Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » MAGIC » ANGELA BURTEA: MĂRIOARA ŞI MIORLĂILĂ

ANGELA BURTEA: MĂRIOARA ŞI MIORLĂILĂ

Apa de ploaie se scurgea anevoie prin jgheabul casei, lăsând o urmă murdară de praf şi frunze uscate. Era semn că nu mai plouase de multă vreme, iar drumul strâmt al firelor de apă părea fără sfârşit.

La capătul burlanului, jos pe pământ, un vas cu pereţii nu tocmai înalţi aştepta să adune apa curată şi bună de spălat. Era o fericire pentru toţi ai casei atunci când ploua. Mărioara iubea apa de ploaie fiindcă aşa deprinsese de la bunica ei. Deşi plecase departe, de unde nici păsările cerului nu se mai întorc, fetiţa auzea încă vorbele şoptite ale bătrânei:

– Mărioară, apa de ploaie face minuni! O folosim cu nădejde ori de câte ori ne spălăm pe cap, iar părul va prinde strălucire şi putere.

Acum, mai iute ca niciodată, fetiţa se grăbea să adune apa miraculoasă. De Mustăcilă, pisoiul ei favorit, nu scăpa nici în ruptul capului. Se strecura printre picioarele ei, miorlăia şi plângea când de dor, când de durere. Doar ea, Mărioara, îl iubea. Ceilalţi ai casei păreau turbaţi când îl vedeau. Fugărit şi lovit din toate părţile se ascundea pe unde  nici nu gândeai şi apărea când nu te aşteptai.

Şi-acum, când ploaia dădea năvală ca orice ploaie de vară, se furişa prin locuri ferite, aşteptând ca fetiţa să fie prin jur, să poată ieşi din ascunzătoare.

– Stai, Miorlăilă, zise Mărioara într-un târziu, stai că te ia apa şi pe tine, dacă nu suntem atenţi! Stai să curăţ jgheabul. Sava nu-i de găsit. Niciodată nu-i acasă atunci când ai nevoie de el. Umblă hai-hui toată ziua, iar când vine… mamă-mamă, ce mai gură are!

Sava era fratele mai mare al fetiţei; ea, o copilă de vreo nouă anişori, părea să nu fi gustat prea mult din dulceaţa copilăriei. Rămasă orfană de pe vremea când sugea la ţâţa mă-sii, Mărioara se hrănise mai mult cu vorbele de alint ale vecinilor sau cu îmbrăţişările bunicii care se prăpădise cu trei luni în urmă.

Tatăl, un om posomorât, rar îl vedea cineva zâmbind, iar pentru „a mică”, aşa cum o numea el pe fetiţă, nu prea avea timp. „Lasă, copii cresc, joacă şi cântă, au lumea lor, nu le duc eu grija; greul vieţii eu îl duc!” – aşa lămurea el pe oricine care încerca să-l facă pe om să privească mai cu băgare de seamă către cei doi copii ai săi.

Lucru curat nu era şi nici uşor nu părea a fi. Înghesuiţi într-o căsuţă lăsată moştenire de bunica, cei trei îşi duceau viaţa de azi pe mâine. Nimeni nu-şi permitea să viseze la ceva mai bun. Nimeni n-avea timp pentru aşa ceva. Visurile nu erau pentru ei. Eticheta de oameni năpăstuiţi era de multă vreme pusă.

– Miorlăilă, ajută-mă, Miorlăilă! se auzi din nou glasul chinuit al fetiţei. Am înţeles, nu  poţi. Îndepărtează-te măcar de ligheanul ăsta să nu te ia puhoiul!

Udă până la piele, Mărioara trăgea neputincioasă cu un cârlig de frunzele adunate  grămadă în cotul burlanului. Voia cu orice preţ  să adune apă curată. Puţin mai avea până să cureţe locul aşa cum văzuse că făcea odinioară buna. Acum rămăsese ea, luând grijile asupra ei şi, din zi în zi, părea tot mai bătrână după vorbă şi îndeletiniciri.

– Ura! Ura! Am reuşit, Miorlăilă! se auzi dintr-odată glasul fetei. Suna a victorie şi părea atât de limpede prin zgomotul ploii care venea din ce în ce mai tare şi mai vijelioasă. Vom avea apă curată, Miorlăilă!

Mărioara se îndepărtă puţin de burlan şi privea spre şuvoaiele curate ale apei. Dintr-odată, simţi cum inima îi îngheţă.

– Miorlăilă, unde eşti? Miorlăilă! Miorlăilă! Nu se poate! Miorlăilă!

 Pisoiul nu dădea semne c-ar fi în preajma ei. Speriată peste măsură, fetiţa se aplecă asupra vasului şi-l înclină din răsputeri, răsturnând toată apa care se adunase. Printre frunze şi gunoaie, trupul micului animal era dus la vale de sălbăticia apei. Aproape fără suflare, Miorlăilă se îndepărta tot mai mult de fetiţă. Îngrozită, copila lăsă totul şi alergă prin ploaie să-şi recupereze prietenul. Alunecă pe pământul mocirlos, se murdări din cap până-n picioare de noroi, se ridică cu greutate fiindcă picioarele n-o ascultau, patinând în toate părţile. Stătea nemişcată şi privea disperată în jur, continuând să-l caute cu privirea pe Miorlăilă.

Răsturnat lângă un coş de paie, bietul animăluţ părea fără suflare. Fetiţa se repezi asupra lui, împinse coşul cu piciorul şi-l ridică cu teamă. Îl ţinea strâns între palmele  pline de noroi, îl studia ca pe un obiect pe care-l văzuse pentru-ntâia oară şi-ncepu să plângă din toate puterile.

– Miorlăilă, trezeşte-te, Miorlăilă! Ce-mi faci, măi băiete? Ce mă fac eu fără tine?

Blana moale şi mătăsoasă era atât de dizgraţioasă acum, încât  mai-mai că-ţi venea să-i dai drumul şi să se amestece definitiv cu pământul mâlos.

Îndurerată, fetiţa dădu fuga spre uşa unei magazii dărăpănate. Acolo, într-un ungher, ştia că se află o căciulă veche de blană în care bunica aşeza primăvara puii mici, de cum îi scotea de sub cloşcă.

– Să nu răcească, Mărioară! zicea bătrâna. Puii sunt plăpânzi! Aici le este cald şi bine. Ca mâine se fac voinici, buni de mâncat, şi-i aruncăm în oală.

Cu gândurile rătăcite, copila aşeză la loc ferit trupul murdar, dar firav şi plecat  departe, spre tărâmurile morţii.

– Mărioară, Mărioară! se auzi glasul răguşit al fratelui ei. Unde eşti? Ia uite cum curge apa şi n-o adună nimeni? Ei, las’ că vezi tu bătaie!

Înspăimântată, fetiţa scoase pe jumătate capul, privi spre Sava care aşezase deja vasul in direcţia burlanului, apoi se îndreptă spre el cu sfială.

– Ce faci? ţipă băiatul. Ce te-ascunzi ca proasta? Ia uite ce e pe ea!

Şi fără să mai stea pe gânduri, flăcăul o luă şi o băgă sub jetul de apă care încă venea cu putere. Mărioara suspina şi încerca din toate puterile să cureţe noroiul de pe hainele şi trupul ei. Începu să tremure ca varga, semânând tot mai mult cu prietenul ei, Miorlăilă, pe care îl ascunsese în fugă în ghemotocul de blană. Uitând de ea, spera ca moliciunea şi căldura blănii să-l readucă la viaţă.

– Hai, fugi în odaie! îi spuse Sava. Acum parcă ai chip de om! Şterge-te c-un ştergar şi-mbracă haine uscate mai repede!

Plecă fetiţa şi-n fuga ei aduna tot mai multă deznădejde, tot mai multă durere. Cât de bine i-ar fi fost acum, dacă mai trăia bunica! N-avea Sava gură să mai ţipe aşa la ea! Iar Miorlăilă era prinţul ei, doar de la bunica îl căpătase! Cât ar vrea să-l aibă mai aproape! Oare ce făcea el acum? Mai trăia sau murise de-atunci?

Într-un târziu, când poaia se oprise, iar soarele săgeta bolta cerului, Mărioara era deja afară, pe prispa casei. Stătea pe-o bucată de rogojină, cu genunchii adunaţi la gură şi râcâia pământul cu un beţigaş. Cum s-ar fi dus spre magazie! Gândurile adunate ca norii înainte de ploaie dădeau năvală, împingând-o parcă într-acolo. Nu îndrăznea să facă un pas măcar. Sava dădea roată casei, iar ea stătea ca pe ghimpi.

Un zgomot înfundat o făcu să tresară. Dinspre magazie veneau sunete nedesluşite. Fetiţa începea să înţeleagă. Sigur fratele ei descoperise ceva.

Pe lângă peretele casei, Miorlăilă îşi făcea drum către ea, mieunând a durere. Ieşise la iveală, iar Sava îl lovise cu ură.

– Miorlăilă! sări ca arsă fetiţa. Dragul de tine! Te doare? Te-a lovit, aşa? Hai, vino! Vino, Miorlăilă!

Fetiţa îl luă în braţe şi-ncepu să-l mângâie. Cât era de murdar! Luă o cârpă aspră şi-l curăţă. Pisoiul întinse boticul spre ea şi se afundă tot mai mult în poala ei.

– Aha! Altă treabă n-ai, Mărioară? se auzi deodată vocea aspră a tatălui. Lasă spurcăciunea aia din braţe şi-ncinge focul. De dimineaţă n-am pus îmbucătură în gură. Ce-ţi pasă?

Toţi ai casei ştiau de frica stăpânului. Miorlăilă sări din braţele fetiţei şi fugi cât îl ţineau puterile. Nu o dată mâncase bătaie de la acest om. Vocea lui venea ca un tunet asupra lor.

Târziu, când luna zâmbea măreaţă peste sat, toţi ai casei dormeau. Se lăsase liniştea, iar Mărioara ieşi tiptil  din casă. Se aşeză din nou pe prispă şi strigă încet:

– Miorlăilă! Miorlăilă!

La a doua chemare pisoiul apăru în prag. Sări în braţele fetei, se lipi de trupul ei firav şi-ncepu să toarcă.

– Miorlăilă, mâine e S’ânta Mărie! Zi mare de la Dumnezeu! Nu te bucuri? Mergem dis-de-dimineaţă pân’ la ţintirim. Acolo ne-aşteaptă bunica. În zori, sufletul ei coboară la cruce. Trebuie să ne grăbim! Nu stă mult. Câte n-aş avea să-i spun! Măcar de-am apuca s-ajungem la timp! Miorlăilă, dormi? Somnorosule! Repede mai oboseşti şi tu!

 Angela Burtea, Brăila