim și ne împărtășim, mizeriile depuse pe suflet se curăță; dacă nu ne spovedim și nu ne împărtășim, sufletul nostru va arăta la sfârșitul vieții ca un om, care nu s-a spălat 70-80 de ani sau mai mulți! Ferească Dumnezeu de o asemenea priveliște!

              Masca de care vorbeam la începutul acestui articol este fața pe care ne-o vede oricine. Chipul de sub mască este sufletul nostru. El este autorul gândurilor, simțurilor, intențiilor și voinței noastre. El este autorul faptelor noastre. Dacă nu ne îngrijim de chipul acesta, el se urâțește, se murdărește, devine hidos, de nerecunoscut. Chiar dacă, uneori, e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Este o frumusețe și o urâțenie trupească; este o frumusețe și o urâțenie sufletească. Dacă frumusețea trupească se ofilește o dată cu trecerea timpului, cu înaintarea în vârstă, frumusețea sufletească poate să supraviețuiască și dincolo de moartea trupească, în veșnicie. Imaginea chipului are influențe asupra imaginii măștii, cât de grijulii am fi noi ca să evităm acest lucru. Un suflet, un chip robit de păcat, influențează asupra trăsăturilor măștii. Cu câteva sute de ani în urmă, marele pictor italian Leonardo da Vinci a început să picteze Cina cea de Taină. Pentru această icoană a căutat mult oameni potriviți, pe care să-i reprezinte ca apostoli. Pentru Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a găsit un tânăr de vreo 19 ani de o frumusețe rară. L-a pictat. I-a pictat și pe ceilalți, după ce le-a găsit modelele potrivite. Nu găsea modelul potrivit pentru Iuda. L-a căutat 20 de ani. Într-o zi s-a întâmplat, ca să vadă ieșind dintr-o cârciumă un om, care i s-a părut foarte potrivit, cu fața nebărbierită, buhănită de băutură. L-a rugat să pozeze, i-a promis o sumă bunicică și omul s-a învoit. Când bețivanul  a intrat în atelierul pictorului, a recunoscut imediat că a mai fost acolo în urmă cu 20 de ani, că a pozat și că portretul Sfântului Apostol Ioan de pe pânză este el cel de atunci! La el se urâțise și chipul, și masca!

              În vremurile noastre este foarte greu să-ți păstrezi frumusețea chipului și a ,,măștii”, să fii, adică, sincer cu oamenii și cu Dumnezeu. Este foarte greu să mulțumești și pe oameni și pe Dumnezeu prin gândurile, vorbele și faptele tale. E foarte greu, dar nu imposibil, ca vorba ta să fie ,,da” pentru ce este ,,da” și ,,nu” pentru ce este ,,nu”. Este foarte greu să navighezi printre atâtea stânci și capcane, printre atâtea ,,carnivore”, care abia așteaptă să te sfâșie. Când chipul ce ți l-a încredințat Dumnezeu va rămâne frumos până la sfârșitul vieții, este un semn că te-a umbrit aripa sfințeniei.

*

              Sfaturi părintești.  Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărăției, mai spicuim:

              ,,DESĂVÂRŞIREA – FINALITATE A OMULUI(Continuare). Deci, primii paşi încep cu schiţarea unei concepţii hotărât creştine şi trăită ca o evidenţă interioară la toate nivelele de care suntem capabili şi împrejurările ne-o cer! Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale, numite instincte, ca de pildă instinctul conservării vieţii şi instinctul de perpetuare a vieţii. Acestea le avem comune cu toată seria vieţuitoarelor. Avem şi instincte superioare, specific omeneşti, pe care însă nu le au oamenii toţi în egală măsură. La toate celelalte vieţuitoare instinctele sunt norme fixe de viaţă. Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe. Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi, şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă. Înzestrarea firii omeneşti cu darul libertăţii duce, deci, fie spre arbitrarul şi robia patimilor, fie spre eliberarea, prin nevoinţă, de tirania lor. Ca atare, încă de la început trebuie să precizăm cele două naturi ale firii omeneşti. Una e natura-fizică, biologică, a noastră şi alta e natura spirituală, care locuieşte vremelnic în temniţa acestui trup.

              Trup şi suflet, formăm, totuşi, o unitate, şi, până la urmă, vom reveni la desăvârşită unitate, aşa cum am fost gândiţi de Dumnezeu la începutul zidirii, dar aceasta la sfârşitul istoriei, la învierea cea de obşte. Tot intervalul de vreme până la moartea fizică a fiecăruia în parte, precum şi toată istoria acestui mod de existenţă decimat de moarte, e un continuu război nevăzut între binele şi răul din om; – fructul oprit al cunoştinţei binelui şi răului, mâncat la sfatul unui şarpe. Deci, legile de existenţă sădite în fire, – instinctele -, pătimind dereglare prin otrava păcatului, devin:

  1. patima de nutriţie – lăcomia, beţia,
  2. patima de proprietate – avariţia, hoţia,
  3. patima de reproducţie – desfrâul,
  4. patima de dominaţie – trufia.

              Cum devine ,,patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: ,,împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-1 însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”. Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat, – arbitrar -, dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş. a. m. d. Sfinţii Părinţi au numit ,,draci” patimile de căpetenie (Sf. Ioan Scărarul în Scara numără 7 sau 8 patimi de căpetenie), din cauza caracterului lor constrângător, al obârşiei lor adamice, a capacităţii lor de a strica echilibrul minţii şi de a o întoarce stricată împotriva lui Dumnezeu: dracul lăcomiei, dracul desfrâului, dracul trufiei, şi alţi ,,draci” ai nervilor.

              Un neurolog psihiatru a identificat pentru fiecare patimă descrisă de Sfinţii Părinţi o glandă endocrină. Adevărat este, că o bază biologică a patimilor şi a urmărilor lor o formează şi glandele endocrine, al căror echilibru sau dezechilibru funcţional se răsfrânge în toată fiinţa omenească. Reamintindu-ne sistematizarea celor patru patimi, observăm că, pentru eliberarea de ele, li se împotrivesc tocmai cele trei voturi monahale. Nu urmărim prin luptă numai simpla dcspătimirc a instinctelor, ci eliberarea loială a monahului de orice constrângere a vreunui instinct al vieţii acesteia. Cât e cu dreaptă socoteală atâta mâncăm, ne îmbrăcăm şi ferim trupul de intemperii. Ţinem să fie sănătos şi să dureze în lumea aceasta atâta cât are rânduit, cu rostul de a ajunge suport omenesc al unui om îndumnezeit. Când, însă, cineva vede rostul său numai la viaţa aceasta, nu vede nimic. Patimile i-au întunecat lumea de dincolo de zare. A devenit numai natură biologică, ,,numai trup”. Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine şi forţele naturale ale sufletului, mintea, – conştiinţa chiar -, atunci războiul nevăzut între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică. Mai întâi construcţia psiho-fizică a omului, în ansamblul ei, e de un mecanism şi inter-relaţie extrem de complicate. Totuşi mecanismul funcţional al omului e pus, de la zidirea lui, sub controlul a două foruri de conducere: cenzura raţiunii şi mărturia conştiinţei. În creier funcţionează un centru de cenzură (medical ,,inhibiţia”), care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie. Şi ce vine aci ? Vin toate informaţiile dinlăuntru şi din afară ale corpului omenesc: senzaţii, reprezentări(amintiri), dorinţe, temeri etc; iar mai presus de acestea sosesc aci şi directivele conştiinţei. Acesta e ,,locul unde răsar gândurile în minte”, cum zic Părinţii, iar ,,mintea vede” pe cine primeşte şi pe cine trebuie să respingă. Aci se stabileşte, se reflectă, uneori cu iuţeală de clipă, ce trebuie făcut. Căci acest centru al creierului funcţionează în două durate: cu deliberare, dacă e vreme, şi reflex, dacă viaţa e în primejdie. Mai mult chiar, tot aci se stabileşte, în fracţiuni de secundă, şi dacă e cazul să se întrerupă total starea de conştiinţă şi de mişcare a omului, după gravitatea accidentului, sau după gradul de impresionabilitate a cuiva. Unii sunt atât de ,,slabi”, încât îşi pierd ,,conştiinţa” doar văzând ţâşnind câteva picături de sânge. Al doilea for de supraveghere al vieţii nu mai are suport biologic, ci ţine de domeniul vieţii sufleteşti şi religioase a omului: conştiinţa. Reamintim că instinctele, în funcţiunea lor normală – nu cea degradată – toate au în seamă rostul comun al menţinerii în viaţă a omului ameninţat de moarte. Ele sunt, ca atare, forţele oarbe ale firii şi caută să se impună minţii. Între cenzura minţii (centrul inhibitoriu al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii, – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă dar refuzându-le rostul -, oamenii au ajuns în robia patimilor.    

              În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de ,,adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în starea de păcat. Căci ,,păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către Satana, prin patimile trupului.”

*

              Folclor din Mehedinți(LXI). Vom mai reda câteva cântece, pe care le-am cules la 15 Mart. 1981 de la Nicolae Tărăbâc  din Malovăț, născut la 27 iulie 1902, fost primar al comunei, deportat 14 ani în Siberia:

 


Foaie verde de-un șarpet

 

,,Foaie verde de-un șarpet,

La fântâna din făget

Mă făcuși, mândro, s-aștept.

Așteptai cât așteptai,

Mă supărai și plecai,

Îmi luai pușca și plecai.

Și-apucai pe potecea,

Mă-ntâlnii cu mândruța

Și-ncepurăm dragostea,

Dar, nenorocirea mea,

Iată, vine-o păsărea,

S-așeză pe-o rămurea

Și-ncepu a cânta.

Eu trăsăi cu pușca-n ea,

Pasărea mă blestema:

,,- Măi băiete, vânători,

De-ar da Dumnezeu să mori,

Ce-ai cătat să mă omori?

Căci eu sunt o păsărea,

Nu vă stricam dragostea!

Să rămână casa ta,

Cum a rămas pădurea,

Fără cuib de păsărea!

Rămâne-ar copiii tăi,

Cum au rămas puii mei!

În mijlocul pădurii,

N-are cine-i îngriji!”

 

Mândruță, frumoasă ești!

 

,,Mândruță, frumoasă ești!

Dacă stai și nu iubești,

Ca mâine îmbătrânești

Și pe urmă te căiești!

Iubește și dumneata,

C-a iubit și maică-ta

Și-așa iubește lumea,

De se naște dragostea.

Colea-n vale-ntr-o vâlcea,

Doi tineri se săruta!”

 

Dragi mi-s nopțile de vară

 

,,Dragi mi-s nopțile de vară,

Mai vedem lumea pe-afară

Și copile-n pielea goală,

Nevestele-n așternut

Și bărbații duși la plug.

Eu mă fac un pui de lup

Și mă bag în așternut

Și încep să le sărut.

Le sărut de mii de ori,

Parc-aș fi bărbatul lor.

Cârpa mea pe cap e nouă

Și pe conci e ruptă-n două.

Nu mi-a rupt-o vreo purcea

Și mi-a rupt-o neicuța,

Tot tăvălind ierbuța,

Sărutându-mi gurița”

 

 

                                                                     

 Fă-mă, Doamne, unde-i luna

 

,,Fă-mă, Doamne, unde-i luna,

Să dau cu mândruța mâna!

Dar mândruța-i pe pământ,

N-o pot întâlni curând,

Numai sâmbăta la târg.

Mândra-i sub pământ și 

                                  doarme

Și eu, Doamne, Doamne,

                                Doamne!

Doamne, de ce n-am murit,

Decât să pierd un iubit!”


*

              File de jurnal – 5 apr. 1981. ,,Am avut slujbă la Malovăț. Am făcut-o cu Părintele Gheorghe Sfetcu. După slujbă, am avut ședință cu Consiliul Parohial pentru întocmirea procesului verbal privind documentația de pictură a bisericii.

              Domnul Anton Hurduc, consilier, a vorbit despre o serie de greutăți întâmpinate de muncitorii severineni la Uzina de Vagoane. Fiindcă nu este piață de desfacere pentru produse, nu li se dă de lucru muncitorilor, ceea ce crează mari nemulțumiri. S-a dus zilele trecute o delegație la Iulian Ploștinaru, prim-secretarul județului, să rezolve situația. Cântărețul, nea Sandu, muncitor la Șantierul Naval, a spus că la întreprinderea lui directorul Urecan le spune că decât să consume, mai bine să nu producă. Sunt consumuri foarte mari, care nu sunt acoperite de procentul de eficiență. Lunar, în întreprinderi este întrerupt curentul electric 2-3 zile. În acele zile sunt jalnice imaginile unităților. Trei mii de oameni stau degeaba pe lângă mașini. Doar rar se aude câte un ciocan tulburând liniștea. Aceste zile de ,,economie” aduc grave prejudicii muncitorilor, scăzându-le din salarii. Se pune problema trimiterii muncitorilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în agricultură. Se vorbește de nemulțumiri tot mai mari în rândul muncitorilor.

              Seara, am vorbit la telefon, de la ferma din Bârda, cu Domnul Acad. Ștefan Pascu de la Cluj. Joi dimineață am stabilit să fiu acolo. De la miliția comunală mi s-au cerut probe de la mașina de scris.”

*

              În grădina lui Adam. Venise Sfântă Măria Mare. Nedeia de la Prejna era adevărat eveniment al Munților Mehedinților. Din toate satele, pe toate drumurile și potecile venea lume. Fiecare gospodar se pregătea pe măsură, fiindcă, pe lângă rudele așteptate, veneau rude și prieteni neanunțați, călători și cerșetori. Porțile erau deschise la fiecare, pentru toată lumea care ar fi voit să intre și să închine un pahar de vin, să ia o gură de mâncare, să facă o urare de bine gospodarilor. Câteva formații de lăutari veneau în sat de la prânz, umblau din casă în casă și cântau la fiecare, iar seara se retrăgeau la locuri știute din sat și începea hora, care ținea până către dimineață.

              Stelică Zoican era preot tânăr în Balta. Avea multe rude în Prejna, dar prefera întotdeauna să meargă în special la nea Ion Stoican, om de mare ospitalitate. Acolo veneau mulți musafiri și se făceau petreceri până după miezul nopții. Abia de-i ajungea gazdei un vițel bun, ca să gătească toate câte trebuiau pentru un asemenea eveniment. Două momente erau mai însemnate în timpul verii: nedeia de la Balta (Sfântul Ilie) și cea de la Prejna(Sfântă Măria Mare). Nedeile din celelalte sate nu se  puteau ridica niciodată la amploarea acestora.

              În anul acela, după ce au venit de la biserică, au început pregătirile pentru nedeie. Trebuiau aranjate hainele, călcate, dichisite, nu puteau merge cu orice și oricum. În al doilea rând, trebuiau aranjate vitele. Poate se întorceau a doua zi dimineața și vitele nu puteau rămâne la voia întâmplării. După ce le-au aranjat pe toate, s-au primenit frumos cu ce aveau mai bun și au plecat. Stelică luase costumul cel negru, cu care fusese îmbrăcat ginere, Doamna Neli și-a luat opregul cel mai frumos, cămașa cu poale însprițurate, cu altițe și șabaci. Erau ei tineri și frumoși, dar hainele parcă le dădeau un plus de frumusețe. Stelică a scos iapa din grajd, sătulă și țeselată, i-a pus hamul cel nou cu ciucuri și clopoței și a înhămat-o la șareta lor pe roți de cauciuc. Era singura șaretă pe roți de cauciuc nu numai din sat, ci și din împrejurimi. Șareta era frumos vopsită, în culori tinerești, bine armonizate. Avea la șaretă bici cu ciucur roșu, ca să nu-i deoache cineva.

              Pe drumul mare, distanța până la Prejna era de vreo opt kilometri. Problema nu era de distanță, ci de praf. Nu plouase demult și era praf pe drum. Din când în când trecea și câte o mașină și  ridica tone de praf. Ferice de cine se nimerea atunci pe drum! Stelică a luat hotărârea să evite drumul și s-o ia pe scurtătură, pe Lunca Bălții. Era un peisaj mirific. Se cosise fânul, lunca era presărată cu căpițe și porșori de fân. Pe acolo nu erau nici vite, fiind fânul pe loc, nu era nici lume la muncă, fiind zi de sărbătoare. Cântau păsările, mai ales că trecuse binișor de amiază. Parcă era un colț din raiul lui Adam!

              Doamna Neli n-a prea vrut să treacă pe acolo, dar până la urmă s-a lăsat convinsă.

              Pe Lunca Bălții nu era drum propriu-zis. Au luat-o pe de-a-ntregul, pe cositură. Au vrut să ajungă la Izvorul Alb, unde era o frumusețe. Izvora apa ca pe mână din pământ și se prelingea apoi pe vadul ei ca un șarpe. Soarele strălucea în undele apei și izvorul părea un șuvoi de argint. Poate că de acolo i se spunea și Izvorul Alb. Mergând așa pe luncă, spre izvor, la un moment dat au întâlnit o bucată de fân necosit. Era prea departe ca să-l ocolească, așa că au hotărât să treacă prin fân.  Ghinionul lor! Apa se revărsase din vadul ei peste luncă și făcuse noroi. Fiind fânul necosit, nu au văzut mai din timp. Cum iapa mergea la trap, au intrat brusc în zona periculoasă. Nu era prea lată banda aceea de pământ umezit, de vreo trei – patru metri. Iapa a intrat cu picioarele în noroi până la burtă, iar șareta până la osie. Animalul a început să se zbată, încercând să iasă. Fiecare zvâcnitură a lui însemna și un nor de stropi de noroi, care se revărsau din abundență asupra celor doi pasageri. Au reușit să coboare. Când s-au privit, nu le venea să-și creadă ochilor.  Parcă ieșiseră din bazin de la Techirghiol! Era de râs, dar nu le mai ardea de râs. Doamna Neli a început să plângă ca un copil, când și-a văzut opregul și cămașa stropite cu noroi!

              Părintele Stelică a analizat situația și a decis. S-a dezbrăcat la chiloți. A îndemnat-o și pe doamna să facă la fel. A luat toate hainele în brațe și le-a trecut pe partea cealaltă a smârcului. A luat-o apoi pe doamna în spinare și a trecut-o și pe dumneaei. A deshămat calul și acesta, ușurat, a reușit să iasă. A desfăcut lanțurile de la ulube, le-a legat unul de altul. Un capăt de lanț l-a legat de chinga ulubelor, iar celălalt de hamul iepei. Doamna Nela a luat animalul de dârlogi, iar părintele a intrat în noroi și a ridicat la șaretă. Au reușit s-o scoată. Priveliștea era jalnică. Noroc că nu era nimeni prin apropiere. Și, totuși, lumea cunoștea și iapa, și șareta părintelui, așa că, dacă ar fi fost cineva cât de departe de locul cu pricina, tot ar fi știut cine este pe acolo. Așa murdari nu se puteau întoarce în sat. Ar fi fost de pomină. S-au dus la Izvorul Alb. Au început să se spele, apoi să-și spele hainele în apa limpede ca lacrima. Noroiul nu pătrunsese în profunzimea materialelor, așa că ușor a fost curățit. Au întins hainele pe poiană să se usuce. Părintele și-a făcut niște șomoioage de iarbă și a spălat  iapa, apoi șareta. Toate arătau ca noi. Toate s-au uscat bine, numai chiloții părintelui nu. El muncise ca să spele iapa și șareta, nu avusese timp să stea la soare. Cum dăduse binișor spre chindie, nu mai era de așteptat. S-au îmbrăcat și drumul spre Prejna. O asemenea nedeie nu putea fi ratată!

              Au ajuns la Prejna tocmai când veneau și alți musafiri din satele din jur. Nu au spus nimănui nimic din cele ce li se întâmplase. S-au așezat bucuroși la masă, iar petrecerea a început. Așa cum era obiceiul la Prejna, trebuia ales ,,eroul”, adică cel care se îmbăta mai tare dintre toți. Au propus să bea țuică de prună cu pahare de apă, ,,pe gol”, adică până la golirea paharului.  Zis și făcut! Stelică era ud și începuse să tremure de frig. S-a prins la ,,concurs”. După primul pahar dat peste cap, ceilalți și-au dat cu cotul și și-au șoptit: ,, – Pe popa îl facem erou!” Doamna Neli a auzit. Șoptit, l-a avertizat: ,, – Stelică, fii atent, că vor să te facă erou!” ,, – Lasă pe mine, s-a sulemenit bărbatul, că-i pun eu pe butuci!”  Petrecerea a continuat. Mai o bucată de mâncare, mai un pahar de băutură, alături de vorbă multă-multă și timpul a trecut până către miezul nopții. Femeile au plecat la horă, undeva în apropiere, la câteva sute de metri.

              Bărbații moțăiau și limbile nu nimereau cuvintele. Singur părintele Stelică și nea Ion, gazda, erau treji și bine dispuși. Lucrul acesta era de neînțeles pentru ceilalți. Toți băuseră la fel. Nea Ion le-a propus că până vin femeile de la horă, bărbații să meargă în camerele alăturate și să se culce puțin, ca să li se mai limpezească mințile. Au fost de acord. Părintele Stelică le-a cerut voie să pună la fiecare pe frunte câte un prosop cu apă rece. Se știa că apa rece alungă beția. Nea Ion l-a întrebat pe părintele Stelică: ,,- Dar dumneata nu- ți pui apă rece la cap?” ,, – Nu, nea Ioane, că eu îmi pusei apă rece la fund de la chindie și așa ud șezui până acum! Ia pune mâna pe pantalonii mei!” S-a minunat bătrânul și părintele i-a spus toată pățania.

              Abia a doua zi au aflat toți că, pentru a scăpa de amețeală, trebuie să pui apă rece ori la cap, ori la fund! Efectul este același!

*

               Ajutoare și donații. În această perioadă, am obținut câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Munteanu Sanda din Bârlad(VS), Domnul Giurescu Liviu-Mihai din Tr. Severin, Domnii Anghelescu Ionuț și Cioloca Iosif din Timișoara, fii ai satului Bârda: câte 100 lei; Doamna Prof. Univ. Dr. Ana Sofroni din Brescia(Italia): 61 lei;

              Domnul Mănescu C. C. Constantin din Malovăț a achitat prima sa contribuție de cult în valoare de 100 lei;  Doamna Popescu Elena din Malovăț a achitat 50 lei pentru contribuția de cult.

              Mulțumim cordial tuturor. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

             Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală”- 294, în ,,Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare(MM), 2015  7 febr., ediție on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/07); Oferta de care – februarie, în ,,Omniscop”, Craiova, 2015, 4 febr., ediție on-line(http://www.omniscop.ro); Nevoia de Referendum,  în ,,Națiunea”, București, 2015, 8 febr., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Eu nu sunt Charlie, în ,,Națiunea”, București, 2015, 9 febr., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); în ,,Omniscop”, Craiova, 2015, 9 febr., ediție on-line(http://www.omniscop.ro); Idolii vremii noastre, în ,,Apolon”, Urziceni, an. IX(2015), nr. 2(febr.), pp. 14-15, ediție și on-line(www.revista apollon.ro); Materialiști și idealiști, Urziceni, în ,,Apolon”, an. IX(2015), nr. 2(febr.), p. 31, ediție și on-line(www.revista apollon.ro); In memoriam: Nicolae Avrămuț, în ,,Apolon”, Urziceni, an. IX(2015), nr. 2(febr.), p. 42, ediție și on-line(www.revista apollon.ro); Măria Ta, Țăran Român(V), în ,,Memoria Oltului”, Caracăl, an. IV(2015), nr. 1(ian.), pp. 2-4;

*

Zâmbete. ,,– Părinte, ieri, din greșeală, am ucis un politician!” ,,- Fiule, mărturiseşte-ţi doar păcatele, nu şi faptele bune!”

  • Un intelectual adevărat niciodată nu îți va zice: ,,- Prost ai fost, prost ai rămas!”, ci îți va spune: ,,- Timpul nu are putere asupra ta!”
  • Un pacient, rănit la picior, primeşte o reţetă de picături de ochi. ,,- Doctore, dar eu sunt rănit la picior!” ,,- Da, dar dacă te uitai pe unde calci…!”
  • ,,- Domnule, vindecarea dumneavoastră se datorează lui Dumnezeu şi robusteţii corpului!” ,,- Domnule doctor, sper să ţineţi cont de aceasta şi la nota de plată!”
  • Un elev îl întreabă pe profesor: ,,- Domnule profesor, de ce se numește inima așa, dacă ea este o pompă?” ,,- Păi, măi băiatule, tu crezi că prietenei tale i-ar plăcea să-i spui, că o iubești din toată pompa ta?”
    *

              Botezuri. În ziua de 7 febr., am oficiat Taina Sf. Botez pentru Popescu Bianca–Maria, fiica Domnului Popescu Valentin și a Doamnei Popescu Alexandra-Maria din Malovăț, iar în ziua de 14 febr. pentru Postelnicu Denis-Mihai, fiul Domnului Postelnicu Cătălin-Severică și al Doamnei Postelnicu-Pirici Florentina-Ceraselea-Giuliana din Timișoara. Să le trăiască!

*

        Excursii. Organizăm o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Prislop din județul Hunedoara. Data exactă nu am fixat-o. O vom stabili de comun acord cu participanții, după completarea listei. Prețul cred că rămâne același, de 45 lei/persoană.

*

              Program. În cursul lunii Martie avem următorul program de slujbe: 1 Mart.(Bârda, sfințirea semințelor); 7 Mart. (Bârda-Malovăț); 8 Mart. (Malovăț); 14 Mart. (Bârda-Malovăț); 15 Mart. (Bârda); 21 Mart.(Bârda-Malovă); 22 Mart(Malovăț); 25 Mart.(pomeniri dimineața, la Bârda; slujbă la Malovăț); 28 Mart.(Bârda-Malovăț); 29 Mart.(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă ori la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

               Primim pomelnice pentru Paresimi. Facem înscrieri pentru făclii de Paști.

                                      Pr. Al. Stănciulescu-Bârda


Etichete: