Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ADEVĂRATA POVESTE A MĂNĂSTIRII VĂCĂREȘTI

ADEVĂRATA POVESTE A MĂNĂSTIRII VĂCĂREȘTI

Povestea spusă de omul care a văzut-o cel mai de aproape, criticul de artă Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României.

– Pentru că sunteţi istoric de formaţie, v-aş ruga, domnule Cebuc, să începem cu o scurtă privire în istorie. Cine şi când a pus piatra de temelie a Mănăstirii Văcăreşti?

– Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească. El este ctitorul mănăstirii. Se întâmpla în luna decembrie a anului 1716. Lucrările au fost terminate în 1722, iar doi ani mai târziu, se sfinţea biserica mănăstirii cu hramul Sfânta Treime. Nicolae Mavrocordat, care era un mare iubitor de cultură, înfiinţează aici o şcoală de limbă greacă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai multe cărţi importante, precum şi o bibliotecă, aceasta fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din acea epocă. În 1730, Mavrocordat se îmbolnăveşte de ciumă şi moare. Din păcate, dispare şi biblioteca după moartea lui. Vine la tron Constantin Mavrocordat, fiul fostului domnitor, care va continua opera tatălui, construind Paraclisul mănăstirii pe latura estică a incintei acesteia. Ansamblul astfel format se întindea pe o suprafaţă de 18 000 mp.

– Era probabil una dintre cele mai mari mănăstiri din Europa.

– Cea mai mare din Sud-Estul Europei. În anul 1848, Mănăstirea Văcăreşti devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Carol I îi consfinţeşte statutul de închisoare,ajungând  ca, mai apoi, să fie închise aici personalităţi precum Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Mircea Damian, Episcopul Vasile Aftemia. Dacă între anii 1724 şi 1866, s-a slujit în biserica de aici ca în oricare altă biserică, din 1866 până în 1973 s-au ţinut slujbe doar de Paşti şi de Crăciun.

– Ce s-a întâmplat în 1973?

– S-a întâmplat să ne fie oaspete şahul Iranului, care era foarte bun prieten cu Ceauşescu. Acesta a vizitat pe timpul şederii sale mai multe biserici şi muzee de artă, sugerându-i lui Ceauşescu la plecare ideea înfiinţării unui muzeu de artă religioasă. Ceauşescu l-a sunat pe Gheorghe Cioară, care era primarul general al Capitalei, cerându-i să se ocupe de acest lucru. Cioară m-a chemat pe mine, care eram vicepreşedinte al comitetului municipal de cultură, şi mi-a încredinţat această sarcină.

– De ce pe dumneavoastră?

– Pentru că, în calitatea pe care o aveam, răspundeam în principal de activitatea muzeelor. Se stabilise şi locul.

– Unde?

– La Palatul Şuţu, în cadrul Muzeului municipiului Bucureşti.

– Şi v-aţi conformat?

– Sigur că da. Numai, că înainte de asta, am cerut permisiunea de a propune şi o altă variantă.

– Care era aceasta?

– Complexul Văcăreşti. Direcţia Penitenciarelor, în subordinea căreia se afla, tocmai construia pe Calea Rahovei o nouă închisoare. Era un bun prilej să cerem dezafectarea celei vechi. Motivarea a fost aceea că acest lucru se poate face în 3-4 ani şi că acolo încape întregul patrimoniu din ţară, că sunt spaţii suficiente pentru depozite pentru conservare şi restaurare, săli de conferinţă şi altele. Nota i-a fost trimisă lui Ceauşescu, iar după 2 zile s-a întors aprobată. Era într-o vineri dimineaţa. Luni m-am pomenit cu doi ofiţeri la uşa mea. Erau comandantul închisorii Văcăreşti şi adjunctul său. Veniseră să discutăm modalităţile de predare a complexului. A doua zi am mers împreună cu arhitectul Sorin Stinghie la Văcăreşti. Prima impresie a fost colosală. Nu văzusem niciodată o pictură atât de frumoasă şi atât de bine conservată. Cu menţiunea că de la nivelului ochilor în jos, întreaga suprafaţă picturală era plină de literatura mai mult decât originală a deţinuţilor. Zgîriase fiecare cam ce-i trecuse prin cap. După o săptămână am revenit, constatând că pereţii fuseseră curăţaţi cu o perie de sârmă, fiind curăţată odată cu ei şi pictura. Şi-am început restaurarea. Între timp, fusesem adus de la comitetul de cultură în fruntea Muzeului Naţional de Artă, în administrarea căruia se găsea Complexul Văcăreşti.

– Câţi oameni număra organigrama complexului?

– Doi. Doi paznici în trei schimburi.

– Nu glumiţi?

– Nu glumesc deloc. Odată cu trecerea muzeelor de la Primăria Capitalei, la Ministrerul Culturii, au cam început să se împuţineze şi banii.

– Doi paznici la nişte valori atât de mari? Mi-e greu să cred că hoţii nu ştiau ce se află înăuntru.

– Nu numai că ştiau, dar au şi încercat să dea lovitura.

– Şi-au reuşit?

– Nu prea. Dar ştiţi de ce?

– Nu.

– Din cauza câinilor. Paznicii primiseră permisiunea să atragă câinii din zonă şi să-i pună la treabă, începând astfel să patruleze în incinta compexului o haită de vreo 40 de câini. Nu era nevoie să-i hrănim noi. Se descurcau singuri, mergând pe cheiul Dâmboviţei unde se înfruptau cu carnea pe care o aruncau peste gard cei de la abator. În afară de cei doi paznici, erau în stare să sfâşie pe orcine s-ar fi apropiat de fosta puşcărie.

– Dacă tot se restaurase, de ce stătea închisă?

– Nu se restaurase integral, dar nu din pricina asta nu se deschisese pentru public. Încă n-o vizitase Ceauşescu.

– Avea de gând sau uitase?

– Cum să uite?! Pe la mijlocul lui noiembrie1984, Gheorghe Pană, primarul Capitalei, ne-a anunţat să ne pregătim de marea vizită. Fii atent, Cebuc, mi-a spus, dacă se întâmplă ca vreun câine să latre sau să muşte pe cineva, o să fii arestat şi n-o să te
pot salva. Aşa că vezi ce faci cu ei.

– Cu ei, vizitatorii sau cu ei, câinii?

– Câinii, bineînţeles.

– Şi ce aţi făcut?

– Am reuşit să-i strângem pe toţi şi să-i închidem într-o încăpere.

– Când s-a produs vizita?

– Pe 2 decembrie, 1984. Au venit Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Patriarhul Iustin. Le-am vorbit despre importanţa istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceuşescu asculta fără să pună vreo întrebare.

– Dar ea?

– Ea era total absentă. Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de reastaurare şi că va fi cel mai mare muzeu de artă religioasă. La un moment dat îl aud pe Ceauşescu spunându-i patriarhului: Uite, părinte, aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic pentru care aveţi bani de la ONU.
“ Suntem foarte săraci, a răspuns patriarhul. Terminaţi dumneavoastră restaurarea şi apoi îl luăm noi.”
“Luaţi-l până nu mă răzgândesc, a zis Ceauşescu pe un ton foarte autoritar.”

“La care Iustin a replicat: Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!”

– De ce nu voia Iustin?

– Se temea ca Ceauşescu să nu dispună mutarea Patriarhiei la Văcăreşti. Enervată de toată această discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând:

” Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi!”

A doua zi, m-a sunat Pană:

„Cebuc, strânge ce ai pe acolo, că am ordin să demolez întregul complex, inclusiv biserica, dacă în 2-3 săptămâni patriarhul nu poate fi convins să semneze actul de transfer către Patriarhie!”

– Dumnezeule, Iustin Moisescu putea să salveze Complexul Văcăreşti şi n-a făcut-o?

– Da, putea, dar din păcate n-a făcut-o!

– Altcineva n-a mai încercat?

– Au fost mai mulţi intelectuali, care au semnat un memoriu.

– Spuneţi-ne numele lor.

– Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu. C. Giurescu, Grigore Ionescu, Peter Derer.

– Când au început demolările?

– În toamna lui ’85, cu incinta principală, unde se afla şi biserica. Înainte de asta, însă, prin august, am chemat o echipă de specialişti de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, care a început extragerea frescei. Au dat o mână de ajutor şi studenţii profesorilor Achiţenie şi Vasile cel Mare. Erau 2500 mp de frescă, din care a fost extrasă  „Harta Ierusalimului”.

– Şi dusă unde?

– La Mogoşoaia.

– Cam ce suprafaţă?

– 274 mp de frescă, din care mai există acum numai 160 mp.

– Cu restul ce s-a întâmplat?

– Numai Dumnezeu ştie, dacă o fi ştiind cumva şi El!

– Cum priveaţi la ceea ce se petrecea?

– Ca să dărâme clopotniţa, au adus două tanchete, care trăgeau de un cablu gros din sârmă împletită, trecut peste grinzile de lemn puse de noi, după cutremurul din ’77, pentru a sprijini pilonii afectaţi de zguduituri. Grinzile scoteau un urlet sfâşietor, ca un plâns. Atunci mi-a venit şi mie să plâng şi am plecat cât mai repede de acolo. Pe 15 decembrie, 1985, totul era pus la pământ.

– Ce tristă potriveală! Aceeaşi lună: decembrie. Şi acelaşi nume, Nicolae, şi pentru ctitor, şi pentru demolator!

– Mai trist e faptul că, spre deosebire de primul, al doilea era român!

– Ce altceva s-a mai recuperat?

– Piesele sculptate, coloanele exterioare şi interioare, capitelurile, care au fost duse, deasemenea, la Mogoşoaia. S-a efectuat transportul pe un ger cumplit, în primele luni ale anului următor.

– Au existat şi nişte morminte la Văcăreşti. Ce s-a întâmplat cu osemintele?

– N-o să vă vină să credeţi, i-am găsit pe soldaţii care păzeau acolo jucând fotbal cu un craniu de om!

– E îngrozitor ce spuneţi!

– Am strâns toate osemintele în nişte saci pe care i-am vârât în portbagajul maşinii mele. Am ţinut oasele vreo două nopţi în maşină, după care le-am predat preotului de la Biserica Mogoşoaia, care le-a înhumat în partea stângă a bisericii, lângă cea mai mare cruce. Merg periodic în locul respectiv, unde mă rog pentru sufletul celor din pământ.

– Dar pentru sufletul mănăstirii? Sau a fost doar aşa, un complex arhitectonic lipsit de suflet?

– Şi pentru sufletul mănăstirii mă rog. Odată cu el, s-a ridicat la cer o parte importantă din însuşi sufletul nostru românesc!


Etichete: