Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » LUCIA SILVIA PODEANU: TĂRÂMUL DURERII

LUCIA SILVIA PODEANU: TĂRÂMUL DURERII

Vântul

 

Ţi-a făcut vântul

statuie din trup,

Drapând

mătăsurile moi

peste rotunjimile

Ce-aprind

patimi

în sufletul meu.

Ţi-a umplut de

lacrimi

privirea verde,

Buzele

Sărutându-ţi-le.

Te-a îmbrăţişat,

Răpindu-ţi

primăvara

Ca odinioară zânei puterile.

 

Norocosul vânt!

Îmbrăţişează

toate fetele

frumoase

rând pe rând,

Dar, pe aceasta,

cu ochii ca

verdele pădurii,

Aş fi vrut

doar eu

s-o sărut!

 

 

Picătura de nefericire

 

Începe cu

acutele unui

telefon când

încă e dulce

căldura pernei

cu parfumul

visului frânt.

 

Urmează uşi

trântite

neglijent.

E o vizită

aparent,

Dar,

Vrea o cafea,

Vrea să-ţi spună

ultima ştire

Vrea să-ţi

arate…

Vrea…

Şi dimineaţa ta

se sparge

într-o mie

de ţăndări.

Năuc, te plimbi

printre ele.

 

 

Să rescriu uitate poveşti

 

Ţi-am auzit lacrimile

Rostogolindu-se pe

Obrazul palid

Plângând moartea

trandafirului

Împrăştiat de vântul

lacom.

Ţi-am sărutat cu

buzele fierbinți

Ochii cerniţi,

Tristeţea s-a

risipit

ca ceaţa în munţi

Ploaia a strivit

albe petale

Visele mele sunt

pline de visele tale.

 

Aş vrea să ajung

Unde eşti

Şi-n toamnă,

noaptea târziu

în sunetul ploii

să rescrie

uitate poveşti.

 

 

 

Doar noi

 

Ţi-am spus,

iubito,

Lasă-le pe toate

La braţul meu

în lumi

să hoinărim

Să îţi arăt

măritele-mi palate

Comorile lumii

să le cheltuim.

 

Uşoară viaţa

pentru noi să fie,

Doar dulci şi

parfumate adieri

Nicicând vreo grijă

să nu ne îmbie

Povara urmaşilor

să nu o purtăm.

 

Noi, doar noi

singuri pe lume

În fiecare clipă

fericirea să o

gustăm.

 

 

Lacrimi

– romanţă –

 

Te-am aşteptat,

iubito,

în noaptea

înstelată

În cale-ţi

aşternusem

petale, adorato.

În colţul mesei

cupa cu vin era

uitată

De doruri mari

şi grele inima nu

înceta să bată.

 

Visam că suntem

iarăşi copiii

de-altădată

Când alergai la

mine cu drag

să te dezmierd.

 

N-aş fi crezut

C-am să te pierd

vreodată,

Iubita mea,

iubita mea

În alte lumi

plecată.

Cad stelele din

ceruri

se duc în alte

ceruri

Şi zorile vestesc o

nouă zi

Doar tu, iubită dragă,

oricât te-aş aştepta

n-ai să mai vii,

N-ai să mai vii!

 

Din cerul lor întunecat

În ceruri mai senine

Cad stelele în ploaie

Plângându-te

pe tine,

Iar lacrimile grele

cad peste

ofilitele petale.

 

 

Lege

Pitagora:

Nu răspândiţi vestea

unei fapte rele! Faceţi

în aşa fel încât să

dispară cât mai curând

şi cele mai mici urme!

Lăsaţi răul să moară!

 

Strâns în propria-i durere

Copleşit de tot ce-i rău

A uitat că-n astă lume

Mai există Dumnezeu.

 

Şi-ntre multele suspine

Luminat de-un gând divin

A găsit răspunsul care

Să-i aducă un alin

 

Lasă răul să dispară

Tu cu tine nu-l lua

Vestea lui n-o duce-n ţară

Alungă-l din calea ta.

 

Cumpătat şi cu dreptate

Binele să-l ai drept ţel

Om să fii în societate

Drept ca bradu-n orice fel.

 

Cu credinţă-n Dumnezeu.

 

 

Sunt o sută de motive

 

Sunt o sută de

motive

Pentru care ochii tăi

Au rămas la mine-n

minte

Şi nu pot să scap

de ei.

Mai întâi sunt

purtătorii primăverii

din april

Şi stăpânii absoluţi

ai candorii de copil,

Iar seninul din privire

Rupt ca din albastre zări

A rămas adânc în mine

Celtuit ca vechi comori

 

Aş putea să scriu istorii

Ce-am văzut în ochii tăi

Legănarea verde-a mării

Şi misterele din ei,

Dar cel mai mult iubesc

Lumina sufletului tău curat

Izvorâtă în seninul din privire

Ce îmi este atât de drag.

 

 

Secunda

 

Toate ceasurile merg anapoda,

Ceasul lumii tacticos

Adună secundele de sus în jos,

Notând trecerea luminii

Din neant către tine.

Când te învăluie total,

Capeţi un nimb supranatural,

Parcă ai fi întruchiparea

unui vis limpede trăit

în amurgul primordial

între lăcrămioare şi lalele,

Şoptindu-şi vorbe de dragoste

Când nimeni nu ia seama la ele

 

Apoi ceasul se sparge!

 

Se împrăştie toate clipele

Cea mai frumoasă

În care tu-mi dăruieşti

sufletul

Rămâne să dăinuiască,

Suspendată între cer şi

pământ,

Furată de toate ceasurile,

Rând pe rând,

Rămânând astfel în

nemurire – Unirea

sufletului tău cu mine.

 

 

Apus

într-o seară de septembrie

 

Roş, apusul zugrăveşte

focul cerului aprins,

Dincoace e doară codrul

De-ntuneric greu cuprins.

De lumini strălucitoare,

poartă aripi nori  fluizi,

Pe un cer demult albastru,

Dar acum mult mai închis.

 

În acest cântec de seară

Din culori nepământene

Mut rămâne de uimire

multă vreme.

Din mirare la iveală

ies atâtea întrebări,

Mă uimeşte şi mă-ncântă

Vraja atâtor schimbări

Într-o clipă de divină

luminare

Lucrurile pot avea

o cu totul altă

-nfăţişare.

 

Fericit scriu noua lege

cunoscută,

Intuind însă că în ea optzeci

la sută

e-o valoare  neştiută.

Ca urcând pe stânca rece

Urc pe treptele mirării

Unde, Unde oare sunt

notate

Toate legile creării?

 

 

Vă rog!

 

Lumea-i plină de

iluzii, de invidii

păcătoase, de poveşti

nefaste, de filme

proaste, de ştiri

spectaculoase

Spuse la televizor!

 

Vă rog!

Lăsaţi măcar

Poezia

să plutească-n sfere

sfinte,

iar iubirea din poeme

inima să ne-o încânte

Vă rog!

Lăsaţi Poezia

să viseze-n gânduri roz,

În trandafiriu în zori

şi în roşu înmiresmat

în amurgul

primăverii parfumat.

 

Nu aduceţi tot

nămolul din

instinctele primare

Să ne controleze viaţa,

Să nu facă zilele amare.

 

Vă rog!…

 

 

A renunţat…

 

Mai ostenit ca

niciodată

Trupul

întruchipat de-olar

pe roată

Şi înzestrat, pe cât se

pare, cu vise,

cu idealuri,

cu idei

şi-nfrângeri amare

Le vrea pe toate

scoase afară

Să aibă-n el doar

primăvară,

Când gândul acesta

în inimă i s-a prelins,

O stea din cerul

necuprins în întunericul

din el

s-a stins

Şi-n locul stelei

un foc din vreascuri

s-a aprins

A renunţat la

steaua-stea

Ce sufletul îi lumina,

Fără iubirea în care

a fost conceput,

A devenit obiect

de lut.

 

 

 

Dorința lupului de mare

 

Nu sunt nici pe departe

Ce-aș fi vrut să fiu

Beat într-o crâșmă

noaptea târziu,

Plângându-mi în cânturi

de jele

Iubirile pierdute pe toate

mările

Uitate la Capul Bunei Speranțe

Dornice să fie ținute

în brațe

Ca orice Evă ademenită

de șarpe

S-apoi lăsată să se

împartă între

atâtea continente

între atâtea prototipuri

nietzscheniene

Ce-au generat

atâtea Eve

Cu lumini de soare-n

priviri, cu palme

catifelate din raze

de lună,

cu toţi pruncii şi bărbaţii

-mpreună!

 

Doamne, ce-aș mai vrea

să fiu beat într-o crâşmă

noaptea târziu.

Cântul viorii să-mi ajungă

-n rărunchi

Şi o Evă să-mi stea

pe genunchi.

 

 

Pătimaş cântec de dragoste

 

Arcuire în vis

fâlfâie dorul

din sufletul desprins

Amintirea chipului

tău catifelată-mi

mângâie inima

Lacrimi picură

din glasul rotund

al țambalului.

Cobzarul tropoteşte

în răsuciri amare

în rănile mele

fără vindecare.

Răsfrântă în mine

durerea-i pe struna

viorii şi-arcuşul

Împlântă adânc tot

zbuciumul

Din cântul de păcat

şi iubire

Chinuit zâmbet de

durere născut

din plâns.

Naiul jeleşte mistuitoarea

beţie de patimi

Toate plutesc greu

în pustiul din

sufletul meu

 

( Dă-mi, Doamne, puterea

Să nu blestem, Dă-mi, Doamne,

puterea să-mi port cu

demnitate durerea! )

 

 

Drumul spre Bug

 

Strivind depărtarea

sub tălpile goale,

Siluete mute

urcă pe cărare.

Turmă cenuşie,

zdrenţe sfâşiate

dezgolind pielea arămie,

Umbre închegate din

neguri de noapte.

 

În grota din munte

Şătrarii s-adună.

Privirile-s grele şi

obosite,

Iar gândul n-au cui

să îl spună

 

E mort bulibaşa

Şi ei sunt orfani

Un rug este şatra

Iar ei încolţiţi de

duşmani.

 

Sunt paria lumii

Şi toţi îi gonesc

N-au ţară, nici casă

Nomazi ei trăiesc

Acum strânşi cu forţa

La Bug i-au mânat

Să lase în lume

Stăpân absolut

arianul curat.

 

 

Ne-am depărtat

 

Vara asta peste ţară

A venit potop de ape

Ca să spele câte toate

Roiuri, roiuri de păcate.

 

Greu puhoaiele-au lovit

Pe sărmanii fără apărare,

Munca lor de-o viaţă-ntreagă

Dusă-i pe ape la vale

 

Cei bogaţi s-au îngrădit

În cetăţi bine-ntărite

Nimănui nu i-a păsat

De destine osândite.

 

Plouă-ntr-una, vijelii

Strică holdele-n câmpii

Soarele cel cald şi bun

Rar se uită spre pământ

 

Domnul Sfânt, aşa ne-arată

Că de el ne-am depărtat,

Că de toate cele sfinte

Şi curate am uitat.

 

 

Nepăsător Timpul

 

La balul vieţii,

Timpul

n-are mască

Netulburat secundele

îşi bate,

Lăsând Destinul

între nimic şi totul

să făurească jumătate.

Noi, cei cu mască,

Liber arbitru

căutam metoda

ca Haina

să se potrivească

Nu numai pentru

cine a fost creată,

ci, şi pentru cine,

din întâmplare,

o îmbracă.

Tot cu acea măsură-n

toate, nepăsător

rămâne Timpul

Când masca-i dată

la o parte

Şi altor vieţi la

bal li-i rândul.

 

 

De lucruri

– sfat –

 

De lucrurile toate

sunt cu rost

Şi învăţat ai fost

să crezi în bine

Rămâi în orice

împrejurare credincios

– În primul rând

în tine –

De-i noapte odihneşte

gând rebel

Ca dimineaţa

în lumină

Să piară întunericul

din el.

De ai bătrân în

preajmă preţuieşte-l

Cinstindu-l, doar

pe tine te respecţi

Şi nu uita: cu dragoste

şi artă ce-ai început

să defineşti.

În timpul pe care-l

ai de la-nceput

În drumul către un

alt început.

Trei lucruri sigur

mai ai de făcut:

Să pui un pom

ca roade să hrănească

un nevoiaş plecat

de mult de-acasă

Şi să durezi cu munca ta

o casă

În care soarele să

intre prin fereastră,

Iar noaptea luna

să o ocrotească,

Dar, mai ales, să

creşti un pui de om

Un suflet bun cu

zâmbet luminos,

La bătrâneţe să-ţi

fie de folos

Şi, dacă toate astea

le vei face,PODEANU_DURERII

Nu numai Om vei fi

Ci-n conştiinţa ta, în casa ta

în Ţara ta

Va fi mereu doar

PACE.

 

LUCIA SILVIA PODEANU

Din volumul de versuri ”Tărâmul durerii”, Armonii Culturale, 2015


Etichete: