Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » FILARMONICA „BANATUL”: Avancronica de concert – Vineri, 5 iunie 2015, ora 19:00

FILARMONICA „BANATUL”: Avancronica de concert – Vineri, 5 iunie 2015, ora 19:00

Primul concert simfonic al lunii iunie va fi condus de maestrul Roberto di Maio care ne propune următorul program: Concertul pentru violă şi orchestră de William Walton, Concertul pentru două piane şi orchestră în la bemol major op.88a de Max Bruch şi Simfonia a II-a în re major op.73 de Johannes Brahms.

Îţi vine greu să crezi că un compozitor poate crea un concert pentru un instrument fără ca el să fii cântat cât de cât bine la el. Este cazul lui Walton, fiul unui maestru de cor, care a fost la început cântăreţ. Se pare că el a descoperit totuşi profunzimile sunetului violei, a intuit existenţa sufletului şi naturii introspective a instrumentului, pentru că a realizat una dintre cele mai reuşite lucrări concertante pentru violă. La vremea când Walton avea 20 de ani, celebrul dirijor Thomas Beecham i-a sugerat să compună un concert pentru violistul Lionel Tertis. Admirator al lui Serghei Prokofiev, Walton a compus concertul sub influenţa ideilor acestuia şi a dat naştere la o lucrare în care se îmbină propriul lirism cu armoniile moderne ale lui Prokofiev. Considerându-le excesive, Tertis a refuzat să interpreteze concertul, astfel că marele violist şi compozitor Paul Hindemith, cu a sa pregătire muzicală, l-a înţeles şi a fost bucuros să-l cânte în premieră la Londra, în octombrie 1929. Mai târziu, în 1960, Walton a simţit nevoia să refacă acest concert, adăugându-i nişte instrumente de suflat şi o harpă, dar şi câteva mici teme noi. Această versiune circulă cu succes pe scenele de concert. Frumuseţile lui le vom descoperi prin interpretarea violistei Valentyna Pryshlyak.

Când cineva vorbeşte despre dublul concert al lui Max Bruch, poate să se afle în confuzie, dacă nu se precizează instrumentele protagoniste. Există două concerte pentru două instrumente, care au acelaşi număr de opus — 88. Primul- compus în 1911, pentru clarinet şi violă – l-am ascultat cu două săptămâni în urmă; celălalt, compus în 1912, pentru două piane, îl vom asculta vineri în interpretarea pianistelor Ioana Veţan şi Oláh Boglárka. Cele două concerte nu au nimic în comun. Cel pentru două piane este compus într-o gamă destul de îndepărtată, rareori auzită pe scenele de concert — la bemol minor – are patru părţi şi durează aproximativ 25 de minute. Ideea compunerii concertului i-a venit ascultând două surori, Rosie şi Ottilie Sutro, într-un recital pentru două piane. Nu se cunosc clauzele contractului, dar Bruch a specificat că doar cele două surori au dreptul să-l interpreteze. Având acest monopol, ele au operat mici modificări, în funcţie de abilităţile lor interpretative, ba chiar au redus numărul părţilor la trei. Bruch a fost de acord cu unele modificări, dar numărul părţilor a rămas ca şi în versiunea originală.

Pastorala lui Johannes Brahms, cum mai este denumită Simfonia a II –a, este o simfonie plină de iubire pentru frumos, natură şi om. Este o creaţie fără stridenţe, are tonuri catifelate, are lumină şi multă armonie interioară. Poate fi considerată o replică echilibrată şi lucidă la procedeele cromatice şi la impulsivitatea ce caracterizează unele lucrări ale lui Wagner şi Liszt. Doar în subsidiar întâlnim accente eroice sau anumite impulsuri explozive, doar atât cât să ne amintească că suntem într-o perioadă romantică. Prin prisma sistemului simfonic brahmsian, ca unitate, stil, echilibru şi proiecţia spre exterior a afectivităţii, simfonia este o ilustrare a universului lui Brahms. Ea a avut la premieră, la Viena, în decembrie 1877, un succes răsunător. Nu acelaşi efect l-a avut la Leipzig, două săptămâni mai târziu, la 10 ianuarie 1878, când unii critici scriau că aveau mai multe pretenţii de la această a doua simfonie a lui Brahms. Ei nu vedeau nimic genial în această lucrare, lucru infirmat de compozitorul Paul Dukas, la prima ei audiţie în Franţa, când acesta vorbea despre impresionanta măsură a originalităţii lui Brahms. Timpul este cel care judecă corect, şi el a dat dreptate lui Dukas. De fapt, la Leipzig, a fost singura dată când simfonia a înregistrat critici, pentru că din februarie 1878, la Amsterdam, Düsseldorf şi apoi în alte mari oraşe europene și ale lumii, execuţia ei pe scenele de concert a fost apreciată ca eveniment muzical de frunte.

Mircea Tătaru