Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ELENA TOMA: Cronica unui miez al zilei – Pentru 0, 30 de lei… s-a-ntâmplat…

ELENA TOMA: Cronica unui miez al zilei – Pentru 0, 30 de lei… s-a-ntâmplat…

Perfuziile ! De ele am parte, de două săptămâni. Azi, parcă, le gândesc cu simpatie. De ce ? Simplu ! Dacă n-ar fi fost ele, nu aş fi trăit experienţe încântătoare, nu aş fi descoperit suflete minunate, personaje, mai bine spus persoane, care m-au surprins cu amabilitatea, gentileţea lor. M-am întrebat, ce să -i fi determinat, oare, să -şi manifeste amabilitatea ? Coşcovită, rablagită, marcată de suferinţe, băbăciune, în adevăratul sens al cuvântului, nu prezentam imaginea vreunei frumuseţi, ca să poţi afirma: nene, iată…
dacă şi tinerii întorc capul după mine, moooaaamăă, ce sculă – basculă de femeie mai sunt  ! Nimeni nu-şi putea imagina că, sub acel chip suferind, respiră, trăieşte reporterul, moderatorul de emisiuni radio -tv-, preşedintele unui club celebru în România şi Europa. Nu ! Tocmai aici e chichirezul. Mai există omenie, bun-simţ, respect de sine, chiar şi în provincie fiind.

La ora 15.30, ajutată de portar, cobor treptele spitalului la care-mi tratez suferinţele. Cocârjată, vorba lui Păunescu, sprijinită în baston, bombănind, ameţită de perfuzie, fac câţiva paşi spre un butiq al cărui vânzător îmi permite, de obicei, să mă sprijin de taraba expusă la soare, în aşteptarea unui taxi chemat la comandă. De multe ori, în viaţă, contează şi 30 de bani, dacă NU-i ai, nu poţi obţine ce doreşti. De ce spun asta ?  Taxiurile staţionate, înşirate în faţa spitalului, aşa zişii ” particulari „, prestează servicii cu 1.80 lei pornirea. Taxiurile, la comandă, au tariful 1.50 de lei pornirea. Aceeaşi distanţă parcursă o plăteşti mai scump, şi nu înţeleg raţionamentul. Numai în urbea mea se poate ?! 🙂 Fiind în situaţia-n care, pentru mine, chiar şi 0, 30 de lei contează, mă pregăteam să fac comandă la un taxi. cu pornirea 1.50. Din senin, apare unul. O persoană cu gabarit depăşit coboară taman lângă mine. Întrebând dacă e liber, şoferul, amabil, m-a invitat în maşină, deschizând, larg, portiera.

Proaspăt ras, cu o bentiţă lată, prinsă la spate, aşa, ştrengăreşte, pusă pe frunte, părea un tânăr adaptat ” prezentului cu cercei în ureche ” 🙂 . M-am cufundat în tăcere, cu gândul la durerile mele, dar el, vorbăreţ, respectând acordurile gramaticale, începe să umple tăcerea, în drum spre Palatul Culturii Mele. Îl ascultam, zâmbind. Colindase Europa, lucrase un an în Elveţia, nouă ani în Italia.
– Bine ar fi fost, să fi lucrat 9 ani în Elveţia şi un an în Italia, mă trezesc spunând.
– Eeeee…. cine nu şi-ar fi dorit să fie aşa, dar viaţa nu e tocmai cum doreşti. În tot cazul, după ce trăieşti printre doctorii, funcţionarii, şoferii de taxi de pe acolo, vezi lumea altfel. Îţi permiţi să-i faci pe unii proşti, needucaţi. Că educaţia nu stă numai în ce înveţi la şcoală, continuă, exemplificând, surprinzător.
– Nu vă supăraţi, ce vârstă aveţi ?, întreb, marcată de filozofia de viaţă a tânărului.
– Am 42 de ani.
– Aoleu ! Arătaţi de 26, la naiba. M-am sclerozat într-atât ? Nu mai pot aprecia vârsta unui om ?
– Eeee… doamnă, dacă ştii să-ţi întreţii organismul… se poate. Căsătorit, nu beau, nu fumez, fac sport… duc o viaţă de familie cumpătată.

Ascultându-i argumentele, cu gândul la vremurile bune când eram şi eu sănătoasă şi-mi permiteam să mă-ntreţin, vedeam în faţa ochilor numai cireşe, căpşuni, piersici. Boala de care sufăr îmi stârneşte pofte nebune pentru fructe, cât mai multe şi variate fructe. Gura îmi saliva, nebuneşte. Simţeam că leşin, dacă nu cumpăr, din toată sărăcia mea, două, trei, căpşuni, două piersici, o nectarină, două. De cireşe nu te poţi apropia. La 22 de lei kg., vai de viaţa noastră… nu te-ncumeţi. Nu ! Cel puţin eu, care de un an de zile, nu mai am job, am pierdut şansa de a lucra la două televiziuni, trăiesc un coşmar, pradă neputinţelor care-mi afectează  puterea de a lucra, de a-mi câştiga existenţa pentru încă ceva timp, probleme despre care nu am dorit să scriu, obişnuită să-mi ling rănile în singurătate, discreţie. În fine, trecem peste, şi revenim 🙂

Seninătatea cu care-mi vorbea despre viaţa de familie m-a încântat. Emana un aer odihnitor, ajutându-mă să mă destind un pic. Îl rog să oprească la un aprozar din apropierea casei, să mă aştepte, preţ de câteva minute. Cobor, şi, şontâc, şontâc, intru în aprozar. Aleg câteva fructe din cele dorite, plătesc, şi, când să ies, glasul şoferului de taxi mă ia prin surprindere.
– Permiteţi-mi să vă ajut, stimată doamnă, spune bărbatul, luându-mi din mână biata plăsuţă în care mă aşteptau patru căpşuni, două nectarine şi două piersici.
– Ha, ha, ha, cer scuze ! Modesta mea plăsuţă nu merită efortul ! Apreciez, şi mulţumesc pentru gestul frumos. Mai rar, în ziua de azi, spun, râzând de condiţia mea precară.
– Doamnă, plăcerea este de partea mea, răspunde bărbatul, sprijinindu-mă, îndreptându-mă spre maşină.
Respir, rezemându-mi spatele de scaunul generos, uimită de bunul-simţ al omului de lângă mine. Trăiam anii tinereţii mele când ofeream celor în vârstă, bărbaţi, femei, locul, în metrou, tramvai, troleu.
Zâmbeam, amar, cu gândul la părul albit. Doamne, cum au trecut anii !
Ajunşi la destinaţie, plătesc, mulţumind omului pentru frumoasă amintire ce am început să i-o port deja.
– Cum vă numiţi ? Mi-ar plăcea să scriu ceva despre d-voastră.
– Toni. Numele meu e Toni. Poftiţi şi cartea mea de vizită. Dacă mai aveţi de făcut drumuri, apelaţi-mă. Răspund, cu plăcere. Am şi o poză, pe Facebook. Sunt în echipament de scafandru.
– Minunat ! Vă voi căuta. Dumnezeu să vă ajute, tinere domn !  Voi scrie despre d-voastră.
Ceea ce am şi făcut ! 🙂

Elena Toma