Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » BORIS MARIAN: CANONUL IUBIRII (Moment liric)

BORIS MARIAN: CANONUL IUBIRII (Moment liric)

 

Balada cazară

 

Trăim , nu simțim sub picioare pământul,

Toți se laudă și toți cad pe brânci de un chin,

Cum să facă palate din lut frământându-l,

Ce frumos era, Doamne, să fii doar copil.

Cazarii, cazarii, poeți  mândri, liberi,

Nu se tem de Damocles, de suspendări,

Ei își iubesc femeile,  tineri

Cazarii rămân din zări până-n zări.

Au fost în Read land, în Deadland, antagonici,

Au luptat în Blacklandul uneori alb,

În Flowland, în atâtea cnezate de gnomici,

Cazarii nu s-au predat, n-au fost slabi.

Cine câștigă și cine pierde?

Cel din trufie sau cel cu talent?

Cel care-ngheață de teamă sau fierbe

De nerăbdarea de-a fi Timurlenk?

Cazarul iubește prietenia,

El nu trișează, nu face pariu,

El își iubește și graiul și glia,

Cazarul din mine, cel care scriu.

 

Canonul  iubirii

 

La început a fost alegerea.

Cum deosebești diavolul de înger?

Folosul și iubirea – dușmani neîmpăcați.

Pasiunea este vicleană ca o felină.

Ce este o relație? Nimic, fără iubire.

Metafizica se evaporează la focul iubirii. Orice retorică moare.

Teama își are locul ei.

Înainte și după iubire tot iubire este.

Iubirea și eternitatea nu au nimic comun.

El este ea, ea este el, o vreme dispar amândoi.

Iubirea și arta memoriei.

Faust a disprețuit iubirea- aceasta a fost drama.

Freud a considerat iubirea obiect de studiu.

Kafka – nefericitul îndrăgostit.

Prietenie ce dăinuie  nu mai este iubire.

Mortul nemuritor și viața ca o secundă.

Îndrăgostitul – un pește cu aripi caraghioase.

Nu poți înfrânge nebunia  într-o singură zi.

 

 

Cândva Cuvântul

 

Cândva Cuvântul era stăpânul Lumii,

Dar rolul  Lui a decăzut, în sprijinul Cuvântului

A venit Iubirea, uite, s-a stins chibritul, tocmai citeam

Acest vechi manuscris,  îl mai văd cum strălucește,

E un cadran de ceas,  fosforescent, o scară străpunge norii,

văd inima înstelată a Cerului,  aud vocea condorului,

condiția fericirii este lipsa  oricăror condiții,

cineva bate în țeava de la calorifer,

dacă ai sperat, uită, dacă ai uitat, speră,

vocea profesorului pe ferestruica de la baie,

condorul deveni transparent,

cel fără mâini participă la luptă, cel teafăr

își strânge capul   cu mâinile, se jelește,

ține o pușcă, îi strigă zeița răzbunării,

oh, no, no arms, frica este semnul morții,

pasărea Rok trece munții, cuvintele se topesc

ca stelele.

 

 

Apoteoza
Citesc versurile profesorului
în întuneric,
ele strălucesc ca niște ochi de pisică,
ca țigările unor puști sub scară,
ca părul ielelor electrizat sub ramuri,
ca nucleele sub microscop,
ca urechile doamnelor la teatru,
ca submarinele ieșite din adâncuri,
aprind lumina și totul se risipește,
în fața mea stă mut – profesorul

************************

Numai copacilor morți le place focul,
spunea profesorul îngrijorat,
cineva se uită la cer și deschise o umbrelă înflorată,
un gând mărunt poate fi grădinar pentru întreaga lume,
cine ar putea reteza norii?
Profesorul luă o afină între dinți
și o strivi încet, auzeam geamătul mic al boabei,
apoi eliberarea din chinga circulară,
sângele ei de pui de balaur,
năvălind printre dinții puternici ai profesorului,
un fulger lovi conform celor spuse
un vârf uscat de copac
și focul ne lumină ca pe niște vase vechi de aramă.

************************************

Înainte de a muri sau de a pleca definitv
de la catedră, sufletul se îmbrățișează
cu trupuil ca doi amanți, șopti profesorul
în stația tramvaiului trist care se apropia.
Ia-mi și mie un bilet, te rog, am avut și eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineți cu aer rece și iarbă curată
au trecut peste noi de când orașul Ur nu mai este?
Îl întrebă pe profesor un cetățean care nu știa bine stațiile.
Nu le-am numărat, murmură el, Doamne, ce vorbiți?
Parcă nu ați fi Dumneavoastră.
I-am scuturat brațul, el s-a lăsat moale
și atunci am observat că numai mâneca și haina
erau ale lui, restul – o gravă confuzie.
Profesorul alerga pe lângă tramvaiul trist
și nu putea să urce.

 

Bâlciul deșertăciunilor

 

Din Mauriciu venea Fabriciu,

din orașul Bristol primeam  un pistol,

în Perpignan a crescut un bostan,

lăsăm în urmă cetăți și mustăți,

băiețelul din șezlong este văr cu Fam Van Dong,

mai lăsați voi jocurile, poezia, focurile,

un avion a căzut în șezut,

pasagerii, pionierii, inimile, creierii,

tara-ta-ta, goarnele au sunat,

tara-ta-ta într-un glas au cântat,

mulțumim din inimă porticului,

mulțumim din inimă tăticului,

dar tăcucul s-a-necat cu un os de pește plat.

Voci de oameni debitează, piaza rea rămâne piază,

spânzurați în piață joacă tontoroiul meargă-treacă,

trădători sunt peste tot, și atipici și în lot,

nu zdrobirăți voi trecutul, dar își duse iapa mutul,

ce păcat, ce păcat  că piticul fu-mpușcat,

dar ce bine, dar ce bine, hoarda gnomilor revine,

conferințe și congrese, fețe noi și multe fese.

******************************************

Plecând urechea, vocile tăcute,

iubita-mi spuse, fii senin, senil.

Eu cred în bucuriile durute,

iubita mă întreabă, ești copil?

Eu cred în fugile lui Bach pe dealuri,

îl văd pe Johann Serbastian sărind,

noi înotăm cu disperare între maluri,

cadavrele de clovni se văd pe grind.

La mijlocul vieții e pădurea

obscură ca o carte din vechimi,

dăm bir cu toți fugiții, vine Ciurea

și spune că e rege între mimi.

În adâncime de tunel te chem, iubito,

acolo vom fi iar ca-n Paradis,

tu îmi cântai șlagăre vechi, aya, celito,

uitând că viața e un vis, puțin mai trist.

 

 

BORIS MEHR