Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Mirela – Ioana Borchin: Portretul unui mitropolit uitat – Lăzărescu Vasile (1894-1969), Dr. în Teologie, Mitropolit al Banatului (1947-1961)*

Mirela – Ioana Borchin: Portretul unui mitropolit uitat – Lăzărescu Vasile (1894-1969), Dr. în Teologie, Mitropolit al Banatului (1947-1961)*

Motto: „Biserica nu poate fi biruită de nicio putere lumească. Dimpotrivă, prin învăţătura ei, ea a schimbat mentalitatea unei lumi întregi, iar toţi cei încercaţi de necazuri şi-au găsit alinare la sânul ei. Atacurile îndreptate astăzi împotriva Bisericii sunt ca nişte pietre aruncate spre cer, care cad în capul celui ce le aruncă…” (Vasile Lăzărescu, Pastorală de Crăciun, în Biserica şi Şcoala, Timişoara, 1948, nr. 1, p. 4)

 

  Personalitate din elita bănăţeană, Î.P.S. Dr. Vasile Lăzărescu s-a născut în 1 ianuarie 1894, la Jadani (azi, Corneşti), jud. Timiş, şi a decedat în 21 februarie 1969, la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, unde fusese condamnat la retragere sine die de către Sfântul Sinod, în 1961, ca urmare a presiunilor făcute de Siguranţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost un om de valoare, cu foarte mare influenţă, care trebuia să fie incriminat şi eliminat de reprezentanţii regimului comunist. Aceştia l-au distrus cu aportul colaboratorilor din sânul Bisericii, responsabili nu doar de asasinatul moral – şi poate nu numai -, ci şi de uitarea la care au condamnat ulterior, inclusiv după Revoluţia decembristă, o asemenea personalitate, ale cărei înfăptuiri întru Slava lui Dumnezeu şi ajutorul neamului său au dăinuit la loc de cinste în partea de vest a ţării.

Vasile Lăzărescu, ajuns episcop al Caransebeşului, episcop al Timişoarei şi, în cele din urmă, întâiul Mitropolit al Banatului întreg, a urmat studiile primare în satul natal, în limba română, iar cele gimnaziale în comuna Dumbrăviţa, jud. Timiş, în limba maghiară. A absolvit apoi instituţii de învăţământ din principalele centre de cultură ale Imperiului Austro-ungar:

  • Liceul Maghiar de Stat din Timişoara (1912).
  • Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1912-1914; 1918-1920); întreruperea studiilor a fost cauzată de începerea Primului Război Mondial. Întors în ţară, îşi finalizează studiile teologice la Institutul Teologic din Arad (1915).
  • Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta (Boleseszettani Fakultas) (1916-1917), continuată la Philosophische Fakultät, Universitatea din Viena (1917-1919).

După Marea Unire a revenit la Cernăuţi, la cea mai importantă şcoală de Teologie din ţară, pentru studiile sale doctorale. Cu această ocazie s-a înscris, în paralel, şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi (1919-1920), pentru a studia filologia şi filosofia şi în limba română. Astfel, la întoarcerea în ţară, Vasile Lăzărescu ajunge să fie  licenţiat în patru domenii – Teologie, Litere, Pedagogie şi Filosofie – şi  Dr. în Teologie. A obţinut doctoratul la Universitatea din Cernăuţi (1920), cu teza intitulată În ce ne deosebim?

         Şi-a început cariera teologică în România, la Academia Andreiană din Sibiu (1920-1924), ca foarte apreciat profesor de Dogmatică, Apologetică şi Morală, înlocuindu-l la Catedră pe ilustrul Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan. De la debutul carierei sale, cel poreclit “Domnişorul” beneficia de preţuirea celor din mediul academic:

„Profesorul Dr. Vasile Lăzărescu în aceeaşi ţinută a înţeles să respecte catedra şi pe studenţii săi zi de zi şi oră de oră până la sfârşitul anului şcolar. El interpreta prelegerile ca pe o obligaţie solemnă a vieţii profesorului, ca pe o manifestare de sărbătoare a sufletului dăscălesc, ca o slujire sfântă în cadrul şcolii. Într-un oarecare contrast cu tinereţea era seriozitatea acestui profesor. Totdeauna sobru, totdeauna serios, totdeauna preocupat de problemele mari”. (Dr. Spiridon Cândea, fost student la Academia Andreiană din Sibiu, în vol. omagial din Mitropolia Banatului, 1958, nr. 7-9)

S-a transferat în noiembrie 1924 la Academia Teologică din Oradea, unde a predat aceleaşi discipline până în 1933. În această perioadă, a intrat în cler ca preot celib în 1926, a devenit călugăr în 1928 – fiind tuns în monahism în Postul Paştilor, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog – şi, în 1929, arhimandrit, membru de drept al Consiliului Mitropolitan din Sibiu şi al Comitetului Fundaţiei Gojdu.

Avându-l ca mentor pe Sfântul Andrei Şaguna, Vasile Lăzărescu se dedică punerii în practică a testamentului acestuia în Banatul natal.

Episcop al Caransebeşului (1933-1940)

În anul 1933 este ales episcop al Caransebeşului. În cei şapte ani în care a păstorit comunitatea de creştini ortodocşi de aici, s-a remarcat printr-o osârdie ieşită din comun: a iniţiat lucrări de restaurare, renovare şi construire de schituri şi mănăstiri, ridicând permanent standardele acestora, astfel încât să devină mai atractive şi mai de încredere în rândul credincioşilor ortodocşi, dar şi obiective turistice, care să aducă bani în visteria eparhială, unde erau, în criza de dinainte de război, mari probleme financiare. De pildă, la mănăstirea Sfântul Ilie de la Vasiova, a adus în 1938 monahi de la Suceviţa, pentru care a construit 30 de chilii. Făcea două-trei vizite pe an (care însemnau controale la sânge!) la fiecare instituţie religioasă din regiune, sfinţea biserici, troiţe – a sfinţit bustul celebrului Ion Vidu din Lugoj.

A implicat femeile în atelierele meşteşugăreşti din eparhie, a înfiinţat o tipografie şi editura Diecezană. Era nevoie de tipărituri bisericeşti în zonă. A contribuit direct, prin scrierile sale, la sporirea fondului de carte religioasă. Cele două volume de predici, Pârga darului şi Praznic luminat, sunt foarte bogate nu doar în idei, ci şi în sfaturi de credinţă. Dr. Vasile Lăzărescu avea darul cuvintelor formatoare şi mobilizatoare. Conferinţele de orientare a preoţimii s-au axat pe rostul vocaţiei sacerdotale şi al metodelor de pastoraţie.

A reformat învăţămânul superior teologic, angajând la Caransebeş cadre didactice din elita Teologiei interbelice, fapt ce a determinat transformarea institutului în academie. A stimulat orientarea elevilor spre studiul teologic şi le-a oferit studenţilor modele de comportament moral superior.

Episcop al Timişoarei (1940-1947)

La Timişoara, a fost deschizător de drumuri în organizarea sau construirea de instituţii religioase. Realizările sale pornesc de la instituirea unui centru eparhial exemplar, continuă cu găzduirea şi susţinerea Academiei Teologice din Oradea, care a fost transferată în centrul Timişoarei, pentru a fi salvată după Diktatul de la Viena, şi culminează cu crearea unui pol spiritual pentru românii din Banat. Dr. Vasile Lăzărescu este principalul ctitor al Catedralei Mitropolitane din Timişoara, de a cărei desăvârşire s-a ocupat direct în perioada 1940-1946.

… eu am fost în ultimii patruzeci de ani animatorul mişcării pentru reînfiinţarea la Timişoara a „obişnuitului” centru eparhial – întâi a Episcopiei, mai pe urmă a Mitropoliei – , prin strAădania mea s-au putut obţine, din partea regimului nostru de democraţie populară şi din contribuţia credincioşilor bănăţeni, sumele necesare pentru terminarea Catedralei, care, la venirea mea la Timişoara, era abia în roşu. Eu l-am învăţat pe pictor cum să purceadă la împodobirea acestei minunate biserici. Cu Noul Testament în mână, stăteam lângă el ceasuri şi zile de-a rândul, citindu-i descrierea scenelor din viaţa Mântuitorului, ca fiecare icoană să redea cât mai fidel aceste scene şi fiecare icoană să fie pictată la locul indicat de iconografia bisericii noastre. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decembrie 1964)

         Catedrala, dedicată Sfinţilor Trei Ierarhi, a fost târnosită la 10 ani după aşezarea pietrei de temelie de către Episcopul Aradului, Andrei Magieru. În 6 octombrie 1946, Episcopul Timişoarei, Dr. Vasile Lăzărescu, a rostit un percutant discurs, în care a evidenţiat însemnătatea acestei realizări şi obligaţiile morale pe care “iubiţii săi fii duhovnceşti” le au pentru a însufleţi cu credinţa lor acest edificiu:

          Azi, în urma ajutorului primit, după sfatul voiei Celui Preaînalt, iată-ne învredniciţi să vedem Catedrala ortodoxiei bănăţene, Sionul aspiraţiilor şi al nădejdilor noastre pentru viitor, împodobit cu slava mucenicilor buni biruitori – prin moaştele aşezate în sfântul prestol, dat destinaţiei sale mântuitoare.

Dar iubiţi fii sufleteşti – nu e de ajuns atât. Îndatoririle pentru noi toţi abia de acum încep. Monumentalul construcţiei, podoaba de pictură şi sculptură, cu bogăţia culorilor şi strălucirea auriturii trebuie însufleţite de duhul credinţei noastre creştine, de căldura rugilor noastre, ca şi de râvna şi strădania noastră spre o trăire creştinească mai intensă şi mai mult după pilda Mântuitorului şi după povaţa sfintei noastre Biserici. Adevărata Biserică este nu clădirea, ci obştea credincioşilor, cu gândirea, simţirea şi vieaţa lor creştină. Aceasta dă vieaţă zidurilor fără suflare şi podoabelor fără glas. De aceea ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Petru sfătuindu-ne: „Şi voi înşivă ca nişte pietre vii vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.(I, Petru, II, 5)

  (Cuvântul Episcopului Vasile Lăzărescu de la sfinţirea Catedralei Mitropoliane, octombrie 1946)

Mitropolit al Banatului (1947-1961)

Construcţia duhovnicească iniţiată de Episcopul Dr. Vasile Lăzărescu a devenit tot mai amplă şi a creat premisele restaurării istoricei Mitropolii a Banatului, în plin regim bolşevic. Dr. Vasile Lăzărescu a devenit primul Mitropolit al Banatului istoric, care cuprindea atât Banatul unguresc, cât şi Banatul sârbesc.

Ca Mitropolit al Banatului (1947-1962), a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a dezvolta o viaţă duhovnicească sănătoasă, în sensul cel mai înalt posibil, într-o zonă în care românii aveau nevoie de credinţa ortodoxă ca factor coagulant al unei comunităţi tot mai puternice.

Trebuie să ne înălţăm cu duhul,… prin toată gândirea şi vieţuirea noastră şi cu toată virtutea noastră la înălţimea formei de organizaţie bisericească cu care a fost înzestrată provincia noastră. Trebuie să ne arătăm vrednici de binecuvântarea ce ni s-a împărtăşit de Sus, ca să nu fim judecaţi şi osândiţi, ca unii ce nu am băgat de seamă harul ceresc ce s-a revărsat asupra noastră.

Mitropolia noastră trăieşte prin noi şi ajunge la strălucire prin râvna noastră, după o cât mai desăvârşită viaţă creştinească. Să nu o lipsim de puterea dătătoare de viaţă a credinţei noastre şi de podoaba strălucitoare a vieţuirii noastre după desăvârşire în viaţa noastră de creştini.  (Fragmente din discursul Dr. Vasile Lăzărescu, prilejuit de întronizarea sa ca Mitropolit al Banatului, în 26 ocombrie 1947. A fost numit Mitropolit prin Ordin regal.)

Prin caracter, atitudine şi sacrificiu a onorat cu asupra de măsură Mitropolia al cărei restaurator a fost. Mărturie stau, peste jumătate de veac, cuvintele Episcopului Aradului Andrei Magieru, el însuşi înlăturat dn scaunul Episcopal de securişti:

„După pilda părintească, Înalt Prea Sfinţia Sa slujeşte lui Dumnezeu şi cântă cu lacrimi în ochi. Aceste lacrimi exprimă profunda emoţie ce-l stăpâneşte atunci când, cu vocea-i lină, îşi deschide gura spre lauda lui Dumnezeu. E dovada dragostei şi simţirii adânci a lui Dumnezeu, pe care se cuvine să le avem ori de câte ori ne apropiem de cele sfinte. De câte ori în cursul anilor am slujit împreună cu Înalt Prea Sfinţia Sa şi ascultam această voce tremurândă de emoţie, uşor voalată, simţeam împreună cu Înalt Prea Sfinţia Sa fiorul Sfânt al evlaviei creştine, care apoi se transmitea, ca un curent electric şi în inimile credincioşilor. Iată pentru ce am spus că Înalt Prea Sfinţia Sa este ierarhul frumuseţii cultului ortodox. Iubirea şi trăirea acestor frumuseţi este sinteza vieţii Înalt Prea Sfinţiei Sale”. (Ierarhul frumuseţii cultului ortodox, în vol. omagial din Mitropolia Banatului, 1958, nr. 7-9, p. 7) 

Catedrala Mitropolitană, devenită un simbol al Banatului, a fost înnobilată în 1956, prin aducerea moaştelor Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş. Canonizându-l pe primul Mitropolit al Timişoarei, Mitropolitul Dr. Vasile Lăzărescu le-a dăruit tuturor bănăţenilor un sfânt al lor, sărbătorit în data de 15 septembrie.

Pe mine m-a învrednicit bunul Dumnezeu să pot adăuga la podoaba materială a interiorului bisericii podoaba duhovnicească de a fi aşezate într-însul sfintele moaşte ale Sfântului Părintelui nostru Iosif cel Nou de la Partoş şi să pot da suflet şi căldură acestui interior prin atragerea spre el a miilor de credincioşi, care adeseori îl umpleau până la refuz, venind să asculte sfintele slujbe şi cuvântul de învăţătură al amvonului. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decembrie 1964)

         Pe lângă instituţiile religioase ridicate şi consolidate, Dr. Vasile Lăzărescu a lăsat generaţiei sale şi celor succesoare câteva lucrări de Teologie, scrise cu aceeaşi responsabilitate cu care a înălţat şi a renovat biserici, schituri, mănăstiri, întru Slava lui Dumnezeu. Lucrările scrise pot fi împărţite în patru categorii: omiletice (Praznic luminat, Pârga darurilor), studii de teologie sistemică (Creştinismul şi ştiinţele oculte, Cultul inimii lui Iisus la catolici),  traduceri din filosofi germani idealişti, din perioada interbelică (Max Scheler, Eternul din om; Fritz Heinneman, Drumuri noi în filosofie – spirit, viaţă, existenţă. O introducere în filosofia contemporană; Heinrich Straubinger, Introducere în filosofia Religiei) şi cartea sa de căpătâi, reprezentând continuarea cercetării doctorale la vârsta maturităţii, În ce ne deosebim? (1955). Semnată cu pseudonimul Bisericanul Ortodox, aceasta este singura sa carte tipărită, într-un tiraj de 7000 de exemplare. Traducerile au rămas în manuscris, în arhiva familială,… de aproximativ 60 de ani.

Toate aceste lucrări, reflectând profunzimea preocupărilor sale şi stilul elevat în care abordează temele religioase, impresionează prin sincera credinţă în Dumnezeu şi prin grija faţă de neamul românesc, creştin-ortodox. Principiul său călăuzitor în viaţă a fost sintetizat în fraza, insistent repetată: „Un bun român trebuie să fie, înainte de toate, un bun creştin”.

         La acestea, se adaugă alte însemnate activităţi culturale, sintetizate într-un articol elogios de către succesorul său, Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu: „A predicat, a conferenţiat şi a mânuit cu destoinicie condeiul publicând studii şi articole în revistele ’Biserica Bănăţeană’, ’Foaia Diecezană’, ’Biserica şi Şcoala’, ’Legea Românească’ etc. Sub patronajul ierarhului timişorean a apărut revista omiletică ’Duh şi Adevăr’, s-au editat calendare-almanah, Îndrumătorul Tipiconal, numeroase cărţi şi broşuri religioase. […]„Printre meritele ierarhului timişorean se înscrie între altele şi îmbinarea armonioasă a credinţei şi culturii. El însuşi un om de înaltă pregătire, s-a străduit să menţină legături strânse cu intelectualitatea bănăţeană şi să creeze Bisericii un câmp de activitate corespunzător evoluţiei societăţii româneşti în ansamblul ei. Din păcate, vremurile în care avea să-şi desfăşoare activitatea după plecarea din Caransebeş n-au fost cele mai prielnice, oprindu-i elanurile şi împiedicându-i năzuinţele”. […] „Totuşi, în ciuda greutăţilor cărora a trebuit să le facă faţă, a lăsat urme adânci în amintirea noastră a tuturor. Aducându-i rămăşiţele pământeşti în Catedrala la care a ţinut atâta, putem spune împreună cu Apostolul: Lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit, credinţa a păzit. De acum i s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul i-o dă lui şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui”. (II Timotei 4/ 7-8)” (Pomenirea restauratorului Mitropoliei Banatului, în „Învierea”, aprilie 1993)

Victimă a comunismului, urmărit de Securitate, în mod oficial, din 1951, trădat de apropiaţii săi, de oamenii cei mai de încredere, Mitropolitul Dr. Vasile Lăzărescu a fost condamnat de către Sinodul ortodox la retragere, în 18 decembrie 1961. Iniţial, a fost trimis la mănăstirea Sâmbăta de Sus (1962), dar, după câteva luni, pentru a fi mai îndeaproape supravegheat, la Mănăstirea Cernica (1962-1969), unde a sfârşit în condiţii neelucidate. A fost înmormântat în cripta familială din Jadani. După Revoluţie, în 1993, în urma unei campanii de presă, a fost reînhumat, conform dorinţei sale testamentare, în actuala Criptă a mitropoliţilor, aflată sub altarul Catedralei Mitropolitane.

   Pentru cele din urmă ale mele, aş dori ca rămăşiţele mele pământeşti, aşezate în cosciugul de metal, aflat în subsolul Catedralei mitropolitane din Timişoara – cosciug ce va fi adus de nepotul meu de îndată ce va fi anunţat de moartea mea, să fie depuse în nişa din dreapta, cea dintâi, cum se iese din subsolul Catedralei. (Fragment din Testamentul Mitropolitului Dr. Vasile Lăzărescu, Mănăsirea Cernica, 27 decembrie, 1963)

Urmaşii săi apreciază demnitatea celui ce a plătit cu viaţa refuzul de a fi colaboratorul securiştilor şi al celor din cler care întinau, prin turnătorie, spiritul  Bisericii strămoşeşti:

„Personalitate incontesabilă a vieţii bisericeşti din Banat, mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost prezent prin desfăşurarea vieţii sale în cea mai zbuciumată parte a istoriei noastre contemporane bisericeşti. […] Mai presus de toate, mitropolitul Vasile rămâne în amintirea posterităţii ca un demn ierarh al Bisericii lui Hristos, integru şi lipsit de compromisuri în cele ale credinţei. A acceptat mai bine pribegia decât pierderea demnităţii şi acest lucru dovedeşte tăria de caracter specifică oamenilor cu adevărat superiori.” (Episcopul Caransebeşului, Dr. Lucian Mic, în Prefaţa la lucrarea lui Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, E.U. Oradea, 2011, p. 7-8)

Mitropolitul Dr.Vasile Lăzărescu a fost vinovat nu de furtul înscenat de securişti, ci de sprijinirea aşa-ziselor “elemente reacţionare”  din Banat. Datorită lui, episcopilor Andrei Magieru şi Veniamin Nistor, ajutaţi de Nicolae Corneanu, în perioada când era tânăr professor la Caransebeş, în Munţii Banatului a fost înregistrată cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă din ţară.  Lăzărescu i-a susţinut, prin preoţii simpatizanţi ai cauzei, pe partizanii din Munţii Banatului. Mulţi dintre aceştia au fost prinşi. După eliberare, Mitropolitul Lăzărescu le sfinţea bisericile şi îi decora cu brâul roşu, sfidându-i pe comunişti. Încuraja, de asemenea, măsurile de caritate, de solidaritate, în Biserica ortodoxă. Securitatea avea poate motive să-l aresteze pentru opoziţia vădită faţă de regim. Numai că practicile securistice erau altele. Trebuiau să umilească omul. Să-l facă pe Lăzărescu hoţ, nu erou.

La 50 de ani de la condamnarea sa, în 2011, Dr. Petrică Zamela a scris o foarte curajoasă şi bine documentată teză de doctorat despre raporturile vrednicului de pomenire ierarh bănăţean cu Securitatea. Aceasta a devenit în scurt timp carte, intitulată Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, E.U. Oradea, 2011. Sunt demonstrate aici, cu fapte, argumente, probe şi depoziţii ale celor implicaţi în instrumentarea cazului, nevinovăţia lui Lăzărescu şi, implicit, nedreptatea ce i s-a făcut acestuia într-un context istoric binecunoscut pentru victimizarea valorilor. Reţinem din concluziile autorului cărţii consacrate lui Vasile Lăzărescu:

„Într-o discuţie avută cu agentul Securităţii Mare Ioan (Pr. Tiberiu Mărgineanţu), soţia preotului Ioan Petreuţă din Timişoara a spus: Mitropolitul este un erou. Dacă se schimbă timpurile, el iar va ajunge om mare, căci cu banii care lipseau a ajutat familiile celor închişi. Într-adevăr, mitropolitul Lăzărescu a fost şi va rămâne în memoria tuturor bănăţenilor şi a celor care l-au cunoscut un erou, deoarece a reuşit să se menţină nepătat faţă de tentaţiile comuniste, a reuşit să-şi păstreze Biserica şi turma intacte şi nealterate de ideile ateiste, a luptat pentru adevăr, identificându-se cu cei săraci şi oropsiţi de către regim, lucruri pentru care a avut de suferit şi pentru care şi-a dat cu demnitate viaţa, înscriindu-se în galeria eroilor neamului.” (s.n. – M.I.B.)  (Mitropolitul Vasile Lăzărescu…, p. 217-219)

__________

*În vederea evidenţierii meritelor lui Vasile Lăzărescu, dar şi pentru reabilitarea morală care i se cuvine acestuia, autoarea rândurilor de faţă a scris, în colaborare cu George Safir, un roman întemeiat pe o bibliografie istorică şi pe arhive, al cărui titlu este Spre nicăieri. (vol. I, Piatra de silex; vol. al II – lea, Întâmplător sau nu?), Editura Eurostampa, Timişoara, 2014.   


Etichete: