Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » VASILE BELE – POEME

VASILE BELE – POEME

vreau duminica asta predica s-o ascult
vreau duminica asta predica s-o ascult
atâta cer de la viață atâta nimic mai mult
inima-mi bate parcă din piept să-mi sară
gândind că încă e ziuă
gândind că încă nu-i seară
și-n jur împrejur este doar foc și pară
steagul e sus încă nu l-au luat
sunt încă aici încă n-am plecat
desertul e dulce amar mi se pare
și-acolo-n destin departe
chiar mult în depărtare
încă un veac rămân
și totuși puțin mi se pare
vorbesc totuși serios nu-i simplă întâmplare.
primele semne ale eternului sfârșit
primele semne ale eternului sfârșit
le știu din a treia zi
comori și vise s-au astupat și s-au dărâmat
tratatul cu cele peste două mii de pagini
încă se scrie cursiv
poezii se scriu până și-n închisoare
și-acolo celula abundă de cultură
profetul își urmărește clepsidra
precum pescărușul pe mare
așteptând încă un vas să apară-n port
pe pământ încă cresc vise și-ncă cresc vile
tratate se semnează fără să fie citite
sunt scrise de oameni rămân doar pe hârtie
nisip e pe plajă nisip și pe fund de mare
calul mereu înhămat paște din foc și cenușă
cu ochii plini de lacrimi sunt singur
nu văd nimic în jur decât întuneric
de când stau aici și-aștept am devenit isteric
îmi vine să strig putere nici nu mai am
e-o singură ușă nu văd niciun geam.
 
mă apropiu de biserică
mă apropiu de biserică pentru a rosti în liniște
o rugăciune de iertare a păcatelor
ceva din interior îmi respinge intrarea în biserică
fac semnul crucii și-apoi mai pot spune
Doamne ajută!
ies fără a rosti nici măcar în gând rugăciunea
ce-o știu pe de rost
bunicul m-a învățat
până și mie mi-e frică de mine
eu nu eram așa ceva s-a întâmplat probabil un blestem
deocamdată mai găsesc putere
de-a refuza gândul parșiv
care nu-mi dă pace nici măcar în biserică
acolo unde toate lumea caută liniște.
sufletul îmi este răvășit
sufletul îmi este răvășit întors pe dos
încerc să-mi caut liniștea
în rugăciune mă apropiu de biserică
nici picioarele nu vor să urce treptele
nici putere de-a face cruce nu mai găsesc în mine
nu cred în blesteme
cui să-i spun frământarea mea
fulgului de zăpadă el mă ascultă doar
se pune pe umărul meu pentru a mă mângâia
doar el mă înțelege s-a topit de căldura din mine
încă sunt cald dar rece și sec pe dinăuntru
sec de rugăciune fără rugăciune
fără putere și fără îngerul meu păzitor
e pe-aici pe undeva și el fuge de mine.
până și copacii din calea mea
până și copacii din calea mea
îmi fac semn cu mâna să-mi continui drumul
mă pun la rădăcină unuia dintre cei mai
frumoși copaci și-mi dau seama că nu are nicio frunză verde
totul e uscat și plin de negru în jurul meu
o să stau cu ochii închiși
gol și plin de întuneric
n-am mai călătorit pe-un astfel de drum
e pentru prima și ultima oară
vreau să mă întorc în lumea mea
totul e negru în jurul meu
nu văd soare flori primăvară
nu aud glasul frumos al păsării călătoare.
locomotiva merge tot înainte
 
locomotiva merge tot înainte fără a se opri în vreo stație
când voi dori să cobor voi trage semnalul de alarmă
așa cum știu că nu e prea voie
trec prin viața așa ca trenul prin halta goală
trec așa ca printr-o gară părăsită
fără lume fără acar
povetea cu acarul Păun este veche
mă întâlnesc cu el la două
aș vrea să schimb locomotiva
încă mă caut și nu mă găsesc
mă strig și nu mă aud
îmi vorbesc și nu-mi înțeleg vorbele
vreau să beau apă dintr-un izvor
gândindu-mă că numai acolo voi găsi
apă limpede.
voi petrece cu prietenii o noapte
Bunului meu prieten Gelu DRAGOȘ, fără alte pretenții. Desigur fiecare înțelege în felul său fiecare poem. Cu adevărat, aș petrece cu Gelu ,,o noapte/ în bufetul de lângă drumul uitat de lume”.
voi petrece cu prietenii o noapte
în bufetul de lângă drumul uitat de lume
chiar așa i se spune bufetul mort
or fi venind aici morții să bea vodcă
or fi trecând pe-aici cârduri de rațe
în drumul lor spre alte țări
o fi plătită cu ceva crâșmărița
care servește pe oricine fără să întrebe
de unde vine și unde pleacă
în ce ceasuri or fi posibile toate astea
raftul de sus e plin cu sticle goale
la fel și oamenii ce trec pragul bufetului
nu văd să aibă decât o haină albă pe ei
mă mir de ce atâta curățenie
cine o fi făcând curat pe-aici
nu pică frunză nu sunt hârtii împrăștiate
aici domnește liniștea și curățenia
o fi liniștea dinaintea furtunii
de departe se aude un cântec
se-aud lacrimile picând pe pământul prea uscat
s-a întâmplat ceva sub podul de cale ferată
au sosit musafiri noi.
să fie, oare, vreun blestem
 
să fie oare vreun blestem
rostit de vreo domniță supărată
de astea chiar mi-e frică și mă tem
dacă mai are rost mai pun o întrebare
n-aș pune una poate nici o mie
de ce-a căzut pe mine, de ce oare
de-aș putea ți-aș da foc să arzi de vie
să nu aduci sărăcie moarte aprigă și rea
alții poate-ar da palate și-ar da aur și argint
ca să scape ei de moarte
iubita mea din nordu-ndepărtat
îți scriu din țara soarelui răsare
chiar uite-ți scriu din depărtare
ca să nu crezi că te-am uitat nu te-am uitat
trecut-au ani vreo câțiva zeci
cu-o dragoste fierbinte și cu mare iubire
tu chiar pe tine vrei să te întreci.
mă retrag în liniște
mă retrag în liniște pentru a nu mă vedea nimeni
și analizez cele câteva ceasuri din ziua de azi
azi am început ziua incredibil de frumos
mi-am dorit atât de multe lucruri
și nu am reușit nimic din toate cele dorite
n-am oferit nici măcar o clipă de iubire
pe toți i-am privit cu ură și dispreț
m-am certat cu toți din jurul meu
am alergat în sus și-n jos fără să-mi dau seama
că jignesc pe cineva
n-am oferit dragoste n-am oferit iubire
n-am fost bun dimpotrivă
am făcut pe cei din jurul meu să sufere
și iar am jignit
pe cât am fost de vesel la începutul de zi
pe-atât de trist sunt în această secundă
nimic din ce înseamnă stimă și respect
nu-mi sunt prietene
și niciunul de lângă mine nu mi-a spus o vorbă
m-a lăsat să excelez în prostie în ură
în neprietenie
acuma îmi dau seama lângă cine-mi petrec viața
câteva ore din viață
câteva ore din tinerețe câteva ore doar câteva ore.
mândria izvorăște din păcate
mândria izvorăște din păcate
iar eu nici sens și nici rost nu mai am
doar gând trist și un destin ce doare
te-apropie tot mai mult de moarte
drumul este gol și totuși ciudat
păcatul mă urmărește mereu
cărările întortocheate pline de mister ascuns
ascuns între tufișurile vieții
mă voi repezi la prima ființă femeie
ce-mi va trece prin față pentru a păcătui
mă îndrept cu pași repezi spre final
orice lucru are un început dar și un sfârșit
nu credeam că sfârșitul e atâta de aproape de noi
nu credeam că sfârșitul poate fi
în clipa ce urmează din naivitate
acuma mă mint până și pe mine
mi se pare că aștept din veacul trecut
și totuși aștept un alt veac
pe care să-l petrec așa cum se cuvine
fără de păcat.
mă uit în jur
mă uit în jur
de undeva aud un cântec
mă uit mai bine e de la nuntă
sunt triști dar cântă
lângă ei cineva plânge
cândva era un staroste
îmi aduc aminte
mai spre stânga cineva plânge lângă mine
îi cunosc și-i recunosc
mă bucur și mă îndrept spre ei
cu fiecare pas ce-l fac spre ei
mă îndepărtez și mai mult
e prea mult întuneric
strig strig de mai multe ori
oricât aș striga
glasul meu nu se aude
trupul meu nu se vede
toți m-au uitat
sunt în pământ.
printre sărutări
printre sărutări
te văd zâna bună care
nu uită să îndeplinească dorințe
celor care cred în vise și în dorințe
sunt prea nemernic pentru a te iubi
dar te iubesc așa cum nu te va mai iubi cineva vreodată
acuma sunt treaz și-mi pare rău că totul s-a terminat
până și visele au un final care-i mereu în criză
finalul dragostei noastre cum va fi
și când se va întâmpla să fie
într-o noapte cu multe stele
într-o dimineață plină de rouă
într-o amiază încălzită de prea mult soare
într-o seară așteptându-te să apari
printre stelele din acea zi
într-o zi cu ploaie
într-o zi cu luna pe cerul dragostei
te voi aștepta și azi ca ieri
și mâine ca azi
voi rosti o rugăciune la stele
să mijlocească aceste minunate clipe de iubire
chemarea dragostei și magia ei
să fie binecuvântarea cea de fiecare zi.
îmi amintesc secunda care ne-a unit
îmi amintesc secunda care ne-a unit
îmi amintesc și clipa în care ne-am iubit
sub cerul plin de stele ai plâns și tu am plâns și eu
acuma tac nu spun nimic dar te-oi iubi mereu
mereu căci am jurat să-mi apăr dragostea
cu lacrimile de pe față voi spăla păcatul și suferința
căci sunt un păcătos dar ce folos cine mai crede
în lumea în care trăim cine mai crede în lacrimi
lacrimi de iubire
păcatele tinereții deși nu le regret
dar totuși le-am făcut
niciodată n-am fost singur
acuma poate să fie râu de lacrimi
că nu-mi sunt de niciun folos
oricum e rândul meu să plec.
 
mă doare amintirea și lumina
mă doare amintirea și lumina
pozele cu mine sunt contrafăcute întoarse cu fața în jos
cresc din aripa întunericului și alerg după lumină
mă-ntorc la drumul drept după o lungă rătăcire
cum să pot lega viața din trecut cu cea din viitor
în graba către infinit în drumul meu spre veșnicie
îmbrățișări de munți frică și o răcoare permanentă
mireasmă de trandafir sălbatic îmi adăpostesc trupul
în mine și-ntr-o pânză pe care există o pictură
cu mine ceva abstract de neînțeles pentru cei interesaţi
cu emoție îi spun unui prieten nici eu nu mă înțeleg
cât am pierdut în drum doar pământul mă suportă
dar nu am uitat lumina ce-o așteaptă marinarul
lumina lui este o bucățică de pământ
am promis că nu voi pleca curând mi se va deschide ușa
dar cineva mă strigă.
până și Dumnezeu a uitat de mine
până și Dumnezeu a uitat de mine
și eu de El mi-e rușine că exist
n-am fost crescut așa lumea de lângă mine
barca mea cu pânze mă ducea întotdeauna
spre pământul din care am fost făcuți
uneori merg cu spatele poate așa ne vom vedea mai repede
cât de curând ajung și eu la locul de întâlnire
stele lună întuneric și ce folos de mine
            mi-e dor și mie de mine
            nu știu dacă mă voi mai întâlni
vreodată cu mine
mi-e rușine.
VASILE BELE