Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Marina Glodici: Despre privirea dragostei din noi

Marina Glodici: Despre privirea dragostei din noi

După cum ştim bine, felul de a gândi, determină şi modul de a privi sau a percepe lucrurile. În ceea ce priveşte  dragostea, am  scris despre cele trei feluri ale ei (fără pretenţia că am epuizat acest subiect), subliniind faptul că dragostea adevărată, cea necondiţionată este cea care nu are legătură cu senzualitatea, doar în cazul iubirii dintre un bărbat şi o femeie ea poate cuprinde şi erotismul şi prietenia, ca o dragoste implinită prin căsătorie. De data asta mi-am propus să dezbat modul de a privi al dragostei din noi, de-alungul întregii vieţi, atât în viaţa de căsnicie cât şi în relaţiile interumane, în general.

  Există o categorie de cupluri cu o anumită vârstă şi în căsnicie, care se manifestă ciudat, lăudându-se că se iubesc din  tinereţe şi au dus o viaţă plină de fidelitate. Iată, de ce mi se pare, că e un fel de a privi lucrurile,  cel puţin curios! Afişează mereu fotografii din tinereţe şi le compară cu cele de la bătrâneţe, dar nu pentru a le privi ei, ci de a transmite altora că a trecut vremea şi că sunt bătrâni, parcă ar trebui să facă ei pe „dispecerii” timpului în vieţile altora. Mai mult, se tachinează de felul cum arată şi au în această atitudine o anumită detaşare şi cinism. Mă întreb, oare, dragostea face acest lucru? Poate fi ea lipsită de sensibilitate şi grotească? Nu! Cu siguranţă că nu!  Dragostea priveşte întotdeauna cu admiraţie sinceră, apreciere, preţuire şi nu ţine cont de lucrurile de suprafaţă. Şi acum mă voi referi la dragostea dintre doi parteneri de viaţă. Unul care iubeşte nu îşi poate vedea perechea decât tânără şi frumoasă aşa cum a întâlnit-o, păstrându-i vie în inimă această imagine până la sfârşitul călătoriei. Dragostea este acolo mereu, nu caută alte peisaje, nu se complace în aventuri, ci se duce strâns de mână cu cel iubit în orice situaţie şi în orice vreme cu puterea de sacrificiu dată de eternitatea sentimentului de loialitate şi dedicaţie. Şi ce dacă trece vremea? E normal ca fizicul nostru să cunoască schimbări, aşa este legea vieţii pe pământ! Trebuie doar să învăţăm să gândim frumos, să privim cu bună credinţă, gingăşie şi eleganţă pe toată lumea, respectându-ne etapa de viaţă şi preţuindu-ne. Vârsta psihologică contează mai mult pentru că ea determină capacitatea de creativitate, de vivacitate şi entuziasm, păstrând incandescenţa unor ani frumoşi şi roditori, plini de bucuria vieţii. Am admirat întotdeauna cuplurile bine închegate care au ştiut să îşi aleagă partenerii potriviţi, să aibă o comuniune de crezuri, valori, idei, pasiuni, ce rămân mereu un punct comun de activitate. Minţi decente, frumoase, creative, ce au ştiut să se îmbine atât de armonios, încât sunt exemple de oameni ce au păstrat cu sfinţenie dragostea, ca cea mai mare comoară. Doar dragostea ne poate ajuta să rămânem buni, loiali şi plini de viaţă şi lumină în suflete.

     Acum trebuie să ne întrebăm ce fel de dragoste avem în inimile noastre. Pentru că ea are un impact covârşitor asupra modului nostru de a privi pe cei din jur.  Dacă sunteţi căsătoriţi, vă priviţi partenerul cu dispreţ că a îmbătrânit, căutând un alt „decor”? Sau aveţi dragostea aceea „agape”, necondiţionată ce nu poate fi influenţată de exterior şi îl vedeţi cu ochii inimii aşa cum era când  emoţionaţi „vă bătea inima în ritmuri repezi” pentru v-aţi întâlnit perechea?

    În societate avem noi: empatie, răbdare, bunătate şi înţelegere pentru cei din jur? Preţuim noi semenii aşa cum ar trebui? Cum îl privim pe aproapele nostru, de sus, cu aroganţă şi superioritate? Putem să îl dispreţuim atunci când avem dragostea din Duhul Sfânt? NU! Cu siguranţă că nu! Am întâlnit oameni care sunt de altfel foarte religioşi şi activi în acest sens, însă cu toate că spun rugăciunea „Tatăl nostru” şi cer să se facă voia Lui, tot voia lor o fac, minţind, manipulând şi purtând ambiţie, căutând să se ridice mai presus de alţii, uitându-se cu ură şi dispreţ, dar foarte bine mascate. Ce folos de rugăciuni, când tot voia ta ţi-o faci şi îl vezi pe cel de lângă tine cu o treaptă sau cu mai multe mai prejos? Asta este dragostea? NU! Asta este o prefăcătorie şi un farisesm de clasă dus la nivel de religie persoală.

     Dumnezeu ne spune tuturor: „Te iubesc cu o iubire veşnică de aceea îţi păstrez bunătatea mea”. Aşadar, dragostea este motivul bunătăţii. Totul pleacă de la dragostea adevărată care se uită cu: bunătate, sensibilitate, respect, cu loialitate, preţuire, nemărginită empatie, seninătate şi cu lacrimi, atunci când suferă alături de cei care suferă. Dragostea este veşnică, ea nu poate trece. Şi privirea ei va aduce mereu: vindecare, lumină şi pace în inimile tuturor. Unde există dragoste, este şi credinţă şi speranţă. Acestea trei merg mână în mână, însă cea mai mare este dragostea. Şi nu uitaţi: dacă nu există în sufletele noastre dragostea, felul de a privi este: egoist, subiectiv şi plin de nepăsare şi ură. Dacă privim doar cu instinctul putem avea mari dezamăgiri şi nemulţumiri. Din păcate, trăim într-o vreme în care instinctualitatea trece mereu înaintea gândirii logice şi preţuirii umane. Dorinţa de a se satisface fizic ascunde, mai întotdeauna, o sete de iubire adevărată căutată pe căi greşite. De aici şi regretele unora că îmbătrânesc şi vor să transmită acest sentiment morbid  şi altora care poate nu gândesc la fel.

      Aşadar, cum priveşte dragostea din sufletele noastre? Răspunsul îl ştie fiecare. Pentru că fericirea este adusă de dragostea care ne dă linişte, pace, viziune clară şi un ţel al vieţii din Dumnezeu. „Mai presus de orice/ De credinţă, de-avânt,/ De orice dar care biruie firea,/ Mai presus de minuni,/ De puteri, de cununi,/ Mai presus de orice e iubirea!/ Prin credinţă răstorni,/ Munţi înalţi şi cetăţi,/ Şi-ţi arunci peste veacuri privirea,/ Dar în cele cereşti/ Eşti atât cât iubeşti…!”(Costache Ioanid).

Marina Glodici

Cluj Napoca, 26 martie 2015


Etichete: