Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » DUMITRIU MIHAELA-DOINA: INSOMNIILE BUFNIȚEI – MIHAELA AIONESEI

DUMITRIU MIHAELA-DOINA: INSOMNIILE BUFNIȚEI – MIHAELA AIONESEI

Mihaela Aionesei, o poetă admirabilă din Târgu Secuiesc, jud. Covasna ajunge să spargă mugurii rutinei prin „nămeții de fericire ”, unii amari, căci plânsul totemic ( sugerat prin veveriță fragilă, simbol al unei sete creatoare, sau prin bufniță, simbol al melancoliei și solitudinii, alter ego-uri ale poetei ), rostogolește ideile, „ pe acele ziduri ale nimănui”. Poeta simte cum actul senectuții senine și premature îi provoacă o sete acută de ieșire de sub cupola zorilor fumurii și o întoarcere spre copilul interior, aici înăuntru cosmicul „foșnește negru, mereu” coagulându-se perfect cu pseudovegetalul „cu umbra morții pe umeri”.

Originalitatea actului liric constă în succedarea temelor și motivelor ca: cea a destinului, iubirii, oftatului, solitudinii, amintirii și în structura fină și profundă a imaginilor poetice. Volumul se deschide cu tabloul picurării în soarta poetului a „blestemului” creator, ce descompune simțirile poetei „în stoluri violete” (A dispărut ce a fost) . Cromatica tare îndeamnă lectorul la luciditate, cugetare, echilibru între spirit și simțuri și cognitiv. Eul poetic simte a avea puterea unui descântec, fiind un fel de orchestrator liric al naturii moarte, căci “ anotimpurile continuă să adune nimicul”, “apa linge rănile”, aici ,lichidul având putere cathartică atât pentru poetă, cât și pentru cititor. Nostalgia unor timpuri pierdute, răscolește memoria lirică, provoacă o stare de spleen, poeta neputând scăpa de aroma de rău , “de voma , pe care o scuipă un șarpe”.

Claustrată din fragedă pruncie într-un măr, în care se vor planta gradat conceptele, ce vor mirosi a stihuri, mai târziu, “rodul va deveni rod tăcut/ strâns de dinții unui destin” (Aroma de șarpe). Crucea purtată pe umăr , poate constitui iubirea divinității pentru ființa ce continuă să evadeze din prezent prin acte de reflecție profundă, prin deșirarea continuă, prin focalizarea pe lumea exterioară, fereastra utilizată în text, ducând la muze citadine, ce pot condimenta poemul cu jocuri, spectacole, măști triste, cu inimi cusute. În acest caleidoscop uman, timpul își regăsește geamănul liric, adică “insecta cu solzi de metal/sau bufnița cu iernile în plete/ undeva acolo/la o intersecție echidistantă …de eul creator/ de mine/ și atunci îndrăznesc /urc treptele căii lactee/provizii să adun/ iluziilor/joc de popice/mânuite de mâinile oloage/ ale altui stăpân/timpul…

Viața amară ( redată prin imagini exceptionale, metaforele fiind suculente pentru orice inocent și hermeneut gustător de literatură, taifasul avut la ceas de noapte cu străbunii morți, cu care vorbește despre vitalitatea osoasă și grea, lacrimile ce miros a tămâie, deșirarea morții, fugărirea plânsului, oftatul, iluzia de piatră , sufletul gârbovit de fiare, mâinile de tristețe) se împletește cu speranța, liniștea prinde rădăcini miraculoase (sufletul senin este stăpân peste bucata cu gust de pământ, peste aripile care speră să topească inutilul zbor al dorului, “al buncărului unei ruini de răbdare”) . Poeta poate acum să se înalțe, să fie, metaforic vorbind, o piesă de puzzle, într-un natural tardiv “ un arbore cu fructe târzii”.

Tăcerile stihurilor încep oximoronic zis, să țipe, poeta să se dezbrace de singurătate, să își arunce neliniștea, ungiile roase ale travaliului creator, mângâierile femeii ce nu se dorește femeie, ci doar pământ și umbră, în acest imaginar, „plămânii tușesc spaima”. Lectorul este ademenit de poetă să participle ca spectator la nașterea poemului (din tăcerile schimonosite ale bufniței). Presimțirile poetei sorb trăirile , vegetativul geme în stihuri (miroase a câmpii descărnate și a sâmburi striviți) , ornitologul liric urmând să ghemuiască în ceașca de cafea timpul, , ritualurile iubirii supreme, înnădite cu mătănii de paie, un deus absconditus mut, cu strigăte epuizate, cu smerenia unui curcubeu iubirea neîmplinită este văzută ca o za lipsă, ca o amărăciune ce continuă să se zbată în cochilia domesticită, ca o resemnare , ce poate fi tranșată sub semnul zodiacal al artei poetice. Viața este văzută ca un scurtmetraj, cu pipeta punându-se visul, cicatricile, urletul lutului, crucea pe care este răstignită ființa , otrava, orbirea, moartea văzută ca afirmare, care stinge ca o răzbunare biografia zurlie a voinței de a exista. Ni se descrie nașterea poetei, luna decembrie, fiind luna copilului creator , biciuit de ger, de nostalgia țipătului și crucii ca de un portocal plin .

Nimicul turnat în pahare este un autopansament menit să ocrotească fericirea, acelui fluture-poet supus perpetuu drumului înainte, drumului înapoi, ce poate lăsa sufletul tot mal gol, deoarece foarfeca timpului taie machiavelic îmbrățișările și liniștea dezertorului, din propria singurătate. Fragilul, firavul, iertarea, rănile, ploile, fluturii, toate acestea adunațe în turme -versuri, se îngrămădesc să stingă dorul surpat în mii de secunde și durerea ce a atins culmi nemaivăzute, a ajuns la rang de artă, acolo la periferia ființei, ce este o dezertoare a luminii. Relația dihotomică între spirit și carne este specială. Carnea conduce la acte de delirare, de urlet, de născociri străine, iar spiritual la acte emoționale, iubirea putând oricând fi aruncată sub ghilotină, „fericirea să adune în pocale sângele scurs din scheletul de lut,” iar bătaia de inimă strânsă în pumni înrobită, atunci transformându-se într-un vampir cu o mască lividă.

Poeta, deși trimite un s.o.s., pentru a stopa plânsul, tăcerea, golul, nimicul, absurdul existențial, chingile ce asmut carnea și sufletul, mugurii de plumb ai inimii, masca destinului clandestin, cătușele sinelui, oftatul, dezamăgirea, continuă să pregătească cu mâinile în rugă, să doneze în fiecare zi note despre memoria ochiului și cuiului ruginit, despre rutină, oglinda interioară și exterioară. Poemele de o calitate vibrantă , pot fi interpretate ca niște note puse pe o partitură de pian, destinate deopotrivă naivilor și experților lirici, având o muzicalitate, un șarm aparte, dat poate și de orânduirea postmodernistă a versurilor, a plăcerii textual rafinate.

Prof. masterand Dimitriu Mihaela-Doina, Brașov


Etichete: