Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » prof. col. (r) CONSTANTIN ZAVATI: PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI

prof. col. (r) CONSTANTIN ZAVATI: PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI

           Era 21 mai 1943, o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare şi cu mult praf, eram într-un marş de rutină. Maşinile Bateriei stârneau adevăraţi nori de colb care se depuneau pe mâini, pe faţă, cu excepţia ochilor, care erau apăraţi de ochelarii de protecţie, gura era plină de praf.

       Cred că parcursesem cam 100 de km fără să întâlnim un sat, o fiinţă sau măcar un iepure în imensitatea stepei plină de ierburi şi scaieţi până când, în depărtare, au apărut ruinele unui sat unde se vedeau numai hornurile în ruină ṣi o fântână cu cumpănă.

            Cu cât ne apropiam mai mult simţeam o schimbare în atmosferă, o năduşeală… Cerul începuse să se întunece, acoperindu-se de nori negri de furtună şi vântul, ca o adiere la început, creştea în intensitate. Am ajuns aproape de sat şi comandanţii au hotărât să facem o haltă şi pentru că nu mai era mult până să înceapă furtuna şi ploaia, ne-am ridicat corturile, făcând în jurul lor câte un taluz de pământ, ca apa să nu poată intra în cort. Unii camarazi au atacat fântâna scoţând apă şi turnând-o în jgheabul de lângă ea, ca să se poată spăla pe faţă şi pe mâini înainte ca ploaia să se dezlănţuie. Am mai apucat să primim hrana rece şi o cană de surogat de cafea caldă care fusese pregătită în timpul marşului.

            La orizont se vedeau fulgere, parcă tot orizontul ar fi luat foc, un foc asemănător celui de artificii de Anul Nou. Apoi am auzit tunetele. Au început să cadă primii stropi, ne-am refugiat în corturi şi apoi a început o adevărată aversă, caracteristică ploilor de vară şi nu de primăvară. Auzeam cum apa lovea pânza întinsă a cortului ca pe o tobă uriaşă.

            Ploaia…tot aşa cum a început a şi încetat.

            Am deschis pânza de la uşa cortului şi am constatat că ne aflam pe nişte insule cu o mare de bălţi în jur.

            Atunci mi-am amintit că era 21 mai, ziua numelui meu, Sfinţii Constantin şi Elena. Deşi mai eram cu un camarad neamţ în cort, m-am simţit singur în imensitatea teritoriului sovietic, ca şi cum aş fi fost abandonat pe o insulă pustie. M-am simţit ca un grăunte de nisip pierdut într-un deşert uriaş.

            La mii de kilometri, familia mea sărbătorea ziua tatălui meu Constantin şi a surorii mele mai mari Elena, Coca Mare cum îi spuneam noi. Mi-am imaginat că sunt în jurul mesei pline de bunătăţile pregătite de mama şi că închin un pahar de vin cu ei. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc camaradului meu că era ziua numelui meu deoarece nu aveam cu ce să-l tratez…

prof. col. (r) CONSTANTIN ZAVATI