Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DANIELA VOICU: PENTRU TOATĂ VIAȚA (moment liric)

DANIELA VOICU: PENTRU TOATĂ VIAȚA (moment liric)

pentru toată viața

ești Dumnezeul Iubirii:
iubești 6 zile,
apoi te odihnesti a șaptea…

 

la început ți-au fost cuvintele,
apoi sentimentele…vreo două zile

 

vine potopul….
arderea tuturor acestor cuvinte

 

și mai rămâne un pic de cenușă…
dintr-un poem,
bine tatuat
într-un suflet de femeie:
,, pentru toată viața,,

 

 

aș fi vrut

aș fi vrut să mă regăsesc în bucata aia de cuvânt,
(ca o bucată de paine caldă)
aruncată pe mușamalele tale
(înflorate dezgustator-demodate)
câinilor ce au smuls cu urletele foametei identității proprii,
bucăți de generozitate din mine…

 

dar, nu!
nici decimată
nu m-am regăsit
în niciun cuvânt,
acolo
în tine
(c)danielavoicu2015

 

 

 

 

 

 

 

 

au adormit caii de lemn

au adormit caii de lemn
din palma ta.
visează,
o regină îmbrăcată
în dantelă şi mătase de soare.

când toţi pionii
au fost concediaţi,
nebunii au rămas
să şteargă tabla…
de un dorit inexistent.

se vor trezii caii,
poate vor încolţi-
vor creşte aripi
să zburaţi împreună
în această magie a vieţii

 

 

 

 

sub pielea mea

 

sub pielea mea,
oraşele au adormit.
în fiecare colţ de nemurire,
încolţeşte timpul

iar visele urmează
un drum de stele fără nume
sărutând,
genele lungi nedormite
ale spaţiului dintre noi.

eternitatea,
modelează acest zbor nescris
pe fiecare anotimp.

 

 

când voiam să plec

când voiam să plec,
îmi spunea să tac.
când voiam sa rămân,
îmi spunea să vorbesc.
când voiam să gândesc,
mă gonea.

mintea mea
a luat ostatici
toate cuvintele interogându-le
tăcerea:

„hai vorbeşte! de ce taci?”
,,eu?”
„şi mai cine?… sttt! să taci!”
 

un apus târziu

un apus târziu
se scurge din ochii mei
nemişcaţi de nicio iluzie

 

cerul mi se prelinge pe păr
în râuri de gânduri-timp
– imaculat

 

nicio amintire
nu se mai sprijină
de tăcerea aceasta.

 

 

 

 

Se-ntunecă destul de trist

 

Se-ntunecă destul de trist
Acest apus străpunge marea
Ne cerne timpul ca un Christ
reeditând cărarea.

Culori tăcute cer mister
Se-ntâmplă doar o dată
Rămânem singuri în eter
cu viaţa noastră toată.
 

 

 

 

Azi

 

Azi,
sunt atât de tristă încât,
pământul umbrelor paşilor mei
a murit,
fără să spună nimic.

a înghiţit fiecare pas
pas după pas
rămânând nimic,
nimic.

nu a spus nimănui
de ce moare
acest pământ…

 

Plecasem… 

Plecasem…
priveam înainte.
nu voiam să aud celelalte priviri…

nu mă mai recunoștea nicio umbră.

pașii urmau un drum,
părea nesfârșit

urmele pașilor mei, sângerau de atâta
tristețe.

Plecasem
timpului…
 

 

 

 

Nu sufăr

 

Nu sufăr de depresie
nici de sinucideri…
nici iarna asta violet
nu mai suferă

sinuciderea ei ramânand
primăvara din oameni…

 

Am lăsat azi
primul Soare, să se aşeze
pe tâmplele mele…
©Daniela Voicu 2015


Etichete: