Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » EUGEN DORCESCU: Cele mai frumoase poezii (Minimă antologie)

EUGEN DORCESCU: Cele mai frumoase poezii (Minimă antologie)

Precuvântare

    “Când, în primăvara lui 2009, am citit pentru prima oară – şi printr-un fericit hazard – poezia românului Eugen Dorcescu (Timişoara, 1942), am experimentat senzaţia de netăgăduit că mă aflu în faţa unui autor în care converg unele direcţii esenţiale ale liricii moderne. O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (“metafizică, nu filozofică”, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii. Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii.

    Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice …”.

 

 

Andrés Sánchez Robayna

Universidad de La Laguna, Tenerife

 

 

Anthropos-ergon

 

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,

Mă aflu pe un ţărm necunoscut,

Un ţărm rotit din zare până-n zare

Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare

Cu argintate, tulburi estuare.

Mi-s zilele şi casa de nisip;

Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip?

Când trupul meu se-apleacă peste unde,

Cel din adânc tresare şi se-ascunde —

Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.

Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:

Nu pot şi nu încerc să le despic

Cerul de cer şi soarele de soare,

Marea de mări, uitarea de uitare.

Ecclesiast

Din nou răsare soarele-n zadar.

Şi, ca şi ieri, zadarnic va apune.

Zadarnici sori, zadarnicele lune

Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar.

Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci.

Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul.

Străbaţi în van zadarnice poteci,

Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul.

Şi tu eşti mai zadarnic decât tot.

Şi totu-i mai zadarnic decât tine.

Strivite de mesajul cosmo-glot,

Cuvintele, sărmanele, nu pot

S-absoarbă taina tainicului cod –

Şi vin la uşa Tainei să se-ncline.

.

Avatar

Dormeam. Se prelingea din trupul meu

Fluidul somn, împrospătând pământul

Ca o difuză negură. Şi eu

Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.

Înaintam în negură. Eram

Fiinţa care-mi seamănă. Şi care

Se recunoaşte-n sine. Cum un ram

Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup

Eram cu mine însumi împreună…

(Când m-am trezit, alăturea un lup

Se oglindea în râul alb şi-n lună).

 

 

 

Totem

Potăile au încolţit un lup.
Le-aude hămăind tot mai aproape.
Fac cerc în jurul lui, să nu le scape,
Se bucură că-l latră şi că-l rup.

Iar el stă neclintit în luminiş,
Sub grei copaci, sub cerul greu, în soare.
Priveşte-n tulburi lumi interioare
Cu ochii verzi şi reci, întredeschişi.

Apoi dispare lin, el ştie cum,
Căci haita latră laş, dar nu se-arată.
Dispare în pădurea eterată
La care nu ajunge niciun drum.

 

 

 

Añoranza

 

 

Oraş patriarhal, uituc, uitat,

Cu parc şi râu, cu munţii-nvecinat,

În floare şi-n mireasmă scufundat…

Tu, urbea fericită, de-altădat’!

Te-am cercetat, prin ani, din când în când,

Şi te-am aflat acelaşi, dormitând,

Sub arşiţă, sub ploaie, şi sub vânt.

Punct fix, precum o pajură-n zenit,

Cu fontă-n plisc şi gheară de granit,

Exact ce-ai ignorat te-a nemurit.

Oraş uituc, oraş de neuitat,

Din care-am fost, pe vremuri, alungat.

18 martie 2012

 

 

 

O arhielegie

 

Sunt fericit când rup în

palma ei,

trecând prin parc, timizii

cârlegei.

Şi palma ei, la fel ca-n

prima zi,

tresare şi acum a tresări.

Sunt fericit pe strada veche. Ea

e ca şi-atunci, demult, în

preajma mea.

Am străbătut, de nu ştiu câte ori,

aleile cu arbori şi cu

flori,

pe care primăvara a-nceput

acelaşi zumzet arhicunoscut,

cu-aromă de stupină şi de stup.

Doar ea mă mai reţine-n acest trup.

 

Heiligenblut

De pe platforma muntelui înalt,

privesc înspre tărâmul celălalt,

privesc înspre tărâmul nevăzut,

hrănindu-mă cu Duh.

Heiligenblut.

Pe rampa de azur şi de argint,

învăţ să plec, să uit, să mă desprind,

hrănindu-mă cu silex şi granit.

Heiligenblut: Pridvor spre infinit.

3 august 2012, Heiligenblut

 

O arhiamintire

Era o zi senină, ca şi azi

(Tu, chintesenţă-a zilelor senine!).

Se destrămau păduri de sumbri brazi

În urmă, pe ceţoasele coline.

Călătoream, de mult, către apus

Când drumul m-a adus într-o câmpie

Greu adâncită-n umbra viorie

A codrilor ce-o străjuiau de sus.

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,

Fixai curbura unui spaţiu care

Înainta treptat în înserare

Cu soarele şi neclintitul burg.

Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit

Acolo chiar, pe dalele curbate,

Şi am rămas cu tine în cetate,

Şi cred că tot acolo am murit…

Uitasem totul: codrii, lungul drum,

Cetatea, podul, gustul gurii tale…

Şi brusc, mi le-am reamintit acum,

Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.

 

Samsara

 

Suferinţa o poţi defini

foarte uşor.

E rana, desenată, în

zigzag, pe picior,

e stativul, perfuzia,

spasmul ce scutură fiinţa

în clipa injecţiei

intravenoase,

e carnea, ea însăşi spasmodică,

subţiată, de-atâta durere, pe

oase,

suferinţa-i delirul

dintre anestezie şi

veghe,

e atacul de panică, e

singurătatea de gheaţă

a eului,

învelită în trupul strivit,

chinuit, ca într-o

tot mai străină şi

mai potrivnică zeghe.

Suferinţa-i, pare-se, limfa

acelui primordial,

genezic eşec,

suferinţa are, se zice, un metafizic

temei.

Ci iat-o: E aici, e alături, e

tresărirea inconştientă

a mâinilor şi a

pleoapelor ei.

Mi se scurge, prin gânduri, ca

un negru culbec.

E privirea

care mă-ntâmpină

când intru pe uşa

salonului 3,

e privirea ce mă-nsoţeşte,

imensă,

când plec.

 

Nirvana

 

Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,

În ziua sumbră şi vulgară,

Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,

Cu glas timid şi indecis,

Ce-ţi spun acum să nu te doară.

Dar am visat acelaşi vis

Azi-noapte, pentru-a treia oară.

Murisem. Şi-n văzduhul pur

Al celor care nu există,

Pluteam: un fluture de-azur,

Fără esenţă şi contur.

Nici pomeneală să fiu tristă,

Să simt regret, teroare, vină,

Disarmonie, armonii…

Nimic din toate-acestea. Ci

O fericire genuină.

N-am întâlnit nici morţi, nici vii,

Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi…

Zburam, cu aripi străvezii,

Precum lumina în lumină.

Nu erau ceruri, nici pământ.

Dar nici nu le doream. O, nu !

Mă stăpânea un singur gând:

Să te găsesc, să fii şi tu

Cu mine, unde eu eram.

Un gând, ca un fuior de vânt,

Un gând, ce mă purta vibrând.

Te căutam, te căutam,

Zbor lângă dor adăugând.

Te căutam. Şi-mi petreceam

Eternitatea căutând.

2011, decembrie

 

(Vom sta alături…)

Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă.

 

Dorul

 

Dorul

e fereastra cenuşie,

în zori,

spectralizând

maligna, saturata-mi

de dor

insomnie;

dorul

sunt orele zilei,

tânjind, ofilite,

lunecând,

aşternându-se,

ca nişte thanatice

flori,

lângă urna ta cu cenuşă,

în inima mea,

în inima

ce-a devenit,

şi ea,

între timp,

cenuşie;

dorul

sunt nenumăraţii mei paşi

fără drum,

dorul

e tăcerea moartă din

cuvintele mele;

dorul

e gustul de

cenuşă şi scrum

din pâine, din

lacrimi, din paharul

cu apă,  din

ale dimineţii

sinistre  cafele;

dorul

e chipul morţii,

e al morţii sibilinic

discurs,

ce se insinuează în

rugăciune, ce-mi

susură,

necontenit,

în auz,

ce stăruie

pe ale amintirii

retine;

dorul

e strigătul meu peste abis,

hohotit şi confuz…

Doru-i distanţa

de neconceput,

de nestrăbătut

dintre mine şi tine.

 

 

Postbiografie

 

De-o vreme, locuiesc în altă casă

Cea care-a fost şi încă e a mea –

Stau pe alt scaun, m-aşez la altă masă,

Mâncarea-i alta, râncedă, şi rea.

 

Şi strada-i alta. Altu-i şi oraşul.

Pe cale, mulţi mă-ntreabă: “Nu saluţi?”

Dar mi-am uitat şi-amicul, şi vrăjmaşul.

Toţi cunoscuţii-mi sunt necunoscuţi.

S-au şters din minte nume şi prenume.

De când tu nu mai eşti, mi-e tot mai greu.

Trăiesc pe alt meleag, în altă lume,

Şi cel care trăieşte nu sunt eu.

 

Psalm

Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină şi soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

lăudat pentru luna şi stelele, ce

clipesc primăvara în râu şi-n fântâne.

Lăudat pentru bucata de pâine,

şi pentru paharul de apă, date mie ieri,

date azi, date mâine.

Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti

fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.

Fiindcă eşti.

Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru

frunze şi flori.

Lăudat că-n final mă omori…

Cuvântul

Cuvântul e atât de plin
De sens, că dă pe dinafară.
Precum o roză sau un crin
Care-n mireasmă se-nfăşoară,
Precum o roză sau un crin
Sub autista lor povară.

Precum o roză sau un crin
Care-n mireasma lor se-neacă,
Cuvântul e atât de plin,
Încât a hotărât să tacă.

Imagine: Eugen Dorcescu – Portret în bronz, sculptor Aurel Gheorghe Ardeleanu


Etichete: