Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » VALERIAN MIHOC: SĂRACUL… LA INIMĂ

VALERIAN MIHOC: SĂRACUL… LA INIMĂ

SĂRACUL…

Îmi pare că privirea ta străbate,
Ce în calea mea nu are a bate,
N-am intuit, ori n-am presimţire,
Cum mi-ai intrat nu am de ştire..

Nu ştiu cum ochii tăi în suflet,
Ajunşi să aibe un aşa răsunet,
Că au pătruns să nu-i pot uita,
Cum e rana simţită în toată viaţa!

Îndrăgostit de ce mi-a plăcut,
Smintit, că eu chiar n-am vrut,
Căci nu fizicul îmi place în sine,
Ci tot ce-mi parvine de la tine…
N-am planificat ca să-ţi plac,
Sărac.. doar cu tine mă îmbrac,
Precum o manta a sufletului meu,
Căci săracul ştie doar numele tău…

 

 

IUBIREA-I COMPUSĂ…?

Din ce-i compusă inima unii s-au întrebat,
În a parantezelor scâncet răspuns și-au dat,
Mijindu-le inima între liniuțe suspendate,
Emoțiile iubirii ce vin în valuri înspumate.

Înconjurate de două semne punctuale,
Inversate de sunt exemple parentale!
Inima-i compusă din două semne de întrebare!

Iubirea cu inima e deseori indicată,
Asemeni semnelor de întrebare,
Ce s-au întâlnit cu apa curată,
A izvorului pur fără de culoare!
Iubirea însemnelor de întrebare,
Din marea curățeniei s-au arcuit,
În respectul ortografelor de mirare,
Irezitibil în atracția ce i-a unit…
Compunând o inimă!
De atunci:
Numai din două semne de întrebare,
Iubirea-i simplu, când s-au întâlnit,
S-au cabrat în profunda contemplare,
Iar din adânca unire, inima s-a mărit!!

 

 

Cine e EA..FEMEIA?

 

De simţi în suflet acea scânteie,
De vrei la lupta demoni să te ieie,
Că ai în piept vederi miraculoase,
De-ai trece chiar şi-n haini leioase,
Poţi de vrei să te înalţi spre cer,
Unde nimic nu piere-n efemer,
Lângă o –Femeie!

De este un izvor cu ape line,
Unde tineri vin să se închine,
Într-acele primăveri alese,
Printre flori din zori culese,
C-ar fi şi ca o rază de soare,
Ce ne mângâie încrezătoare,
Numai ea — Femeia!..
De este-un cânt adormitor,
Ce te îngână-n vis liniştitor,
Şi-ţi încânta urechile-n veghe,
Le-auzi ca ciripituri în stele,
În care te urcai, dar le-ai uitat
Odată cu demnitatea de bărbat,
Te-naltă totuşi ea –Femeia!

De-i acel timp cu iz încântător,
Şi te frământă cu al sau dor,
De-i floarea cea mai aleasă,
Să treci pragul cu ea în casă,
Cu un foc de amor mistuitor,
Cine-ţi face planuri din fuior?…
Numai ea — Femeia!
De va fi ca şi-n al fiordului vieţii,
Cine-ţi limpezeşte mrejele ceţii,
Cum sufletu-i deşi nu-nbătrâneşte
Între zâmbete trăiu-ţi oblojeşte,
Îngrijindu-te, în schimb de-ai da,
Atenţia ce doreşte şi i se cuvenea,
Numai ei –Femeii!

De-i un timp de venit şi de plecări,
Că viaţa-i pare o luntre de secări,
La tine de se va întoarce îndărăt,
Fericirea-i mare nu pe cât un hat,
De-i dai mai mult şi din ce nu ai,
Ea-ţi va da binecuvântări şi-n rai,
Anume ea — Femeia!

Dacă-ţi va arăta şi că greşeşti
Nu căuta să-ncetezi s-o iubeşti,
Gândind că din ura te ceartă,
Căci dojenind ea te şi iertă,
Speră la neştiuta ei schimbare
Din unica-i inimă, o splendoare,
A florii rare care-i — Femeia!

 

 

Ghiocelul!

 

De sub zăpadă ghiocelul s-a ivit,
Prin pojghiţa rece a izbutit,
Ca neaua micuţul este alb şi el,
Să-ntoarcă timpul repejel!

Primăvara vine după ghiocei,
Totdeauna sunt mai sprintenei,
Să vestească-n ţară în lung şi lat,
Ce nici păsările cerului n-au aflat..

Da’poi mai apar şi noi colindători,
Când aceştia mai vin şi cu flori,
Cu care ar mai veni şi altădat,
Dacă n-ar fi florile la un iernat!…

Eşti ghiocelul cel mai frumuşel,
Sufletul primăverii mai menestrel,
Cântecul de dor din interior mereu,
Ochii serafici, ce alintă numele meu!

E primăvară de când i-am văzut,
Încă din zăpadă i-am recunoscut,
Ar fi mentalul retinei pe ochii tăi,
Ori orizontul mirat că-i văd pe ei?

Tu eşti primăvara din sufletul meu,
Unde-i şi gingăşia din interiorul tău,
Ochii ce mi-au zâmbit, de s-a luminat,
Într-u puritatea-ţi începu a respira!

Aşa orice femeie e suflul de cămin,
Credinţa în faţa-i căreia mă înclin,
Speranţa şi prospeţimea înmiresmată,
Nobleţea feminităţii îmbelşugată!

 

 

Eşti ca primăvara!

 

Primăvara e cea mai mândrã fatã,
Ca un înger care rar ni se arătã,
Cu ochii dulci, blânzi, faţa finuţã,
Şi este toată ca cea mai drăguţă!

După un „cadou cu desen animat,
Că-i şi ziua ta eu am cam aflat,
Precum ghiocelul viguros-n pripă,
Să-ţi aducă primăveri în prispă!

Precum ghioceii zburliţi de sub ninsoare,
Toate relele sa vă fuga cum e o boare,
Bucurii sa vină din zbor să vi se aseze,
Să-npingă năpastele peste metereze!

Tu primăvară eşti un replay, o clonă?
Dar pare că eşti cea mai dulce bonă,
Când de toţi şi de toate te îngrijeşti,
Că pe toate le iubeşti şi încălzeşti.

Primăvară, tu eşti ’’tânăra leoaică’’,
Ce din iubire, dar iubind se adapă,
Să readucă la viaţă tot fără erate,
Toate să fie din viaţă înfruptate?

Da, tu eşti veşnic primăvăratecă,
Reînnoieşti nu numai ce s-arată,
Prin natură sau pe faţa ta gingaşă,
Ci şi-n sufletu-ţi cu menirea aleasă.

Tu eşti primăvara din sufletul meu
Sunt ca gingăşia din interiorul tău,
Ochii-ţi mi-au zâmbit, s-a luminat,
Din a ta puritate începu-i a respira!

 

 

A iernilor erată!

 

Mă întrebăm de ce luna bate atât de tare,
Ce avea să se întâmple pe lume oare,
C-o fi de bine sau primăvară cubanată,
Vrea să tragă la răspundere cu vreo erată?
Oricum, azi a fost primăvară minunată,
Mâine va fi vara din flori înfruptată,
Că până’n florar e mângâiată mai rar,
Nedorind ca vara să vină după un orar..

Primăvara anotimp de minunată fată,
Când florile în pârg au faţa luminată,
Splendori sunt toate, fluturi în stomac,
De parcă îmi vine să nu mai fiu posac!

Îţi văd ochii atât blânzi de simt că zbor,
Picuri-ţi de farmec în adancu-mi ei cobor,
Sunt puternici ca natura, dar nu mă dor,
Creându-ţi colbul sufletului cu alean uşor!

Primăvară eşti cea mai minunată fată,
Când vrei să revendici a iernilor erată,
De mă faci să visez la o altă duioşie,
Ce-npodobeşte miezul de suflet şi mie!

 

 

O pasărea…

 

Acea păsărică care mi-a şoptit
Că ghiocelul ce curând a fost ivit,
Cu iubire a fost în pământ dospit,
Pentru a fi curat în primavărit,
Cu portretul ivit dintr-o iarnă,
Ieşind pe cale la fel de diafană!

O păsărică la ureche mi-a spus,
Că povestea veche nu-i la apus,
Căci păsările ce erau la iernat,
Soarele vieţii lor să-şi fi aflat,
Iar iubirea rămasă-n crenguţe,
Emoţiile nu-şi scutură în fiţe.

O pasăre mi-a arătat o frumuseţe
Timpul ce în iubire pânza-ţi ţese,
Destinul ce de’amu să-ţi dăruiască,
Tot ce ai nevoie să-ţi trebuiască,
În zămislirea vieţii tale împlinite,
Şi-a clipelor cu iubire prinosite!

Păsărica ţi-a urat să ai bucurii,
Să-ţi curgă motive de bine mii,
La ferestre prinţi cu petale,
Să-ţi aducă-n multe ofrande,
Băieţi frumoşi cu daruri multe,
Şi-n toate cele să te-asculte!

La maxim să-ţi dea tot viaţa,
Din ce minimă nu-ţi e speranţa,
Dorinţe împlinite ca-ntr-un cânt,
Dintre şoaptele trecute în gând,
Şi cele ce n-au ieşit la iveală,
Pe când nu ţi-ai făcut osteneală.

Să fi la fel de frumoasă petală,
Parfum de flori, aleasă beteală,
Chip de înger cu un diafan păr,
Ochii-ţi dantelă de mărgăritar,
Un interior mult şi mai frumos,
Crescând mereu şi mai luminos!
Ca-ntr-un orange curios..!

 

 

Fata cu faţă…

 

Ce scumpă-i fata ce-i adulată ea,
Cine alăturea n-ar vrea să-i stea?
Că-i fata cu faţa cea atât de fină,
Căci-n vise fine ar putea să vină!

Ce scumpă-i faţa fetei cuminţele,
Ce-atât de drăgălaşă-n smotocele,
Că mândră-i visătoarea parfumată,
Ca-ntr-o boare de viţă înmiresmată!

Ce pufoasă faţă drăguţă fata are,
Ce curioasă faţă, prea mirată tare,
De-a minunăţiilor obrăjoare france,
Arcuirea ochilor ce tare-mi place!
O dulceaţă de fată cu faţa cea fină,
De-am s-o rog prin vise să mai vină,
Care venind cu viteză să mă alinte,
Cutezând în blândeţă să mă-nfrunte?
De ea veşnic imi aduc aminte!!

(’’Iubirea e o leoaică tânară’’- Nichita Stănescu)

 

 

FAŢA DE FLOARE

 

Îmi doresc să mângăi apa lină,
căci inima-mi de tine se anină,
că-ţi pasă de ea crede stingher,
că şi ce-o apasă nu-i efemer!!
pe faţa drăguţa frunza ce adie,
că-n cădere pe cap – mângâie.

Îmi doresc să te cuprind,
cântecul vieţii noi să-l ştim,
să te iau în braţe, să te învârt,
şi dorurile tale pot să le ascult,
să-ţi venerez orice mişcare
să-ţi îndrăgesc faţa de floare…

Îmi doresc să te sărut mereu,
căci altfel parcă n-aş mai fi eu,
să-mi corupi inima-mi ce învie,
că în ochi îţi apar zâmbete ţie,
de şi-mi place oricum chipul tău,
ochii-ţi şirag în perle eu-lui meu..
Cât mai îmi doresc să-i privesc,
zâmbetul mereu ţi-l îndrăgesc,
când dintre dulci gropiţe apare,
între colţuri de mare candoare,
gingăşie ce-ar vrea să omoare,
comună simţire pusă-n pârjoale..
călindu-ne vieţile-n “canoane”.

 

 

Mica floare!

 

De-aş putea să-ţi admir ochii,
Să-ţi ating frage-ţi bojorii,
Părul diafan, mlădie de înger,
Miile energii cât de-un fulger,
Şi gâtul tău inel atât de fin,
Privindu-l eu unul mă înclin,
Ca în faţa unei lumânări albe
Mistice dorinţe atât de dalbe!

Ne-ai fi frumoasă că mult eşti,
În câte-ţi splendori ne ateşti,
Că eşti aşa ca o mică floare,
Micuţa, tandră, visătoare,
Ori ca un mic busuioc,
Să nu-ţi fie de deochi,
Urechiuşelor c-un noroc,
Fineti-ţi tale de la mijloc.

Tu eşti ca un diamant mai rar,
Ce-şi are dulceţuri fără hotar,
Eşti ca şi-un soare în întuneric,
Ca o energie într-un glob sferic,
Plină de mii culori şi de lumină,
Ce intră-n el numai se-anină,
Se miră de-a ta viaţă sublimă,
Că faci ce faci totul din inimă!

Câte minunăţii ai în câte mii culori,
Să vrei numai să le vezi şi să mori,
De-i ea ca cea mai aprigă dorinţă,
Căci n-o poţi trăi fără a ei căinţă,
Dar c-ai putea şti de e o biruinţă,
Să te ştiu ar fi cu-adevărat o ştiinţă.
Şi-am înţeles c-ar fi şi mai dificil,
Niciodată n-am gândit c-ar fi facil!..

Mi-aş fi dorit şi eu ceva apropiat,
Ceva din ceea ce vreodată n-am aflat,
Nici nu există în proximitatea aflată,
Chiar de-aş mai răscoli-o odată,
Nu există un suflet curat ca al tău,
În care să mă pot oglindi mai mereu,
Nu există simţire s-o pot simţi şi eu,
Nu există nimeni ca şi spiritul tău!..

 

 

Liliacul!

 

Arbust din flori înfiorate,
Din mici inimi înflorate,
Ce sunt duble împletite,
Să-şi pună fetele-n cosiţe.
Căutând pe cele cu noroc,
Fineţii să nu-i fie de deochi.

Pe când liliacul înfloreşte,
Şi natura toată se-nbogăţeşte,
Cu flori parfumate-n ciorchine,
De iz-uri înmiresmate florărine,
Far’de corolate, fetele să anime,
Inimioarele ce alungă suspine..

Inimioare-n inimi alungite,
Distribuite în unde mărite,
Mirosul ce e-n mii îmbietori,
Că se simte mai bine-n zori,
Fiind simple ori de’s bătute,
Menite răul tău să’nfrunte!

Au şi mai multe raze-culori,
Cu multe izuri de să mori,
De dor şi de mirosul curat,
Ce altă vietate n-a aflat,
Chiar de nu cere îngrijire,
E-o plantă ce atrage multă iubire!

 

Valerian Mihoc, din volumul Săracul la inimă, Armonii Culturale, 2015


Etichete: