Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » LILIOARA MACOVEI: Comme nous intemporelle (proză scurtă)

LILIOARA MACOVEI: Comme nous intemporelle (proză scurtă)

Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douzeci si patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi  cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri  peste tot şi tu, tu eşti singură, aici.

– Suporţi?

– Taci!

Pe pervazul ferestrei albe, stau să-şi ia ciuguleala păsări tot albe. Mici şi cu pene multe, sunt gata să zboare în caz că cineva îşi va manifesta îndărătnicia.

Aleargă minutele completând ora ca şi cum au rămas în urmă. Mi s-au strâmbat degetele mâinii drepte ţinând creionul gata să surprind într-un desen un chip din minte, din vis, nici nu mai ştiu de unde. Mi-e sete şi după ce beau o cană plină cu apă de culoare albastră, constat că acel carton pregătit pentru desen este îngălbenit. Nu mai am creioane, nu mai sunt păsări la geam, nu mai am ferestre şi în oglindă se uită buimacă o figură necunoscută.

Îi întind mâna să-i dau părul de pe frunte şi-mi spune cu vocea puţin înăsprită:

– Stai acolo şi ai grijă să nu te împiedici de scaun!

– Păi, ce, eu sunt aşa de poticnită?

– Şi nici ochelarii nu ştii pe unde i-ai lăsat.

– Sunt la ochi, ce nu mai vezi?

– A, da! Că tot căutându-i pentru tine, am omis să-mi pun şalul. S-a făcut frig şi acu o secundă era vară.

– Cine cântă la pian? Noi cântam la vioară şi de unde a apărut şi zăpada asta în casă?

– Tocmai, ai lăsat acu o clipă fereastra deschisă ca să intre miros de liliac. Dar simt miros de crizantemă îngheţată, tu nu?

– Mai degrabă de fum, cred că iar a dat laptele în foc.

– De unde lapte dragă, că noi de zece ani nu mai consumăm aşa ceva.

– De zece ani, du-te la bucătărie că se va arde şi dulceaţa de trandafir.

– Trandafir? Nu ştii că de pe vremea facultăţii noastre, s-a uscat trandafirul şi facem dulceaţă numai de cireşe amare?

– Din cireşe amare făceam sirop când nepotul nostru avea cinci ani şi acuma are patruzeci.

Un fâlfâit de aripi plictisite a atins geamul. Aburii din gură făceau rorocoale prin cameră şi dispăreau, nu mă interesează unde dar începea să-mi placă jocul. M-a atins o mână tremurândă şi mi-a arătat o carte groasă cu coperţi maro. Am deschis-o si-a căzut un fur de busuioc.

– Pune-l la loc! Ai grijă unde pui cartea!

– Am cu siguranţă!

– Ieri, ai lăsato afară pe masa de sub pruni.

– Nu ieri, ce spui? Acum cinci ani, că mi-aduc aminte bine, tocmai ne  pregateam de parastasul mamei de un an.

Şi-am tăcut, are rost să mă contrazic? Nu.

Orizontul din ziua de azi pare destrămat contopindu-se pe alocuri cu culori de pământ. Îmi dansează fata morgana în faţă de parcă sunt bărbatul ideal.

– Linişteşte-te, fată dragă!

– Hai să ne distrăm!

– Nu acum, am de cusut o maramă.

– Nu ai cum să faci asta. Nu ai borangic şi nu ai de unde cumpăra.

– Cum să nu? Ştiu eu de unde să iau.

– Acolo este un parc. Vino, cu mine să ne bucurăm!

Ceva este ireal şi deasupra casei s-au înghesuit nori albi. Calc pe cărări arse de soare şi dealu-mi pare dâmb dar la  capătul lui, mi-am strâns părul alb în coc de doamnă. Am închis ochii, am întins mâinile şi-am cântat cântecul mamei. De lângă un copac, a apărut tata ţinând în mână un bici

– Ce cauţi? L-am întrebat gesticulând cu mânuţele-mi mici în acest sens.

– Mi-am pierdut calul murg. Dar îl găsesc eu, acum era pe câmpul acesta albastru.

– Aia mică, unde este? Ai văzut-o?

– Se joacă cu buburuzele, nu o vezi, e la doi paşi de tine în iarbă.

M-am frecat la ochi, voiam să mă dezbrac de gânduri, de iluzii, de cine? De ce?

– Pentru că treci prin dimensiuni pe care nu le înţelegi. Stai aşa! Eşti frumoasă, ştiai? Eşti tânără şi misterioasă, îţi stă bine şi te iubesc!

– Ah! Cum ştii să minţi! Cum ştii să-mi faci sfredeliri în suflet! Nu vezi că număr invers? Ce-mi spui poveşti? Timpul, dacă-l cunoşti, mi-a făcut răni şi-acum tu eşti complice cumva cu el?

S-au trântit ferestre de perete, au bătut clopote de împrăştiere a furtunii şi-am deschis cartea cu coperţi maro. Semnul crucii îl fac cu greu dar îl fac.

Nu-mi pot cuprinde genunchii, nu-mi ajung tălpile şi m-am hotărât să nu mai sparg oglinda. Parcă mi-e frică, parcă nu. De ce mi-ar fi nu ştiu, de ce nu mi-ar fi, habar nu am.

Timpul mi-a descoperit ce nu voiam să fie şi a acoperit ceea ce iarăşi nu voiam dar dacă el face totul după capul lui şi trece aşa într-o incoerenţă absurdă am ajuns la concluzia că ora trebuie să se numească clipă.

Aştept ceva, poate doi muguri îndrăgostiţi, poate două flori albe, poate un anotimp necunoscut.

Îngenunchez în faţa icoanei şi-mi duc atâtea gânduri prin rugăciune încât repetarea îmi cere sute de clipe.

– Mă iartă, tu, Doamne!

Ferestre închise sunt pentru moment despărţirea de asurzirile celor douzeci si patru de ore. În spaţiul de-aici recreez în fiecare noapte o scenografie specială, unică şi  cu altfel de personaje în centru. Nu schimbă cu nimic cântarea aceluiaşi cântec de amar. Note pe lângă partitură, acompaniament scârţâitor, dezacorduri  peste tot şi tu, tu eşti singură, aici.