Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » VIRGINIA BOGDAN: “ Cîtă luciditate, atîta dramă”…

VIRGINIA BOGDAN: “ Cîtă luciditate, atîta dramă”…

Poemele semnate de Dan Movileanu, Alfabetul disperării, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015, par să fie acte dintr-o piesă dramatică. Viaţa.

Sfîşiată de propriile-mi drame şi disperări, am acceptat foarte greu să deschid cartea. Tot ceea ce ne înconjoară ne duce către disperare, de parcă ne-am fi translat într-un ev, spaţiu de tragedie antică. Perpetuă.

Poezia, mi-am spus, trebuie să-mi aline setea, nevoia de frumos, de bine, de sens. Căci acesta este scopul ultim al operei de artă; esteticul folosit în scopuri etice. Cred că aceasta este esenţa exegezei Literaturile exiguităţii, François Paré, Evenimentul, Bucureşti, 2006.

Aşadar, cu greu am acceptat primele pagini… Cap. I. Alfabetul disperării.

„ Toutes choses sont déjà dites, mais comme personne n’écoute il faut toujours recommencer” ( André Gide in Principii ale criticii literare, I.A. Richards, Univers, Bucureşti, 1969, p. 121)[ “Toate lucrurile au fost  deja spuse, dar cum nimeni nu ascultă trebuie să reîncepem mereu”, t.n.].

Pentru ca atenţia să-mi fie atrasă de o schimbare de tonalitate. Cap. II Poeme nocturne. Încleştarea dramatică este sublimată în reverberaţii cu adevărat poetice, o eliberare de tensiuni, o regăsire în ineditul cotidian: „ VI. Mirosul unui trandafir/ neliniştit de propria singurătate/ revarsă peste lume/ dulci reverii// un bob de rouă/ se sprijină/ pe firul unui păianjen trist” (p. 28).

În De ce noua critică, Univers, Bucureşti, 1977, p. 195, Serge Doubrovsky afirmă:” Cărţile nu se scriu: le scrie cineva”. Distincţie necesară pentru a sublinia rolul şi importanţa scriitorului/ creator ( écrivain) spre deosebire de cel al scribului/care doar transcrie ( écrivant).

Ceea ce diferenţiază limbajul literar de celelalte este un „ maximum de conştiinţă posibilă”, spune Serge Doubrovsky; [conştiinţă de care autorul poemelor dă dovadă asumată: „ În biblicele mele alegaţii voi strecura/ şi o celebră maximă/ despre vînătoarea de fluturi şi despre conştiinţă”,( A doua zi, Cap. VI, p. 86)]. Sensul ultim al operei fiind acela de a găsi un SENS. „ Să zicem că orice critică modernă vrea să fie percepere a unei coerenţe depline”…)” (ibid.p.180)

Dacă în interpretarea clasică a operei raportul limbajului la social este acela de a comunica exact ceea ce grupul social aşteaptă, în noua critică, şi meritul de a o fi „descoperit” este îndeosebi al lui Roland Barthes, obiectul criticii nu mai este „lumea”, ci discursul. Discursul altuia:” critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund, sau metalimbaj (cum spun logicienii), care se exercită pe un limbaj „prim ( sau limbaj-obiect)” (idem. p. 255). Scriitroul nu mai comunică ci se comunică. Iar raportul stabilit este cu Logosul în autonomia sa. „Cînd cel ce vorbea cu sinele s-a aşezat lîngă/ catargul scorojit, a amuţit” ( Bicefala, Cap.VI Despre înălţarea la cer, p.85). Altfel spus, heiddegerianul „pour soi”/ pentru sine devine „en soi”/ în sine. „ Am stat la aceeaşi masă, faţă către faţă, cu umbra mea/ uimită că nu vedea nimicul din afară şi nimicul/ dinlăuntrul meu”.( Scrisori către prieteni, Cap. III. Moviliţa- mon amour, Scrisoarea I sau Visul pe drumul Golgotei, p.53).

„ Elie, elie, lama sabachtami!” ( Cap.I Alfabetul disperării, Singur într-un oraş, p.23)- disperata invocare este prezentă în mai toate poemele, mai mult sau mai puţin direct. Însingurarea, înfricoşarea şi înfricoşătoarea noastră existenţă sunt explozive. Şi sfîrşesc în sinele poetului/ poetic: „ Uroboros într-un scaun/ cu rotile să te înveţe autodevorarea”( Cap. IV Vînătorul de fluturi, IV Patriarhul de pe soclu, p. 68), ca o promisiune de mîntuire ?! De re-naştere?! De continuitate?! De împlinire? De desăvîrşire? De ce nu!

Spun explozive, cu sentimentul că fiecare capitol s-ar putea constitui într-o Carte. De parcă aş citi din Cartea Cărţilor, invocaţii către Înalt. Cu sentimentul că aparenta înşiruire prozodică, cu referiri la evenimente petrecute în (i)realitatea imediată, din vremi mereu triste, scapă către catharxisul vindecător, într-o „cheie” auctorială care-i conferă distincţie, autenticitate şi unicitate.

„Poezia este memoria celor mai preţioase şi mai fericite clipe ale celor mai fericite şi mai preţioase cugete” ( Apărarea poeziei in: Principii ale criticii literare, I.A Richards, Univers, Buc, 1969, p. 121).

Însingurarea pare să fie o condiţie sine qua non a Poetului. Leit-motivul poemelor din Cap. IV Vînătorul de fluturi este: „ nu mai era nimeni pe drum” or „ nici un om pe drum”. Sacrificial, mitic, genezic, Poetul este acela care este jertfit şi care jertfeşte. Şi „zideşte” Poezia. „Estimp, tu, frumoaso/ m-ai privit cu o undă de ironie/ cum am dus până la capăt/ ritualul de vînătoare/ şi zidul te-a cuprins/ până la glezne,/ până la coapse,/ până la sâni,/ până la umeri./ Dincolo de zidul din aripi de fluture/ nici o urmă,/ nimic, nimic!” ( Cap.V Ştergerea urmelor: 4, p. 78).

„Leroiv”, îi voi spune anacronim pentru numele real al scriitorului, Viorel, „nota totul pe un papirus” ( Cap. VI Despre înălţarea la cer, Leroiv în întuneric, p. 89). Or, ca să materializezi, prin scriitură, zborul fluturelui, fără a-i ştirbi inegalabila şi misterioasa frumuseţe, este nevoie de măiestrie poetică…

Cap. VII Spaţiul de curbură. „Dialog în Babylon”, „ Tatăl nostru” sunt, pe lîngă aproape toate poemele, mărturii ale drumului Golgotei. Poeme care mă pun în dificultate. Dificultatea de a mai spune ceva. Cine se poate alătura Poetului? Doar Poezia!

Virginia Bogdan