Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » SORIN CERIN: CĂNI DE PUSTIU (Respiro liric)

SORIN CERIN: CĂNI DE PUSTIU (Respiro liric)

„Poezia de meditație pe care o scrie Sorin Cerin nu este o versificare de adevăruri filozofice, ci o împletire de revelații despre aceste adevăruri. Iar raportul dintre intensitatea acestor revelații și îndoiala din care sunt construite adevărurile este chiar piatra filozofală a acestei poezii. De altfel, secretul de a putea fixa fulgerul revelației este o problemă la fel de subtilă ca și aceea a păstrării energiei solare din zilele calde în cele reci.” – Ana Blandiana

Destin corupt
 
Ştiam  că Moartea se preface a fi inimă de vânt,
ce-şi bate nesăţioasă Eternitatea,
devenind Viaţă de Apoi.
Valuri cernite rup ţărmurile Simţirii,
dizolvată în pergamentul unui Dor,
pe care nu-l pot înţelege,
 nici aripile Liberului Arbitru,
naufragiat  adânc în sângele Destinului,
prea corupt de Existenţă,
pentru a fi Fericire.
Doar ghearele lacrimilor,
mai sfâşie carnea putredă a Clipelor,
pe obrajii plini de sudoare ai Gândului.
Căni de pustiu
N-ar  exista niciodată  Amăgire,
 fără paşii ciobiţi ai Cănilor de Pustiu,
din care să ne bem Apa Uitării
 ale căror toarte ale Amintirii,
se sufocau dacă nu erau ţinute,
 de privirea cerului de nea al Destinului tău,
prea îngheţat,
pentru Cuvintele Orizonturilor mele,
pierdute-n praful Deşertăciunii,
din care ne clădeam trupurile,
deja sfărâmate,
de roata Olarului,
cu nume de Dummnezeu,
într-o biblie a credinţei Nimănui,
din care nu ne mai puteam făuri tălpile Iubirii,
care să ne apere paşii Viitorului,
de Despărţire.
Virgină
Roţi de resentimente,
ce-şi reneagă învârtirea propriilor căi,
ale Absurdului,
predestinate pentru a deveni,
Moarte,
la Abatorul cărnii unor Momente,
gata spre a fi procesate,
drept Magnetism Vizual,
care ne atrage sfârşiturile din priviri,
pentru a ne fi vândute,
drept începuturile unei Creaţii,
pe care oricât de mult am încerca să o gătim,
nu o vom putea digera niciodată,
ca fiind Virgină,
în pălmile Viselor,
  devenite pumni,
daţi cu tărie,
Adevărului rupt şi şifonat,
al Întâlnirii.
Urmele Ridurilor
Ciorapii Cerului,
 stau întinşi pe aţa Orizontului,
pentru a fi încălţaţi în Zori,
de paşii ce nu-şi vor mai recunoaşte niciodată,
 Calea pentru care au fost transformaţi,
 în Urmele Ridurilor adânci,
de pe faţa inimii unui Dumnezeu,
al Zădărniciei,
care ne-a fost dat spre a pecetlui,
Iubirea,
cu bisericile Clipelor Pierdute,
într-o sărbătoare continuă,
a Suferinţei.
Doar greierii surzi,
mai cântă pe la porţile surde ale  Raiului,
locuit de Sfinţii orbi,
din marile noastre Revelaţii,
în care pretindem că ne redescoperim,
Adevărul Absolut,
al unui Dumnezeu ce pare pierdut din noi,
de mai bine de o Eternitate.
Mirobolanta Moarte
Creneluri de Vise,
ascund armele letale a Societăţii de Consum,
la poalele căreia,
suntem ucişi cu  fiecare iluminare a Credinţei,
care ne roagă,
 să ne mai aşteptăm cu răbdare,
salvatoarea şi mirobolanta,
Moarte,
care ne va izbăvi,
 de toate rolurile Ghearelor,
pe care eram obligaţi să le ascuţim zilnic,
pentru a deveni săgeţi,
care să ne sfârtece Timpul,
atât de neîndurător cu cei întârziaţi,
la ora decesului unei Clipe a Eternităţii,
ce ar fi devenit,
fără nici o ezitare,
Adevărul Absolut al Existenţei,
pe care unii o înjură ca fiind Iubire.
Corbi vulgari
Nori de Speranţe,
se abat asupra Ţărânii,
 trupurilor de sârmă ghimpată,
ruginindu-le în noroiul plin de emfază,
al Sorţii,
în care se înfig roţile de plumb ale aceloraşi scene,
dar cu regii diferite,
ale Vieţii.
Corbii vulgari necrofili  şi necrofagi ai Viselor,
împrăştie cu dărnicie Coşmaruri,
fiecăruia,
fără nici o discriminare,
bazată pe etnia sau  poziţia socială,
a unui Sex sau altul,
ce aduce la naştere,
viitorul luminos al unei Morţi.
Somn şi Raţiune
 
 
Celeritate la amânate,
pe scurt, uitate,
zile deşarte,
cu zodii blestemate,
se scurg în Uitare,
vorbe goale de zale,
însângerate înţelesuri,
pe străzile pustiite de Vise,
ce nu poartă dresuri,
devenind prostituatele propriului Somn,
al unei Raţiuni,
răvăşite de vânturile Deşertăciunilor,
infernale,
ale pornografiei cotidiene,
de la baza Societăţii de Consum Ignoranţă şi Samavolnicie,
de pe spinarea privirilor pierdute,
sub acoperământul divin şi binefăcător,
al Iadului din bisericile,
unde până şi Dumnezeu este obligat,
să plătească taxe şi impozite,
băncilor pline de strălucire ale Diavolului,
care ne dă zilnic raţia de fericire sau suferinţă,
cu nume de Ban.
Clopotele Timpului
Zâmbetele isterice ale Zorilor,
stau gata să sfâşie carnea însângerată a Privirilor,
care-şi caută disperate Viitorul,
ce pare a uita să mai revină,
chiar şi sub mantia cernită şi incendiată,
 de până acum,
care arde pe focul sacru al Vieţii,
Clipele atât de scumpe,
dăruite spre a deveni,
Eternitate.
Clopotele Timpului,
încep să-şi bată momentele Zilei,
cu o frenezie demnă de furtunile simţămintelor,
sfinţilor unei Iubiri,
pe care nu o poate înţelege,
nici măcar Dumnezeul,
pierdut adânc în Străinul din noi.
Libertatea de Sine
Doar sacrificiile Zodiilor de Infern,
se mai aud bătând surd,
în orologiul placat cu Uitare,
din turla unei biserici a Destinului,
ce şi-a pierdut Religia Iubirii,
la ultima palmă primită de Viaţă,
de la Timpul rece,
dezinvolt  şi îngheţat,
legat cu lanţuri de fiare crude şi lacome,
la picioarele  unui Cuvânt,
care încătuşează orice,
 aripi, idei, simţăminte,
din respiraţia Libertăţii de Sine,
ce pare acum ca fiind a Nimănui.
Tainele Jafului
Evoluţie şi emancipare,
în genialitatea zodiei,
maimuţei de lemn putrezit,
pe care-l sculptăm,
după chipul şi asemănarea noastră,
ieşind adesea exponate groteşti,
aflate de o istorie întreagă,
în galeriile de artă,
 ale crimei şi prostituţiei politice,
pe care le ducem în spinare,
întregul Destin al Toamnei,
care ne-a  ruginit până şi frunzele Păcatului Originar,
spulberate de vânturile tăioase ale Inerţiei,
de a fi membri de vază spartă,
ai unei Societăţi a Absurdului Conjunctural,
demonizat adesea,
 de inovaţiile castrate ale Evoluţiei,
izvorâte din tainele Jafului,
de a ne fura,
propria Eternitate a Spiritualităţii.
Ouă încondeiate
 
 
Terci de primăveri scrobite cu nonşalanţă,
la căpătâiul ras al Gândurilor,
prea oneste pentru a fi adevărate,
în cloaca unei Realităţi,
a Desfrâului Social,
ce-şi arogă dreptul,
 la Monarhia Absolută a Banului,
din panoplia sfinţilor unui Infern,
cu nume de bănci.
Spoieli ameţitoare,
 acoperă desenele obscene,
 din catedrala Cunoaşterii,
 cu miros  de duhoare spirituală,
pe pereţii sufletelor,
 plini de reclamele frenetice,
care se fac ouălor încondeiate,
 ale propriilor noastre Destine,
 vopsite frumos,
în culori cât mai calde şi vii,
dar care nu vor mai face pui niciodată.
Dinţii stricaţi ai Şansei
Replici înzorzonate,
 cu cercei sfâşiaţi de la cadavrele Zilelor,
aruncate la coşul de gunoi al privirii tale,
reclamate de către Destin,
Frivolităţilor,
 unor Plăceri morganatice şi demente,
care se dezgolesc,
 în vitrina bordelului cu nume de Fericire,
unde  se spală în fiecare dimineaţă,
Întâlnirea,
pe dinţii stricaţi ai Şansei,
fără de scăpare,
a mormântului unei Iubiri,
ce nu mai are răbdare,
cu propriul cimitir din sânul,
Viselor ei.
Tinichea ieftină
Oare toate credinţele se spovedesc,
 unui Dumnezeu la fel de insensibil,
 ca al Cerului fără ferestre de senin,
din sufletele noastre?
Câte trepte să fie urcate,
 pe scările care şi-au pierdut înălţimile,
 din sicriele Anilor,
ce nu-şi mai doresc,
 decât  mormintele confortabile ale caselor,
de tinichea ieftină,
în care şi-au închis pentru totdeauna,
Speranţele sălbatice ale Liberului Arbitru,
pe care ar fi trebuit să-l aleagă,
legat azi de stâlpul infamiei,
tuturor păcatelor vrute sau nevrute,
ale înţelepciunilor?
Neglijenţa de a decide
Porţi de diamante ale Paradisului spart,
 în lagărul de vorbe mocnite,
care ne mistuie neîncetat Sensul,
încingându-ne pe jarul Existenţei,
a cărei perfecţiune diabolică,
ne tăvăleşte  pe fronturile Cunoaşterii,
incendiindu-ne simţurile,
unde ne conştientizăm cu luciditate,
Moartea.
Corali de amăgiri,
ne scufundă vapoarele,
 neglijenţei de a ne dezice,
odată pentru totdeauna,
de Condiţia Umană,
 a celui care se pierde mereu,
numai şi numai pe sine.
Plictiseală şi Debusolare
 
Reverberaţiile muşchilor unei Amintiri,
forţează lacătele ferecate ale sălilor de forţă,
din  Deciziilor pline de remuşcări,
tatuate în sângele unui Sfârşit,
care deşi se laudă non-stop cu măreţia lui,
nu a avut în realitate,
niciodată,
un amărât de Început al său,
într-o relaţie unde Iubirea,
părea să strălucească în fiecare  dimineaţă,
sub cârpa roasă de Vreme,
a Obişnuinţei,
care ştergea praful mucegăit,
 de Plictiseală şi Debusolare,
depus cu prisosinţă,
pe ochii tulburi ai Deşertăciunii.
SORIN CERIN

Etichete: