Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » NĂZĂREL LUCACI LA ANIVERSARE: 82 DE ANI DE LA NAȘTEREA SA

NĂZĂREL LUCACI LA ANIVERSARE: 82 DE ANI DE LA NAȘTEREA SA

Moto: Dacă vei avea ocazia să citeşti din roadele muncii mele literare şi te vei întreba cine am fost, află că nu sunt decât un fulg de nea topit în căldura dragostei neţărmurite pentru oamenii adevăraţi. Năzărel Lucaci

NĂZĂREL LUCACI s-a născut la 14 iulie 1933 într-un sat pitoresc (Răchiteni) de pe Valea Siretului, rămâne în satul natal până la vârsta de 12 ani, timp în care face cele 4 clase primare în condiţiile vitrege ale vremii.

În anul 1947, este dat să urmeze clasele cursurilor gimnaziale la Seminarul romano-catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, însă datorită naţionalizării din anul 1948, îşi întrerupe pregătirea, retrăgându-se la casa părintească. Urmările războiului, ale cunoscutei secete din anul 1947 au influenţat puternic şi familia sa, fapt ce nu i-a mai permis să-l întreţină într-o şcoală. De aceea, începe studiul muzicii cu un cunoscut pianist al vremii, Barnabas Rujanchi, ca după terminarea studiilor, să fie numit organist la o biserică unde într-un timp scurt a reuşit să organizeze un cor pe 4 voci. Însă, datorită unor intrigi, este dezgustat şi după câteva luni, demisionează, aşteptând momentul să plece ca să-şi facă stagiul militar. După lăsarea la vatră, se angajează ca împuternicit al Băncii Agricole din Roman pe câteva comune.

Munca istovitoare de teren nu-i permitea să urmeze cursurile la fără frecvenţă pentru completarea studiilor şi demisionează, angajându-se ca muncitor la „Uzina de mecanică fină” din Sinaia, perioadă în care îşi completează pregătirea gimnazială şi liceală, ca în 1962, să intre în învăţământ ca profesor suplinitor. Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi la care se califică în domeniul literelor. Lucrează ca profesor de limba română la Școala generală „Dumitru Mărtinaş” din Butea până la pensionare (1990).

Fiind un mare iubitor al naturii, refuză propunerea de-a se fixa într-un mediu urban. Aşa că trăind în mijlocul ei şi bucurându-se de beneficiile sale, a considerat că e de datoria lui s-o şi cânte. Deşi atracţia pentru poezie a simţit-o din anii tinereţii (a avut scrise câteva caiete cu poezii), a renunţat de-a mai scrie când a văzut că i se impune să scrie la comanda unor „tovarăşi”. A preferat să rămână un anonim.

Abia după anul 1989 a revenit la vechea dragoste. A scris permanent, ajungând să aibă scrise peste 1000 de poezii referitoare la viaţa socială, natură, trecut istoric, etc., un caiet cu epigrame, două cu proză scurtă (schiţe), două piese de teatru, din care una în versuri, un roman, un caiet cu acrostihuri, un volum cu fabule.

A publicat două volume: „Pe aripi de idei” și „Fabule”, în anul 2014, la editura adjudeană Armonii Culturale, girat fiind de scriitorul și editorul Gheorghe A. Stroia, ambele volume apărând cu sprijinul minunatei sale familii. A fost fondator şi colaborator la revista locală „Orizonturi butene”. A trăit în comuna Butea, județul Iași, unde a și trecut în neființă la 7 octombrie 2014.

Iată ce spunea Gheorghe A. Stroia despre poetul de la Butea, în cuvântul înainte la volumul său de debut – PE ARIPI DE IDEI:

Poezia este, fără nici un motiv de îndoială, o emanaţie pozitivă, sinergică, a profundelor energii spirituale din filoanele adânci ale sufletului. Înflorirea acestor energii în ruguri de vers se poate produce uneori foarte devreme, dar niciodată mult prea târziu. Nu se poate da cu exactitate un verdict asupra vârstei necesare revelării acestor energii – copilăria, adolescenţa, maturitatea timpurie sau târzie, dar despre oricare perioadă a existenţei uman-efemere s-ar face vorbire, înflorirea poeziei este o vârstă a bucuriei, a trăirilor intense, a iluminării prin credinţă şi speranţă, o apropiere de originile teluric-sacrale, în ultimă instanţă.

De factură clasică sau  abordând varii teme în speţă romantice, simboliste, realiste ori moderne, poezia lui Năzărel Lucaci poate fi considerată o revelaţie. Profesorul de limba română, născut în 1933, a aşteptat destul, pentru ca visul său să devină o certitudine.  Indiferent dacă poetul cântă omul, natura, pe Dumnezeu (căruia îi dedică o mare parte dintre versurile sale), familia, copiii, învăţătorii, sau îi conferă accente de revoltă socială la vremurile tulburi, poezia sa este frumoasă, dulce, cu un uşor respirabil aer de munte, pe cărările versurilor sale regăsindu-se poieni cu soare pline de flori, râuri cu  ape  învolburate  sau  limpezi, iubiri  sub cetină de brad verde,  personaje mitice din  legendele  olimpiene sau din basmele Orientului, adevărate poveşti întreţesute cu migală, deosebită atenţie la detaliu şi perseverenţă.

Unele dintre poeziile sale, pasteluri autentice, amintesc de Coşbuc sau Goga, cu versificaţii rimate şi ritmate, debordând de o muzicalitate interioară. Cel mai probabil, inima poetului este cea care cântă în ritmurile proprii ale poeziei. Pledoariile şi retoricele de tip arghezian – cu evidente nuanţe nerudoniene, fabulele şi povestirile în versuri – amintind de Grigore Alexandrescu sau de George Peagu, o cinematică specială a anotimpurilor/ vârstelor vieţii din psalmii fierbinţi dedicaţi divinităţii – amintind de lirica lui Traian Dorz, toate acestea conferă lui NĂZĂREL LUCACI aura specială a vârstei deplinei maturităţi lirice.

Pe aripi de IDEI nu este cartea unui debut poetic, ci mai curând a unei consacrări, un proiect în care visele s-au împlinit fără a fi măcar pronunţate, o lucrare făcută – fără nicio rezervă – sub iluminarea Harului, pe care poetul atât de mult îl adoră.  Practic, se poate spune că nu există o vârstă a împlinirilor, ci doar o împlinire a vârstei, ce trebuie transformată în victorie a luptei cu sinele – lucru pe deplin demonstrat de octogenarul poet ieşean.  (august 2014).

Iată ce-l făcea cu adevărat mândru pe Lucaci Năzărel:

SUNT ROMÂN

de Lucaci Năzărel

Sunt fălos că sunt român.
Acestea o ştiu şi-o spun
fără pic de resemnare,
cu mândrie celui care
vrea să ştie cine sunt
pe acest imens pământ.

Ţara mea-i grădină vie:
munţi semeţi, mare, câmpie,
râuri mult bogate-n peşti,
holde, codri ca-n poveşti,
iar în nopţile cu lună,
ciute, la izvor, s-adună.

Însă cea mai mare-avere
ce-mi face sfântă plăcere
este bravul meu popor
ce îşi are-al său izvor
de la-l Romei domn, Traian,
cu sânge nobil, roman.

Veșnică fie-i pomenirea și cinstirea urmașilor săi, pentru frumusețea sufletului său și a versului plin de vibrație și sentimente curate și frumoase! Să ne amintim cu plăcere de omul care a avut curajul să-și vadă visul cu ochii, a crezut și probabil că (dincolo de stele) mai crede încă, în progresul și înflorirea nației sale! LA MULȚI ANI, DRAGUL NOSTRU LUCACI NĂZĂREL!!

Armonii Culturale

14 iulie 2015