Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » GEORGE PETROVAI: Întoarcerea lui Mesia (Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

GEORGE PETROVAI: Întoarcerea lui Mesia (Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)

Prolog

Acuma când pornesc la drum

– nestrămutat, dar imprecis –

Te rog, atotputernice Părinte,

ajută-mi străduinţa-n scris!

Nu-Ţi cer averi ce-s o povară

pentru săracu-n al lui fel bogat,

ci har Îţi cer să ies cu bine

dintr-un impas deliberat.

E bucuria sui-generis

de-a fi uman prin dăruire –

doar astfel omu-n spirit creşte

şi-şi dă obolul la-nfrăţire.

Nu-s iscusit s-adun averi

roase de molii sau furate,

cum moda este pe la noi

în cercuri cu cinstea certate.

(Şi totuşi, pâinea şi cuţitul

se află la atari mişei,

convinşi c-a omului valoare

rezidă-n bani şi cocoşei.

Ei cred că totu-i de vânzare

ca-n lumea lor fără morală –

cu bani îşi cumpără statutul

şi pentru bani stau la popreală.)

Dar e ştiut că lumea mai rezistă

cu ruga drepţilor nevoitori

şi că-n istorii un popor rămâne

doar prin ai spiritului truditori.

Corul heruvimilor

 

Pe Pământ va coborî

Mesia a doua oară,

ca să smulgă omenirea

din suficienţa-i chioară.

Mare bucurie

pentru-aceia care

cred că doar prin El

însăşi moartea moare.

Simpla lui prezenţă

va fi semn divin

c-al păcatelor pahar

este arhiplin.

 

Partea I: Analiza la rece a condiţiei umane

 

În înălţimi fără sfârşit

unde impulsu-i somnolent,

căci spaţiu-n timp şi viceversa

futile-s pentru veşnicul prezent,

pe tronul slavei necuprinse

Atotputernicul stătea

– Lumină genitoare de lumină –

şi ochiul vocii Lui spre Fiu căta:

– Iubite Fiu, ani două mii

adânc Pământul l-au brăzdat

cu felurite omeneşti stihii

de când obolul Ţi l-ai dat

în chinuri şi moarte pe cruce

ca să revină-ntreg rotundul

la preadamicul statut –

dar una-i forma şi-alta fondul!

Privind la furnicarul pământesc

în goană după pieritor,

uşor constaţi că oamenii cam toţi

nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.

Nu vor să ştie că iubirea

şi pocăinţa-s pentru ei salvare,

ci umblă cu tertipuri în speranţa

c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare

din a infernului în clocot smoală –

acel subţire fir de ceapă

cu care îngerii vor încerca

pedeapsa grea s-o facă mai domoală…

Vai de perfidul ce-n viaţă

plăcerii i-a fost rob supus,

dar care are cutezanţa

să umble cu nasul pe sus!

Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,

mai vrednici decât el prin umilinţă,

cum tot mai mulţi dintre păstori

arată-n fapte-a lor netrebuinţă.

După adamicul păcat,

nu l-am constrâns pe omul decăzut

prin aspre interdicţii sau pedepse

cleştar să redevină-n conţinut,

ci libertatea i-am lăsat-o

în viaţă drumul să-şi aleagă –

inevitabil test ce după moarte

vizeaz-o veşnicie-ntreagă.

Şi ce-a făcut ipochimenul

(istoria fiind dovadă)?

Nevrând în ruptul capului

să se îndrepte şi să creadă

că viaţa-n timp e doar popasul

pentru intensa pregătire

ca firea lui să nu mai fie

în dezacord cu-armonioasa Fire,

din efemer el şi-a făcut

a existenţei sumbră vrere,

cum Epicur se amăgea

cu fericirea dată de plăcere.

Iar pentru asta-i lup şiret

de când intrarea-şi face-n lume

– o bestie ce se îndoapă

cu legi nedrepte şi cutume –,

ca să plesnească de osânză

şi amintirea-i praf să fie,

pedeapsă binemeritată

când omu-i doar o parodie.

A zecea parte dintre oameni

(bolnavii de căpătuire)

au bani şi-averi cu mult mai multe

decât tot restul de-omenire.

Dosiţi în organisme mondiale

masonice-n esenţa lor,

elita ăstor păcătoşi

struneşte soarta maselor,

ba prin conflicte-ntreţinute

de odioase lucrături

(căderi suspecte de guverne

şi jertfa atâtor făpturi),

ba prin planificate crize

financiar-alimentare,

ca păpuşarii planetari

să treacă la măsuri ultrabarbare,

precum reducerea doar la un sfert

a populaţiei pe-ntreaga Terră

pentr-un posibil spor la alimente

şi-un mult mai riguros control în noosferă.

La modă-i azi globalizarea

cu ale ei progenituri –

dacă-nvârtelile-s globale,

şi crima e globală-n lovituri…

Mai mult decât globala poluare

ce colţii şi-i arată iar şi iar,

cruzimea, egoismul şi minciuna

fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.

În sine omu-i o enigmă –

a răului cu binele-mpletire:

Răul nativ în el tronează

ca binele s-ajungă la-nflorire!

Fireşte că prioritatea

revine binelui hedonic,

cu tot mai mulţi oameni convinşi

că e-n viaţă scopul tonic.

Numai o mână dintre ei

moralul bine-l mai slujesc

şi agonia prelungesc

la miliarde de mişei…

În completare la ce-am spus

e românescul meleag sfânt,

unde stă treaba ca-n balada

O apă-s toate şi-un pământ:

„Atâţia oameni s-au convins

(în ceafă când le suflă moartea)

că toate-s goană după vânt

cu năzuinţe pentru duh peltea,

cum Solomon o tot repetă

în cartea sa nemuritoare:

Lumeştile izbânzi deşarte-s toate

şi nu-i nimica nou sub soare!

Ce este a mai fost şi-a fi

– putere, bogăţie, fală –

şi pentru scopul efemer

un suflet pur este doar vorbă goală.

În lumea asta dată peste cap

la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,

încât privind la frământarea ei, constaţi

c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.

Deşi de Nietzsche nici n-au auzit

(în pragamatism a şti e de prisos),

ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,

pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.

Ai noştri politruci, de pildă,

se-arată supraoameni la hoţii

şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,

eternă revenire-n puşcării…

Decât belşugu-njositor –

azi sus şi mâine la răcoare,

pentru condiţia umană

e mai de preţ o viaţă oarecare

cu demnă simplitate-nseninată

prin necurmată dăruire.

Căci numai inima de alţii plină

cunoaşte-adevărata fericire!

*

După această completare

(metaforă în analiză!)

revin la om şi-a lui derivă

ce-a perturbat morala pân’ la criză.

Cum cred că-i lesne de-nţeles,

al zămislirii plan l-am conceput

cu axe două-n angrenaj ales –

a duhului şi-a fizicului brut.

Din trup şi suflet plămădit,

după căderea în păcat

omul perfect s-a alterat

şi axele i-au ruginit.

O catastrofă-n plan moral

şi-n trup al morţii candidat,

el are şansa mântuirii

doar voia de Mi-o face ne-ncetat.

Iar voia Mea din Decalog

şi din a Fiului lucrare,

e cecu-n alb ce i-l dau azi

pentru viaţa viitoare,

printr-o-nţelegere în care

Eu singur fac dovada clară

că-n veci Mi-am respectat cuvântul,

cum Cartea Mea testamentară

confirmă că s-a întâmplat

– după mai mule-avertizări –

ba cu Sodoma şi Gomora,

ba cu-ale apei debordări.

Ce-ncredere în om să am,

când chiar alesul Meu popor

– uitând că din robie Eu l-am scos –

neascultarea practica de zor,

cu mulţi nemulţumiţi şi-n dese rânduri

zeloşi închinători la zei păgâni,

aşa încât prin Tine-n fapte şi în gânduri

să-şi dobândească faima de josnici asasini?!

În alergarea spre Apus,

părea că viul creştinism

va izbuti să scoată omul

din rătăcirea-n păgânism.

Şi-a izbutit, dar nu cu totul

după ce-n crez s-a urgentat

schimbarea templelor în noi lăcaşuri

şi a Bisericii în stat,

un stat-imperiu colosal

cum n-a pupat puterea seculară,

în care papii sforile le trag

după ce fac din cezarism papară.

De precizat că-n noul cadru

– prin creştinism fertilizat –

pregrese culturale însemnate

în lume s-au înregistrat,

precum tiparul dătător

de viaţă-n mari biblioteci

şi al busolei magnetism

ce-n mări trasat-a lungi poteci.

Dar s-au ivit şi alte „isme” –

aşa ca schismele-n credinţă,

iar, mai tîrziu, fascismul sumbru

şi-expertul bolşevism în suferinţă,

la treabă puse de orgolii

şi de ambiţii ce-au iscat

lugubra artă-nfăţişată

în al războaielor tratat:

De la-nfruntările cu prăştii

la nimicirea nucleară,

omu-n războaie-şi etalează

instinctul progresiv de fiară.

De-aceea el din creier foloseşte

doar o câtime, şi ar vrea

(infirm la minte şi simţire)

să scurme în lucrarea Mea.

La răul promovat în timp

din răzbunare sau prostie,

prăpăd ar fi de-ar stăpâni

potenţialu-ntreg din scăfârlie…

Numai că Eu prin tainele zidirii

zădărnicesc efortul lui necugetat,

nedându-i voie nasul să şi-l vâre

în ceea ce-i doar pentru Mine descifrat,

căci toate-au fost de Mine concepute:

Cereasca boltă-nveşmântată

cu stele-n depărtări sinistre,

Pământul şi cu viul laolaltă!

– Părinte, zise-atuncea Fiul,

cu-adânc respect am urmărit

această amplă prezentare

a omului neliniştit,

o sui-generis epopee

cu fapte bune şi haíne,

cum numai lui i-a fost menit

contrariile să le-mbine.

Speranţa nefiind pierdută

în a sa şansă de-ndreptare,

Te rog, iubitul Meu Părinte,

să M-onorezi cu-a Ta colaborare,

în încercarea de-a salva

tot ce mai poate fi salvat

şi să-Mi permiţi iar coborârea

pe-acest Pământ descreierat,

unde-s cam toate á rebours

ca într-o casă de nebuni –

cu binele prin rău impus

şi adevărul prin minciuni.

– Vrei, Fiul Meu, să-l faci pe om

cel care-a fost odinioară,

când el în dolce farniente

alungă gândul c-o să moară?

Aşa să fie, deşi-i sigur

că în raport cu-ntâia oară,

nu vei mişca nimic în om

nici în lăuntru, nici afară.

De data asta Te-or privi

cu o totală nepăsare –

nici tu plăcerea regăsirii

şi nici cruzimea-n prosternare.

Recomandarea Mea-i ca Petru

– o inimă cum alta nu-i –

să Te-nsoţească-n drumeţie.

Drum bun spre duhul omului!

Partea a II-a: Revederea

 

Au cercetat a Cosmosului sferă

– un holograf mai mult decât precis –

unde spre ţinta stabilită

imagini curg şi curg ca-n vis.

Printr-un proces aiuritor

pentru a omului putere,

Pământul l-au văzut ca-n palmă

cu viul nesătul pe emisfere.

De-acord, apoi, că spaţiul biblic

va fi întâiul lor popas,

hotarul dintre universuri

l-au depăşit doar printr-un pas,

un pas dumnezeiesc cu-adevărat

(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)

prin care existentul de dincolo de timp

ia forma consistentă a lucrului văzut.

…Şi-aşa se face că Mesia

– de-apostol Petru secondat –

porni din Nazaret la drum

de timpu-n loc părea c-a stat.

Mergeau încet, cu pasul rar,

(doi pelerini cu gândul în trecut)

şi seama nu luau la zgomotul făcut

de maşinismu-n goană spre Tartar.

Într-un târziu, cu trupurile frânte

de nevoinţa autoimpusă,

sub un măslin la poala unui munte

s-au aşezat pe ţărâna setoasă

de-a ploii caldă mângâiere,

ca să-şi mai tragă sufletul

până ce vipia-şi va împlini

îmbrăţişarea cu pământul.

Dar numai ce-au sorbit din ploşti

câte un strop de udătură

şi Tatăl nostru l-au rostit

că au văzut a lui figură

cum la iuţeală s-a-nchegat

din aerul pălit de soare –

la patru ace îmbrăcat,

Mefisto zâmbea cu candoare.

– Mă bucur, frate, de-ntâlnire,

deşi tu nu pari încântat;

să fie degajarea mea de vină,

ori modul tău mai rezervat?…

Nu pot fi altfel de cum sunt –

direct şi fără etichetă!

Propun, de-aceea, hic et nunc

să folosim altă reţetă

în adresare, ca-ntre fraţi,

nu cu majusculi de-onorare,

cu toate că-ntre noi distanţa

de-o vârstă cu eternul pare.

Dar ăsta-i numai praf în ochii

naivilor lipsiţi de haz –

antagonismu-ntre principii

nu-i pentru mâncători de praz…

În plus, văd că de data asta

vii însoţit de-un devotat,

acela care într-o noapte

de tine întreit s-a lepădat.

Dă bunul Petru să răspundă

la lovitură, dar Iisus

îi face semn şi el Îl lasă

la punct să-l pună pe intrus:

– Ia uite cine s-a găsit

pe alţii la refec să-i ia!

Taman acela ce ispita

nutreşte cu esenţa sa.

Ştii foarte bine ce stă scris

despre măsură-n sfânta Carte:

„Doar de măsura folosită

avea-va fiecare parte…”

Te bucuri paiul când îl vezi

în ochiul unuia smerit,

dar bârna din ochiul perfid

îţi pare fapt obişnuit.

După-ntâlnirea din pustie

când închinarea mi-ai propus

în schimbu-ntregului Pământ,

crezi c-ar mai fi ceva de spus?

Te-am suportat îndeajuns,

deşi prezenţa ta m-apasă.

De-aceea, verde eu ţi-o zic:

Fă bine-acuma şi ne lasă!

– Vai mie, susură Mefisto,

te-am supărat a doua oară

şi cât dorit-am revederea

pentru ce-a fost odinioară!

Din pricina acestei javre

– omul în carne şi în oase –

am cam sărit atuncea calul

cu fiţele-mi fastidioase.

Dar, trebuie să recunoşti,

c-o ispitire iscusită

e pentru crez binevenită

(prin încercări ţi-l întăreşti),

tot astfel cum e necesar

răul în lumea sublunară –

un bine curăţat de rău

ar fi banal din cale-afară…

Ca să nu ai din nou surprize

(pe om să nu contezi vreodată!),

vreau să te pun de-acum în gardă

că-i altminteri de cum se-arată.

Tocmai de-aceea şi-a făcut

din actorie-un scop în viaţă –

în sinea lui se crede geniu,

deşi-i de fapt doar o paiaţă.

Iar pentru asta ce-a făcut?

Fiind morala o povară,

cu etica a-nlocuit-o,

încât azi justu-i de ocară.

Aşijderea a procedat

cu al ştiinţei bun renume:

A decretat cu aroganţă

că totu-i relativ în lume

şi că dincolo de-a luminii

celeritate-i întuneric –

o zonă pentru cert tabú,

dar nu şi pentru ipotetic…

În dese rânduri m-am gândit

la sufletul uman, în care

fraţi siamezi de-a pururi sunt

răul şi binele-n mişcare,

şi-această desluşire am:

Pământul în rotirea lui

cunoaşte nesfârşita alternanţă

a zilei şi-a-ntunericului.

Tot astfel sufletul cunoaşte

lumini şi umbre-n clarobscur,

ce prin proporţia-ntre ele

traseaz-al caracterului contur.

Un argument la cele spuse:

La două veacuri după tine,

din Persia ameninţa

maniheismul bazele creştine.

Ei bine, în doctrina lui

profetul Mani afirma

etern conflictul bine-rău

şi-al neluminii cu lumina.

Mai vreau să spun că intuiesc

ce ţi-ai propus prin revenire

şi că pioşi cu-adevărat

rar vei găsi în omenire.

Nu vei păţi ce-ai mai păţit

 la-ntâiul tău terestru zbor,

însă te paşte-nstrăinarea

din Marele inchizitor.

Fireşte, într-o nouă formă

mai crudă-n a ei rafinare,

în care omul e captiv

prin zelu-ntru civilizare.

Credinţa n-o căta-n oraşe

cu catedrale înţesate –

triste jaloane în istorii

pentru-a turismului prosperitate,

ci cat-o la acei sihaştri

ce-s bucuria Tatălui,

precum preavrednicul Ioan

din Munţii Maramureşului…

Dar când Mefisto-şi dădu seama

că nu mai este ascultat,

pe loc se făcu nevăzut –

duh neguros de noapte însetat.

Deja celeştii pelerini

atraşi de retroviziuni,

în minte refăceau traseul

pe veci marcat de mari minuni.

1.Predica de pe munte

 

După botez, Iisus porni

să-nalţe către cer o punte

şi-n carnea timpului El dăltui

faimoasa predicare de pe munte,

astfel că-ntreaga omenire

– convinsă ori întrebătoare –

se mişcă-ntre poruncile lui Moise

şi-această a credinţei floare.

– Sunt fericiţi, le spunea Unsul

mulţimilor preaînsetate

de-al Său cuvânt înaripat,

toţi cei ce au inimi curate:

Săracii-n duh şi întristaţii,

flămânzii şi cei prigoniţi

din pricină că Mă urmează,

vor fi în ceruri răsplătiţi.

Voi, sare a Pământului,

veţi fi lumină pentru semeni

dac-ale voastre fapte n-o să fie

pricină de cârtire pentru nimeni

şi veţi primi împărăţia

din cer, dacă prin fermitate

pe farisei şi cărturari

îi veţi întrece-n puritate.

Aflaţi că nu doar ucigaşul

va fi cu-asprime judecat,

ci şi acela ce pe drum

cu pârâşul nu s-a-mpăcat.

O preacurvie-i făptuită

când pofta-n inimă mijeşte.

De-aceea, zic: de ochiul drept

către păcat se aţinteşte,

nu ezita, ci-ndată-l scoate

şi scapă-te de putregai,

ca morţii în întregul trup

liberă mână să nu-i dai.

Tot astfel dacă mâna ta

cu binele-i în învrăjbire,

reteaz-o şi atuncea trupul

va fi salvat de la pieire.

Vă-ndemn să cultivaţi iubirea

– scump dar al Tatălui ceresc –

şi să-i iubiţi şi pe vrăjmaşi,

nu doar pe-acei ce vă iubesc.

Celor ce cer voi să le daţi

şi răsplătiţi răul cu bine,

aşa cum soarele şi ploaia

de-a valma fericesc pe orişicine.

Nu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte

va stinge-n lume răutatea,

ci doar iubirea este-n stare

să-ngenuncheze chiar şi moartea.

Iubiţi-vă cum vă iubesc

şi-o să-Mi fiţi dragi pentru vecie,

căci din iubire-am fost făcuţi

şi prin iubire lumea-i vie.

În miluiri să procedaţi

cu-atât de multă discreţie,

încât ce face mâna dreaptă,

cealaltă mână să nu ştie.

La îndemână toţi aveţi

pomana, rugăciunea, postul –

acest trio al dragostei concrete

pentru acel ce-n viaţă-şi ştie rostul.

Rugaţi-vă neîncetat!

Prin rugă sufletul călătoreşte

la viul Dumnezeu din ceruri,

iar inima se primeneşte.

Rugându-vă cu stăruinţă,

nu vă-ndoiţi c-o să primiţi

mai mult decât vă-nchipuiţi

şi vi-i de strictă trebuinţă.

Dar n-o faceţi în văzul lumii

cum fac atâţia ipocriţi,

ci-ascunşi şi cu sinceritate

voi Tatăl nostru să-l rostiţi,

atenţi la sacru-angajament

din rugăciunea ce-o-nălţăm:

„Iar Tu greşelile ne iartă

precum greşiţii ni-i iertăm”!

La fel e postul de faţadă

pentru impresie deşartă –

fiind de Tatăl rău văzut,

făţarnicii au bună plată.

Adevăratele comori

nu-s de rugină atacate

şi nici pentru tâlhari ispită,

ci-n ceruri sunt depozitate.

Iată de ce nu amânaţi

să vă măriţi comoara-ntruna

prin hotărârea de-a sluji

pe Dumnezeu, nu pe Mamona,

ştiut fiind că-i imposibil

la doi stăpâni să slugăreşti –

de ţii la unul dintre ei,

 pe-al doilea îl nesocoteşti.

Alegerea înseamnă drumul

de fiecare preferat –

îngustul drum către viaţă,

ori spre pierzare drumul lat?…

Nu staţi pe gânduri, mai ales

că după Mine o să vină

cohorte de proroci satanizaţi,

duhnind cale de-o poştă a minciună,

care la Judecată vor pretinde

– deşi de-acuma-s condamnaţi –

c-au prorocit în al Meu nume

şi, ca atare, merită salvaţi.

2.Nunta de la Cana

 

Pe-atunci, în Cana Galileii

trăia Estera, dulce floare,

precum frumoasa-ndrăgostită

din a Cântărilor Cântare.

Fără-ndoială că era

o roză albă din Sharon –

cu fruntea nea sub păr noptos,

regină-n toate fără tron.

Fiind nespusă încântare

pentru atâţi admiratori

(zeiţă-n carne şi în oase

ce-n inimi iscă dulci fiori),

fireşte că părinţii ei

nu mai puteau de fericire,

având o fată nepereche

la-nfăţişare şi la fire.

Sub influenţa lui Ioan,

apostol de Mesia mult iubit

şi a lor rudă-apropiată,

ei amândoi s-au convertit

la noul crez mântuitor,

şi tare s-au mai bucurat

Estera când le-a spus că-n ţel

sunt mai uniţi ca niciodat.

Dar inima şi mintea – părţi

dintr-un întreg dumnezeiesc,

în fapte de rutină se-nţeleg

şi-n cele mari altfel gândesc.

Căci e ştiut c-adeseori

schimbările în viaţă vin

nu din a minţii-nţelepciune,

ci din al inimii preaplin.

â

Aşa Estera, tot văzându-l

pe Caius, chipeşul roman

cu coiful lui de ofiţer

şi-n port distins patrician,

cum călărea cu eleganţă

în fruntea unităţii lui

din garnizoană sau spre ea

(mai zeu ca toţi acei tehui),

simţi că-n inima-i doldora

de dragoste pentru Mesia

s-a strecurat o-nfiorare

care-i alungă voioşia,

un sentiment nemaicercat

cu-aşa o voluptate grea –

era copilă, dar prin el

femeia-n ea se zvârcolea!

La rândul lui, când o-ntâlnea,

se încingea Caius ca focul

şi,-ndrăgostit de ea lulea,

nu cuteza să-şi spună oful…

Confuză şi înspăimântată

de ceea ce-i părea păcat,

pe blândul Ioan l-a căutat

cu inima înlăcrimată

ca din povară să-i mai ia.

Dar spre adânca ei mirare

şi bucurie totodată,

în loc de severa mustrare

la care tocmai se-aştepta,

apostolul, surprins de-abia,

o mângâie cu bunătate:

– Nu-i un păcat, copila mea,

pe un bărbat să-l îndrăgeşti

şi-apoi, cu dragoste curată

familie să-ntemeiezi

prin vieţuire-ntreolaltă!

Au Cartea sfântă nu divulgă

acea poruncă pentru fiu,

ca rodu-mpreunării cu soţia

să prelungească viu-n viu,

aşa ca prin perpetuarea

prezentului în viitor,

Voi creşteţi şi vă înmulţiţi

să fie-n căsnicii izvor?

În cazul vostru este-o hibă

ce trebuie pe loc tranşată

(fireşte, de se va ajunge

să-ţi ceară mâna vreodată):

Tu o creştină, el roman

la zei jenanţi închinător.

Chiar crezi că peste ani, cu tine

nu s-ar purta îngrozitor?

Iar sfatul meu e să alegi

remediul cu mai micul chin:

Ori scoate-ţi-l de la inimă,

ori fă din el un bun creştin!

Pe gânduri, dar cu duhul fulg,

porni Estera către casă

şi zile-n şir, fără să-l vadă,

în rugi cătă soluţia miezoasă.

În ăst răstimp, sărmanul Caius

– bolnav de-a sorţii silnicie –

porni spre casa ei decis

s-o ceară în căsătorie.

Ajunge, şi cu mari emoţii

ca orişicare-ndrăgostit,

el întră-n casa spaţioasă

a unui jidov înstărit,

unde-i primit cu deferenţă

de fată şi ai săi părinţi.

Iar el le povesteşte-n pripă

de boala ce l-a scos din minţi

– acea a inimii chemare

de-un aprig chin făcut din miere –

şi, în final, cu ochii-n lacrimi

el mâna Esterei o cere.

Îngrijoraţi, părinţii vor

un necesar timp de gândire;

Estera, însă, inspirată

iute-şi revine din uimire:

– Nu voi ascunde, dragul meu,

că-mpărtăşesc a ta iubire!

Dar diferenţele de crez

nu-ţi par o mare poticnire,

dacă nu azi, atunci cu vremea?

Eu sunt creştină, tu te-nchini

la zeii voştri-mprumutaţi,

hazlii dar mai ales haini.

Mă iartă că-ţi vorbesc despre ceva

ce-i pentru mine un vital reper –

distanţa dintre zei şi-al nost Mesia

e ca de la Pământ la cer.

– O, dulcea mea, ce bine-mi pare

că între noi oprelişti nu-s!

Nu doar că zeilor le râd în nas,

da-s chiar atras de-nvăţul lui Iisus.

Un argument la cele spuse:

Botezu-n legea ta-l doresc,

ca nunta şi viaţa noastră

să fie-un lung regal ceresc.

Şi-aşa făcură, iar la nuntă

– printre mulţimi de invitaţi –

a luat parte şi Mesia

cu mama Lui şi câţiva devotaţi.

La mesele întinse-n casă

şi în ograda-ncăpătoare,

vinul curgea, curgea întruna

în burţile doldora de licoare.

Dar iată că în plin chiolhan

cu horă şi cântări divine,

n-a mai rămas un strop de vin

în vasele la-nceput pline.

Atunci Iisus, din apa pusă

de servitori în vasele acelea,

făcu un vin atâta de gustos,

încât în nun stârni nedumerirea:

– Voi, mirilor, le zise el,

n-aţi procedat cu judecată

 servind la urmă vinul bun –

la nunţi e pus pe mese prima dată!

  1. Învierea lui Lazăr

 

Umblând cu predicarea în Iudeea,

Samaria şi Galilea,

Iisus avea şi prieteni iubitori

la care El trăgea adeseori,

fie că obosit, vroia

doar somnul nopţii-ntremător,

fie că-n gând îi revedea

cu-acelaşi dor răscolitor.

Iar în Betania-i avea

pe Lazăr, Marta şi Maria,

trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi

(întruchipau chiar bucuria)

prin felul lor de-a se purta

cu îngerească gingăşie,

încât El se simţea nespus de bine

într-o atare companie…

Taman când era ocupat

cu predicatu-n depărtare

(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”

dădea mesaju-ncredinţare),

fu-nştiinţat că Lazăr zace

de-o-ngrozitoare maladie

şi că-n puţine zilişoare

el va fi-ntins pe năsălie.

Într-adevăr, doar două zile

mai dăinuit-a agonia

şi Lazăr ochii i-a închis

ca să dea piept cu veşnicia.

Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,

înspre Betania porni,

dar oamenii-L opreau pe drum

nu doar spre a-L preamări,

 ci şi să-i vindece de boli,

ca prin minuni în El să creadă –

bolnavii să-şi ia patu-n spate

şi orbii lumea să o vadă,

astfel că ţinta Şi-o atinse

după ce Lazăr fu-ngropat

într-o adâncă peşteră

din marginea acelui sat.

Întâmpinat cu multă jale

de rudele îndoliate,

Iisus îndată S-a-ndreptat

către acel mormânt aparte,

urmat la mică depărtare

de gloata curioşilor

avizi de altă mare faptă

din seria minunilor.

Ajunşi la peşteră, Mesia

rosti o rugă inspirată

către Acel ce L-a trimis

şi toate prin El le arată.

Apoi, îndepărtând pietroiul

de pe mormântul întocmit,

pe Lazăr l-a chemat afară

şi el îndată a ieşit!

  1. Parabola copiilor

 

Nutrea Iisus pentru copii

o dragoste mistuitoare:

Nu doar c-adulţilor cerea

să aibă puritatea lor de floare,

dar deseori, cu duioşie

El îi chema şi ei veneau

s-asculte-n basme fine pilde

pe care-apoi le comentau.

Unul era cu vrăjitoarea

şi spiriduşul mititel,

pe care ea l-a cetluit

de trunchiul unui copăcel.

Şi-a stat el astfel ani în şir

rugând-o să-i curme canonul,

până ce bunul vrăjitor

a apărut şi i-a dat drumul.

Un altul relata legenda

cu juna fată de-mpărat,

care-n avântu-i spre înalt

de soare s-a amorezat.

Şi zilnic ochii-i lăcrimau

privind la el cât ce putea,

iar gura ei arsă de dor

iubitul nume-l tot rostea.

A mers aşa o perioadă

cu-ocheade şi cu jurăminte,

până ce mama lui atentă

văzu că el nu-i cel dinainte,

c-adică-i tot cu gândul dus

la fetişcana pământeană

şi că nici ziua şi nici noaptea

nu pune geană peste geană.

Îngrijorată de urmări,

se hotărî să intervie –

eterniză avântul fetei către soare

prin preschimbarea ei în ciocârlie!

De-aceea, ciocârlia primăvara

cu cântec se înalţă spre iubit,

înştiinţând pe gospodari că-i vremea

să iasă iar la plugărit…

Şi alte multe cunoştinţe

copiilor le transmitea,

iar mai la urmă-i învăţa

o rugăciune acadea:

„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume

până ce moartea m-o răpune.

Nu-i nime-atât de păcătos,

ca prin căinţă şi-ndreptare,

la Dumnezeul plin de milă

să n-aibă parte de iertare”…

Printre copii era şi Sara,

a lui Iair boboc de fată –

la doisprezece anişori

părea o zână întrupată.

Nu doar cu numele prinţesă,

ci-n adevăr mică stăpână

peste stăpâni şi servitori,

era a vieţii lor lumină.

Şi fericiţi până la lacrimi

de-a lor odraslă înzestrată,

părinţii o mâncau din ochi

cu poznele ei laolaltă.

Căci n-o avea decât pe ea

acest Iair la pungă gros –

era fruntaş în sinagogă

şi de-al măririi cancer ros.

Dar într-o zi el la Iisus

veni plângând că fata-i moare

şi că doar Unsul e capabil

să o repună pe picioare,

cum în nenumărate rânduri

cu-atâţi bolnavi a procedat,

ba chiar se ştie că pe Lazăr

iarăşi vieţii l-a redat.

– De crezi, răspunsu-i-a Iisus,

c-aievea toate aste-au fost,

atunci e musai şi credinţa

că Tatăl M-a trimis c-un rost:

Sunt adevărul, calea şi viaţa

pentru acei ce-Mi dau crezare;

de-or trece cerul şi Pământul,

a mea învăţătură moarte n-are!

Un sol grăbit vesti decesul

în timp ce discutau astfel,

şi tatăl se pierdu cu firea,

deşi El susţinea c-a adormit niţel.

Acasă mama hohotea

lângă micuţa în sicriu,

iară mulţimea băgăreaţă

pe Mesia-L făceau capiu

pentru vrăjeala c-ar dormi,

când e vizibil că s-a dus.

– S-o-nvie, între ei cârteau,

dacă e Fiul Tatălui de sus.

Atunci Iisus dădu afară

acea mulţime fistichie

şi doar rosti „Talita cumi!”,

că-ndată moarta fu iar vie,

spre a părinţilor îmbucurare

după atâta plâns şi jele.

– Cred, Doamne! a strigat Iair.

Ajută necredinţei mele!

Cu mâna pe capul copilei

din gheara morţii de-abia smulsă,

Iisus le spuse că a lor

e-mpărăţia-n cer promisă:

– Aflaţi, grăi El mai la urmă,

că numai cin’ se va smeri

– aidoma acestor prunci –

răsplata-n ceruri va primi.

Dar vai şi-amar de-acela care

împinge pruncii la păcat!

Mai bine-ar fi să se înece

cu un pietroi de gât legat…

  1. Schimbarea la faţă

 

            Motto:

La vremea respectivă

puţini oameni au avut inspiraţia

să pună semnul de egalitate

între schimbarea la faţă a Domnului

şi cea a lumii…

Cu Petru, Iacov şi Ioan,

Iisus urcă pe-un mare munte,

ca sufletul să Şi-l aline

în dialog cu-al Său Părinte.

– O, Tată,

(mai la o parte Se ruga

cu-aşa o dăruire că hainele-i albiră

şi El la chip era schimbat),

Tu, ce citeşti în minte gândul

şi-n inimă dorinţa nenăscută,

de-i cu putinţă

de Mine-ndepărtează

paharul suferinţei ce M-aşteaptă!

Dar iarăşi zic:

Nu-i după-a Mea dorinţă,

ci-aşa cum Tu ai hotărât,

deci voia Ta fie-mplinită…

Da, Tată,

în Mine omul se-ngrozeşte

de chinurile-n pregătire

până la moartea-Mi necesară

cum e-n Scripturi adeverit,

şi-acum, înţelegând prea bine

teama din om de-al morţii apetit,

Mă-ncearc-o milă mai aparte

când văd că încă-i indecis

să poarte-n viaţă blându-Mi jug,

ce pace-i dă şi nemurire

dup-al sfârşitului tenace plug.

De-aceea Eu i-am şi trimis

pe ucenici în larga lume,

cum şi Tu m-ai trimis pe Mine

ca parte-n planul Tău anume –

să răspândească-nvăţătura

pe-ntreg Pământul la oricine,

iar Eu cu ei una să fiu

aşa cum una sunt cu Tine.

Mai vreau, Părinte preaiubit,

pe toţi aceştia să-i sfinţeşti

cu-al Tău Cuvânt ce-i Adevărul

şi, în final, să-i răsplăteşti

– după ce-om fi iarăşi împreună –

cu-a Ta iubire atotbună,

etern izvor de apă vie,

din care am băut mai înainte

ca lumii să-i pui temelie.

Sfârşind Iisus cu rugăciunea,

un glas din nor s-a auzit:

„Acesta-i Fiul Meu iubit

ce-aduce-n lume mântuirea.

Numai prin El e cu putinţă

să fie iar curat Pământul.

Urmaţi-L cu încredinţarea

că moartea nu-i totuna cu sfârşitul!”

  1. Cina cea de Taină

 

După ce Unsul S-a smerit

spălându-Şi ucenicii pe picioare

şi i-a-ndemnat stăruitor

la fel să procedeze fiecare,

cu toţi învăţăceii lângă El

(nici Iuda vânzătorul nu lipsea),

la Cină a cerut ca-n veci

să fie săvârşită-mpărtăşania,

prilej de veşnică dispută

în veacurile ce-au urmat:

Un sens e transsubstanţierea,

iar consubstanţierea-i celălalt!

Apoi, frângând o pâine, El le-a dat-o

şi i-a-mbiat cu harul Lui de Dumnezeu:

– Luaţi, iubiţilor, mâncaţi!

Acesta este trupul Meu.

Tot astfel a luat paharul

şi, mulţumindu-I Tatălui, le-a zis:

– Beţi toţi din al Meu sânge ce se varsă

pentru-a păcatelor iertare cum e scris!

Căci nu voi bea de-acum încolo

din rodul viţei niciodată

până-n Regatul ce urmează,

unde-om fi iarăşi laolaltă.

Şi vă mai spun că printre voi

e unul care-o să Mă vândă –

unealta împlinirii-a tot ce-i scris

despre a Mea venire şi osândă…

Iar după Cină, scrie Iuda

în Evanghelia-i aparte,

că Mesia l-ar fi chemat

de toţi ceilalţi mai la o parte,

nu pentru blam, ci ca să-i ceară

în felul lui să se jertfească

şi să-L ajute-n acest chip

menirea de Trimis să-Şi împlinească.

  1. Hristos a înviat!

 

Şi a venit ziua în care

– deja de rabini condamnat –

El dintr-ai Lui cu silnicie

de înarmaţi a fost luat,

ca preoţii din Sanhedrin

(de tulburări preocupaţi),

prin moartea Lui decisă-n pripă

să poată răsufla-mpăcaţi

că Legea ei au apărat-o

printr-o vădită nedreptate,

ca-ntreg poporul să nu tragă

ponoasele de-un ţăcănit iscate.

Dar un verdict dat de Sinedriu

putea să fie aplicat

doar dacă era avizat

de-al Romei om în teritoriu.

Aşa că-n grabă L-au trimis

pe-ostatic la procurator –

faimosul Pontius Pilatus

pe care îl urau de zor

din pricina-ncercărilor

la care le-a supus răbdarea,

ca s-avizeze-al lor verdict

şi legea să-şi urmeze calea,

mai înainte de-a începe

severul lor sabat străbun,

când credincioşii-nvederaţi

numai pe Tora mâna pun.

Având în minte-avertismentul

soţiei sale cu prorocul

(pedeapsa ce-ar cădea pe ei

de-ar face preoţilor jocul)

şi-n suflet c-o profundă silă

faţă de-acest popor zărghit

cu-a sa credinţă într-un Iahve

înceţoşat de infinit,

Pilat L-a cercetat pe prinsul

de pumnii încasaţi stâlcit,

ce susţinea ba c-ar fi rege,

ba că din cer ar fi venit

pentru salvarea omenirii

de-un greu păcat protostrăbun,

ca-n faţa legii să-L găsească

nevinovat pe-acest nebun.

Înfuriaţi peste măsură

că Pontius iar s-a opus,

Caiafa şi cu Ana, preoţi mari,

acasă la roman s-au dus

să-i spună cu arţag în faţă

că-i caz politic falsul rege

şi că la Roma-mpotrivirea

va fi tratată după lege

ca o trădare evidentă

a-naltului trimis în zonă.

– Crezi tu, Pilat, grăi Caiafa

cu voce sură şi atonă,

că impostorul de Iisus

este complet nevinovat,

precum acei netoţi profeţi

ce bat Iudeea-n lung şi-n lat,

când e vădită tulburarea

stârnită de El în credinţă?

Decât dezordinea-n popor,

mai bine piară-a Lui sămânţă

chiar printr-un act de nedreptate

la legile romane raportat!

Cu-acest verdict Legea-i păzită,

iar noi slujim pe împărat…

Cu uşa strâns de argumente

– pentru duşmani armă letală –

Pilat răspunse că pe mâini

de sânge inocent se spală.

Şi-n văzul gloatei s-a spălat

cu gesturi ritualice,

în timp ce Ana chiar cerea

ca sângele pe ei să pice.

Iar mai târziu, urmând cutuma

cu condamnatul liberat,

de trei ori Pontius Pilatus

mulţimea-n clocot a-ntrebat

alesul care-i: blândul Uns,

ori un nelegiut sadea,

şi tot de-atâtea ori gloata vui

c-alesul ei este Baraba.

Atunci Pilat organiză

batjocorirea lui Mesia,

dar gărzilor le porunci

ca gloatei să-i stingă furia

cu care L-ar fi sfâşiat

pe Mielul plin de îndurare

până la dealul Căpăţânii –

loc groaznic de crucificare

pentru infractori înrăiţi

ce strâmbul bine-şi urmăresc

şi unde, între doi tâlhari,

fu ţintuit Solul ceresc.

Iar El, pe-o vipie cumplită

şi de insecte asaltat,

simţi un plus de canonire

când fu de Hestas provocat:

– De eşti Hristos, ne-o dovedeşte

prin fapte, nu doar prin cuvinte –

coboară de pe cruce-acuma

şi fă-ne slobozi ca-nainte!

Dar Dismas, celălalt tâlhar,

l-a dojenit pe-al lui fîrtate:

– De ce te plângi? Suntem aici

pentru-ale noastre rele fapte,

alături de-un nevinovat.

Şi agrăind către Iisus:

– De mine, Doamne,-adu-Ţi aminte

în sfântul Tău regat de sus!

Cu bucurie i-a răspuns

Cel însetat de omenie:

– Cu-adevărat, de azi cu Mine

vei fi în rai pentru vecie

*

La scurtă vreme după asta

S-a săvârşit c-un geamăt stins:

– Părinte, de-ale tale braţe

cu duh cu tot Mă las cuprins!

Şi-n plină zi, atuncea chiar

lumina-n negru s-a drapat,

perdeaua-n templu a plesnit

şi lumea s-a cutremurat,

încât, cu faţa la pământ,

norodul tremura-ngrozit,

iar un sutaş a glăsuit

că fost-a Unsul un om sfânt.

Apoi, cadavrul lui Iisus

a fost luat şi îngropat

de Iosif din Arimateea

(cu-accesul de-un pietroi barat)

şi pentru rabini, episodul

părea de-a pururi încheiat.

Dar iată că a treia zi

– cum El pe toţi i-a anunţat –

femeile găsesc doar locul,

nu şi pe mortul mult iubit –

pietroiul era dat de-o parte

şi-un înger astfel le-a grăit:

– Mironosiţe îndrăgite

de-Acel ce-a fost crucificat,

voi primele aflaţi acum

că din mormânt El S-a sculat,

ca să-mplinească punct cu punct

a Bibliei pur adevăr.

Veţi merge, dar, la ucenici

să relataţi de-a fir a păr

acest miracol fără seamăn

ce-n creştinism e temelia,

spunându-le că-n Galilea

o să-L revadă pe Mesia.

Dar n-au crezut în spusa lor

cum Magdalenei nu i-au dat crezare,

sau celor doi ce spre Emaus

nu L-au ghicit sub noua-nfăţişare.

Ba şi mai şi, după-nviere

pe-apostoli El i-a vizitat

şi ei L-au cunoscut, doar Toma

L-a pipăit şi-a exclamat:

– Într-adevăr eşti Domnul meu!

– Tu, Tomo, Unsul l-a mustrat,

crezi dacă vezi,

dar află că sunt fericiţi

aceia mulţi ce n-au văzut

şi totuşi cred c-am înviat!

După-nviere de trei ori

cu-nvăţăceii S-a-ntâlnit,

cerând ca Petru pentru oi

să fie-un păstor iscusit

şi toţi ceilalţi să răspândească

învăţul Lui în lumea toată.

Apoi, S-a înălţat la cer

ca să revină altădată.

Partea a III-a: Oameni şi oameni…

 

 

  1. La Ierusalim

 

Călătoria a cerut

de la drumeţi efort cumplit –

mergeau întruna pe răcoare

conduşi de-un fler desăvârşit

(un GPS dumnezeiesc

al deplasării-instantanee

la locul fixat în idee

printr-un proces metafiresc)

şi ziua ei se odihneau

pe unde arşiţa-i prindea,

privind la vulturi cum planau

şi verdele se sfarogea.

Doar fermele ce tulburau

monotonia-nvâlvorată

c-un verde menţinut în viaţă

de apa prin ţevi picurată…

Şi iac-aşa, târâş-grăpiş,

Iisus şi Petru osteniţi

de anticul Ierusalim

au fost în fine înghiţiţi.

Priveau buimaci în jurul lor

la zarva mai ceva ca-n iad

şi, îmbrînciţi, au hotărât

să cate un mai paşnic vad.

– La templu, zise Petru-ncet,

poate-om găsi ce căutăm,

deşi – acum ca altădată –

în cuib de vipere intrăm.

Simţiră-ndată că-s purtaţi

spre templu de-un imens curent –

mulţimi de oameni ce-i scrutau

şi-al căror grai incoerent

îl pricepeau, căci el era

limbajul gândului la gând –

cum întrebarea se năştea,

răspunsu-şi lua locu-n rând!

Au înţeles din vorbărie

că ştiu cu toţii ce hram poartă

şi că mai marele-ntre rabini

în curtea templulu-i aşteaptă.

Într-adevăr, retras în turnul

habotniciei milenare,

Sinedriul părea în călduri

prin rabineasca-nverşunare.

– Ce mai tupeu! strigă rabinul

din ce în ce mai cătrănit,

să te întorci acolo unde

ai fost pe cruce ţintuit

pentru nelegiuiri mai grave

ca tâlhăria sau omorul.

Aveţi din partea mea o zi

să vă luaţi de-aicea zborul

şi-n veci de veci să ne-ocoliţi.

Altminteri, luaţi bine seama,

în piaţă veţi fi arşi de vii

ca tot ce-n mozaism dă iama,

cum am mai ars atâtea mii

din Noul Testament creştin.

Iar tu, se-ntoarse spre Iisus

cu vocea-ncinsă de venin,

să bagi la cap că pentru noi

– lui Iahve şi lui Moise devotaţi –

nu eşti Mesia, ci-un profet

mai şarlatan ca toţi ceilalţi!…

Luând ameninţarea-n serios

şi nedorind o confruntare oarbă,

 ei se-ntrebau unde-ar putea

un aer mai destins să soarbă,

când au simţit a Romei vrajă

în zorul lor de-a fi departe –

doar ce-au dorit urbea eternă,

c-au şi sosit cu o iuţeală-aparte.

(Dorinţa li s-a împlinit

mai iute decât gândul zboară –

secretul ubicuităţii

făcea-nţelesul de ocară…)

  1. La Roma

 

Fiind duminică, fireşte

că Roma era-n sărbătoare

şi că-n biserica San Pietro

se pregătea o mesă mare,

oficiată chiar de papa

cu un sobor de-nalţi prelaţi,

prilej ca mii de gură-cască

să pară credincioşi rasaţi.

Taman ca în Ierusalim

cei doi au fost luaţi de val

şi degetul divin i-a aşezat

în faţa grupului sacerdotal.

Ştiau cu toţii că ei sunt

iluştri soli ai cerului,

dar se-arătau interesaţi

numai de papă şi ai lui…

La încheierea liturghiei,

pontiful suveran i-a invitat

la dialog mai osebit

în fastuosul lui palat

şi, după-atentă cercetare,

politicos şi calculat

ca un destoinic diplomat,

le-a spus cu falsă-ngrijorare:

– Iubiţii mei ambasadori

trimişi de-al fiinţării Tată,

aflaţi că suntem copleşiţi

de-această vizită-nsemnată

ce se constituie-n îndemn

la mântuirea prin credinţă.

Dacă ştiam că azi sosiţi,

aveam tot ce-i de trebuinţă…

De fapt, o-ntoarse el fuguţa,

ştim foarte bine că Mesia

(cum scris e-n Sfintele Scripturi)

Îşi va desăvârşi misia

la revenirea pe Pământ

ca Rege-ntr-un regat curat.

Dar, v-o spun sincer că-ntâlnirea

zdravăn de tot m-a tulburat

şi că-n esenţa lui procesul

altfel mi l-am închipuit…

De-aceea, timpul meu fiind

cu multă grijă drămuit

pentru-ntâlniri şi alte multe

activităţi strict necesare,

vă dau pe mâna unor sfetnici

cu competenţe exemplare,

nu înainte de a face

o informare condensată

cu marile probleme-n crez,

ce rezolvarea şi-o aşteaptă.

Ecumenismul promovat

cu răbdătoare chibzuinţă,

e cheia prin care credinţa

îşi va reface-a ei fiinţă,

după atâtea schisme-n timp

doar de orgolii provocate –

catolicism şi-ortodoxism,

Reforma şi-ale ei păcate.

Pericol pentru creştinismul

occidentalului molâu,

azi este islamismul

veacuri la rând ţinut în frâu

prin lunga jertfă românească

în lupte cu păgâni mişei,

pentru ca astăzi Occidentul

să fie-nsângerat de ei.

Mai este-apoi şi chestiunea

acelei forme de credinţă,

ce vrea să-mpace libertatea

cu necesara pocăinţă

şi care pentru mulţi înseamnă

perfida piatră de-ncercare –

prin libertăţi îngăduite

se-ajunge la destrăbălare!…

S-au despărţit de papă, refuzând

însoţitorii-n aşteptare,

deşi în sinea lor doreau

să vadă locurile-n care

atâţi creştini cu Petru-n frunte

(de împărat învinuiţi

c-ar fi incendiat oraşul)

au fost cu ură omorâţi

într-o orgie a cruzimii –

pe cruci cuprinşi de vâlvătăi,

sau fiarele la circ zdrobindu-i

spre saţul spectatorilor-călăi,

ştiut fiind încă de-atunci

că Nero pentru arta sa

dorea să vadă Roma-n flăcări,

doar-doar muza-l va inspira

c-o plăsmuire mai presus

de-orice-nzestrare omenească,

în schimbul unui târg infect

pe cari vroia să-l reclădească…

deja stresaţi de-acest oraş

cu bube-n capul ipocrit,

Iisus şi Petru se gândeau

la maramureşeanul schit

de care-n treacăt pomenise

Mefistofel la întâlnire,

şi-ndată s-au văzut acolo

doar prin a gândului clintire.

  1. La schit

 

O linişte din altă lume

curgea parcă din munţi la vale

şi, sărutaţi de soare-n creştet,

doar brazii şuşoteau agale

în timp ce oameni feluriţi

– bătrâni şi tineri laolaltă –

urcau la schit frumos gătiţi

în portul neaoş de-altădată.

Din Maramureş cei mai mulţi,

dar şi de la distanţă mare,

veneau cu toţii-ncredinţaţi

de-a Domnului multă-ndurare

şi că un suflet zbuciumat

prin rugăciuni se linişteşte,

ba chiar şi-un trup robit de boli

în sincer crez leacul găseşte…

Divinii pelerini priveau

la credincioşi cu duioşie,

apoi, aflând că Ioan ermitul

din peşteră-a făcut a sa chilie,

pe-o cale-abruptă au ajuns

 la austerul lui sălaş,

unde acesta se ruga

cu suflet pur de copilaş.

Sfârşind, se ridică-n picioare

(albit de vreme, dar vânjos)

şi se grăbi spre musafiri

ca să le spună bucuros:

– Deşi un glas azi noapte-n somn

c-o să veniţi m-a-nştiinţat,

nevrednic sunt de-aşa o cinste

cum viaţa-ntreagă n-am sperat.

Cu umilinţă eu vă rog

să n-ocoliţi bârlogul meu!

Intraţi şi îmbucaţi un pic

din ce-mi dă bunul Dumnezeu…

Intrară-n strâmta chilioară

amirosind a caprifoi,

iar eremitul le-a spălat

picioarele la amândoi

şi c-un prosop curat le-a şters

cum a făcut cândva Iisus,

apoi o pâine bine coaptă

şi brînză-n faţa lor a pus.

După ce masa fu-ncheiată

cu apă rece de izvor,

Iisus pe pustnic l-a-ntrebat

cam ce-şi doreşte-n viitor.

– O, Doamne, I-a răspuns bătrânul

cu-nţelepciune de ţăran,

cât voi trăi vreau să rămân

pentru păcat activ duşman!

Dar aş dori ca omenirea

– mai disperată ca oricând –

să nu se mai nefericească

 după vremelnic alergând,

ci bucuria de-a trăi

să şi-o găsească-n alte cele –

punând poftirilor oprelişti

şi inima ferind de rele.

Căci din demonicul impuls

de-a aduna peste nevoi

se naşte ura dintre oameni,

ce-n urmă duce la război.

Iar pentru-ai mei români doresc

un trai decent cu demnitate:

Suntem aici de mii de ani

şi Dumnezeu ne-a dat de toate,

nu ca hainiţii-n cârdăşie

cu mafioţii din afară

să pună ţara pe butuci

precum toţi răii-odinioară!

„Am fost şi-om fi!” s-a dovedit

ca trei imperii mult mai tare –

ele s-au dus, noi am rămas

ţinuţi de-al nost rost în picioare.

Miracolul ieşirii noastre

din încercări nenumărate,

e românismu-nsufleţit

de crezu-n Cel ce totul poate…

S-au despărţit, şi-atunci Ioan

– cu sufletul înseninat

de-un fapt ce-i hrană pentru vis –

a-ngenuncheat şi s-a rugat.

Epilog

 

Ajuns la capăt, Muza-ntreb

spre ce se-ndreaptă omenirea.

– Nu-i greu de înţeles, răspunde ea,

că-n goana după vânt

îşi va afla pieirea.

Depozitele monstruoase

de arme cu menirea hâdă

să taie orice şansă de viaţă,

chiar prisosesc ca-ntreaga Terră

să fie-un uniform teren arid

o lungă perioadă-n care

viaţa va-nceta orice lucrare,

astfel că-nfumuratul om năuc

va împlini ce scrie-n Carte –

Pământul nu va fi cu apă

ca altădată curăţat,

dovadă curcubeul-legământ

de Dumnezeu pe boltă arcuit,

ci el cu foc va fi purificat!

Sighetu Marmaţiei,

George PETROVAI


Etichete: