Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Boris MARIAN: ALIENARE (VERSURI)

Boris MARIAN: ALIENARE (VERSURI)

Sigur, iubita îmi spune –

Eşti un nimeni,

Sunt un nimeni,

Dar de unde vine vocea iubitei?

Iubita este în vinele mele albastre,

Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,

Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,

De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,

Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,

Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul

În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,

Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,

Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta

Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi

N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns

La-ntrebarea pusă de Domnul.

 

***

 

Eram păgân, aveam un munte,

Urcam la el din piatră-n piatră

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

Străfulgera privirea cruntă.

Mă iartă, îi spuneam, că minte

Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

Venea să-mi mângâie obrazul,

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

 

***

 

Imi este inima o aripă frântă,

În frunte port o rană adâncă,

Sapă suflarea în aerul dur,

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

Doar întunericul n-are hotar,

Pe roata norocului sunt schingiuit,

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

Sau nu mai aştepţi.

 

***

 

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

Că vom fi pradă

Viermelui mişel?

Nu mi-e teamă, iubitule,

Cu tine voi fi,

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut

Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,

In certuri mărunte şi de prisos

M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,

Iară voi, în altă viaţă venind

Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

 

***

 

De mult n-a mai scris un vers profesorul,

Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,

Acel victorios om al speranţei,

Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,

Un vers, o secundă, un om, o balenă,

Aţi auzit de Homer, de Elena,

De Paris, de Viena, de Bolintinu?

Profesorul uită mereu buletinul,

Numai bulina n-o uită, cutremur

Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,

Nu poţi fii sigur cu biblioteca,

De se răstoarnă, de mai respiră

Ca o balenă ori precum firul

Alb, de nisip care demult

A fost un mag în domeniul ocult.

 

***

 

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv

De la catedră, sufletul se îmbrăţişează

cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul

lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,

te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt

Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,

Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,

Nu le-am numărat, murmură el,

Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,

i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale

şi atunci am observat că mâneca şi haina

erau ale lui, restul, o simplă confuzie,

profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist

şi nu putea să mai urce.

 

***

 

Aşteaptă, dacă este nevoie,

Încrede-n timp,

Nu te-a purtat el oare,

Peste tot, până astăzi?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că-n suferinţă

Bufniţele se ascund.

In deşert se reculeg

Cei asupriţi de propriile gânduri,

Dar ceilalţi unde se vor duce?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că nici un deşert

Nu poate adăposti suferinţa.

Există uşi tainice prin care

Mai degrabă ajungi la capăt,

Dar cine, oare, şi-l doreşte?

Întreabă profesorul,

Trei întrebări,

Trei ochi în noapte.

 

***

 

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

 

***

 

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,

Ne ceartă cearta, fierea –n fier,

Iubirea n-are capăt , dar

Nici capătul nu-i în zadar,

Lumina Ta e ochiul meu,

Lumina mea e Dumnezeu,

Respir prin ochii Tăi, mă mir

Că astăzi nu eşti trandafir

Ori un trifoi în câmpul cu

Deşeuri şi-antilope Gnu.

Din om rezultă iar un om,

Din vinul alb nu faci nici rom,

Filosofează sub copac

Un boschetar plăpând şi drag.

Prietenul mi-e neprieten azi,

Cândva citeam ascuns sub brazi

Poeme de acel Poet

Bucovinean şi daco-get.

 

***

 

Citesc versurile profesorului

In întuneric,

Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică

Sau ca ţigările unor puşti sub scară,

Ca părul ielelor electrizat de ramuri,

Ca nucleele sub microscop,

Ca urechile doamnelor la teatru,

Ca submarinele ieşite din adâncuri,

Aprind lumina

Şi totul se risipeşte,

In faţa mea stă mut profesorul.

 

***

 

„Numai copacilor morţi le place focul”,

Spunea profesorul privind îngrijorat

Cerul, cineva se uită la fel şi deschise

O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt

Poate fi grădinar pentru întreaga lume,

Cine ar putea reteza norii?”, profesorul

Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,

Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea

Din chinga circulară, sângele ei de pui

De balaur năvălind printre dinţii puternici

Ai profesorului, un fulger lovi, conform

Celor spuse , un vârf de copac uscat

Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi

De aramă.

 

***

 

De-ai fi rece sau fierbinte,

Dragostea nu pizmuieşte,

De te cheamă şi Arvinte,

Nu te crede mare peşte,

Dragostea nici nu se laudă,

Nu se-aprinde la mânie,

Dragostea îşi este cauză

Şi efect. De azi pe mâine.

Ea te crede, nu te minte,

E speranţa fără temeri,

Dragostea n-are morminte,

Fraze goale şi solemne.

Poţi alege, eşti acela

Ce gândeşte în tăcere,

Stai departe de arena

Înfruntării efemere.

 

***

 

Istoria este, uneori, ca o barcă

Legănată pe ape negre, sângerii,

Cineva ucide, ce găseşte, încarcă

Obiecte de cult. Ochelari, jucării,

Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,

Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,

Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.

Ziua de azi este doar un popas?

Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?

Laviathanul pare un blând caşalot,

Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.

Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

 

***

 

In Cracovia, o fată îmi vorbea

De Monrovia, de crime, ştia,

Se ruga să n-o mângâi, era

Fata din Polonia.

Am visat lagăre,

Joagăre pentru oameni,

Camere pentru oameni,

Era coşmarul din Polonia.

Un şobolan a trecut

Prin trecut, enorm, mustăcios,

Urla, muşca, murea,

Fiinţă de jos.

Visez ochii nebuni,

Polonia, coşmaruri, minuni.

 

***

 

O încordare permanentă, fulgerată

De jerbele memoriei,

O sete de linişte şi armonie,

Profesorul şi-amintea de orăşelul

Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,

Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,

Căruţe lăsând printre roţi bălegarul

Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete

Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate

De-un duh nevăzut, feroviarul picotind

Cu ţigara în hură,

Bunica, sfeşnice veşnic plângând,

Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,

Mereu, dar altceva el ne vorbea.

 

***

 

Azi, iarna vrajbei noastre,

Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,

Un timp în care mielul fură,

Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,

Victoriile-s istorie se-ngroapă

Şi visele devin coşmar,

Azi, iarna vrajbei noastre

Nu e iarnă,

Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,

Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează

Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,

Iubirea, la concursuri, se câştigă,

Poetul trece-ntins pe o cotigă.

 

***

 

Ziua-i masivă, albă şi rece,

Ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zăreşte

Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.

Trece cu trenul omul cu trenciul

Luat oe-o hârtie de treisprezece,

Numai iubita în nouri se scaldă,

Ziua-i masivă, rece şi albă,

Numai iubita, subţire şi naltă

Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

 

***

 

Poţi să cuprinzi un om

Într-un vers?

Ca într-un pom,

Un univers.

Lupul tace, oaia tace,

Totul se petrece-n pace.

Zbor cu ochii,

În aer – fâlfâit de aripi,

Rochii.

Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,

Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.

 

***

 

O nevăzută mână scrie

Pe un perete nevăzut,

In ochii noştri, printre pleoape

Pătrunde infinitul mut,

Eu vi-l citesc, este mai negru

De cum e spaţiul dintre sori,

Şi totuşi litere şi versuri

Pot descifra în ochii orbi,

Nu poate frumuseţea să dispară,

Nici dragostea pe care eu ţi-o port,

Eu cred în infinitul sacru,

Nu cred că Dumnezeu e mort.

 

***

 

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

 

***

 

Risipitor cu darul ce-l primeşti,

Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,

Natura e vicleană, tu-naiv,

Şi joci cu moartea popa-prostul.

Iar dacă vrei să fii zgârcit,

Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,

Ba mai sărac te simţi, nefericit,

Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.

Incerci să-nchei cu viaţa un contract,

Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,

Vântul o poartă, poate-un drac

O va semna-ntr-o veselie.

Chipul tău uitat va fi,

Poate-un vers se va citi.

 

***

 

Când voi zări portretul tău,

Cine să creadă că ai fost altfel?

Atâtea ierni trecură, aspre ierni,

Iar gerul lasă urme , nu le speli.

Intrebi zadarnic, unde se ascund

Trecute frumuseţi şi bucurii,

Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,

Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,

Iar când privesc copiii tăi,

Imi amintesc de propria-mi tinereţe,

Eu înţeleg că anii nu sunt răi,

E veşnică pe lume frumuseţea.

 

***

 

Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,

Nici frumuseţea nu este povară,

Plânge un suflet chinuit în vin,

Iar trandafirul amitirii ară.

Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,

Cedând din ani, din viaţă, din putere,

Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,

Tu îţi devii duşman din propria vrere.

Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,

Nu aştepta nici anotimpurile, vara,

Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,

Voinţa ta e singura comoară.

Deci aşteptăm recolta, preţuim

Oricât de negri, anii care vin.

 

***

 

Temător eram eu cu tine,

Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,

Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,

Între noi – mii de mile de frig.

Dar nici ura, iubirea, nici moartea

N-au puterea să şteargă ce-a fost,

Eu ştiam, aşa era soarta,

Fără tine nici eu n-aş fi fost.

 

***

 

Pe sub luna veche , pe sub luna nouă,

Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,

Flori prea flămânzite, mimoze-femei,

Mimează, plăpânde, suflete de lei,

Doboară copacii, unii viermănoşi,

Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,

Europa poartă patru mâini pe umeri,

Unele cu sânge, altele de îngeri,

Are guler alb el, dirijorul care

S-a spălat mai bine, bagheta subţire,

Din os de copilă, mândră Europă,

Rune fără sens, vine Papa, iartă,

Îl cheamă Clemens, ne benedictează,

Este mai pios, Huss şi Luther latră,

Astru-i luminos.

 

***

 

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

 

***

 

A venit pentru mine ceasul cel bun,

Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,

m-aşteptați, n-am să vin decât foarte târziu,

v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,

poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,

mă consum în ridicul, zadarnic tumult,

mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind

un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

 

***

 

De câte ori mi-am renegat ființa,

mi-am revăzut copilăria-n vis,

executat de propriile cuvinte,

sufletul meu zbura în Paradis

Ti-am respectat întotdeauna existența,

Doamne de ce-ai tăcut mereu?

Păcatele mi le priveşti cu-ngăduință,

Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu

Iar versul Tu mi-l pui să spună

Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,

În timp ce buha nopții îmi şopteşte

„Joci pân-la capăt ori nu mai juca”.

 

***

 

S-au golit nopțile toate,

Cufere cu galbeni , sparte,

Se mai văd urmele dinților în pernă,

Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni

Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,

Se-nvârt palele, orele, zorii,

Unde ne sunt îndurătorii?

Spuneai să fim buni, dar ce bem

Inainte de moarte, Madeleine?

De privesc în sus, nu se vede

Nici un duh, cine poate, mai crede,

Cine nu, se întoarce cu fața

La perete, în geamăt. Şi-ngheață.

 

***

 

Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,

In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,

Iar timpul petrece la alte petreceri

Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.

Prietenii-s umbrele altor prieteni,

Iubitele multe trîiesc doar din rente,

Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,

In mers te lovesc beţivanii demenţii.

Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,

Viaţa şi moartea în videoclipuri.

 

***

 

Azi m-am gândi la moarte,

A murit domn” peofesor,

Am muşcat dintr-un măr galben,

m-am gândit de uşor este să mori.

Dar mai uşor este să fii laş,

Iar dacă poţi, să te ascunzi

Să nu întrebi cine eşti,

Să nu întrebi, să răspunzi.

M-am gândit că nu există scăpare

Pentru cei care ştiu

Că fiecare zi însemnă

Un mult prea frumos mai târziu.

 

***

 

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

Parcă e adusde un v-t rău,

Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

Dublă-nchipuire, înşelare

Pentru simţuri, vechiul androgin.

Ce trăieşte poate-n fiecare,

Duhul ei se-ascunde în cîmin,

De acolo urlăân miez de noapte,

Se-mpreună cu iadul, nu mai are

Chip, nici nu mai e-arătare.

Astflel, că repet versuri furate-

„Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată”.

 

***

 

Spre tot ce este îndoielnic,

Sufletul meu, o pasăre rănită,

Se-ndreaptă în bătaia puştii

Gata să tragă, sub privirea aţintită

Sau spre capacana pe care făptaşul

De mult a părăsit-o-n crânguri,

Merg ca un orb şi ocolesc oraşul

In care toţi mărşăluiesc cu stângul.

E cam târziu să schimb eu locul

Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde

Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul

Legendei Meselor nicicând Rotunde.

 

***

 

Incerc să mă interpretez pe mine,

După lectura Comediei Divine,

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

Uneori se amestecă şi Dumnezeu,

Dar specatcolul este mereu întrerupt

De exclamaţiile unui surd,

Poate că surzenia lui

Este darul Demiurgului.

 

***

 

Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,

Să uit de retorică, ofer o mie

De biete cuvinte, pentru un rând

Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.

Din cornul de cerb sună speranţa,

Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa

Se-nclină spre nebunia cea rece,

Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.

 

***

 

Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,

Peste drum atârnă o eşarfă neagră,

Luminile ard priveghind luna

Sau sufletul unui vecin ce coboară,

Şarpele dormitează în junglă,

Aici umblă şoarecii, şorecarii,

Fumul rău de ţigară îmi umple gura,

Eşarfa de peste drum mă absoarbe,

De când nu mai sunt tânăr, Doamne,

De o noapte sau poate de o mie de ani?

Inţelepciunea nu se apropie, doarme,

N-o treziţi, închideţi bătrânul pian

 

***

 

Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,

Nu te gândi la poetaştrii din Paris,

Îi spunem noi, probabil, mai frumos,

Cloşca de are pui, roi luminos,

De câte ori priveam şi număram,

O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,

O sută douăzeci de sărutări,

Până când zorii se trezeau în zări,

Iar Taurul tot nemişcat era,

Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?

 

***

 

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

 

***

 

De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?

Oamenii vă vizitează fără teamă,

Căci niciodată străbunul n-o să geamă,

Iar eu aud un glas, mai multe, mii,

Voi, cimitire, niciodată nu voi fi

Ascuns sub piatra grea de titluri mari,

Eu voi alege cerul –cenuşar,

Voi căuta în aştri albi-arzând

Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.

 

***

 

Curcubeu este tot ce privim fericiţi,

Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi

Suntem morţii, dar nu renunţăm,

Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi

Puterea de a nu fi nicicând disperat,

Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat

Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,

Din noi, curcubeule, culorile iei.

————————————–

Moris Marian MEHR

Bucureşti

10 martie 2015


Etichete: