Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON: CAPITOLUL III

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON: CAPITOLUL III

Se ţinea banul tare şi băţos la anii lui, dar după masa copioasă şi cele câteva păhărele de rubiniu băute, se înmuiase de tot  Postelnicul a fost nevoit să iasă  în vârfuri şi l-a lăsat să se odihnească acolo în camera de oaspeţi, cu măsuţa nestrânsă. Fiind mai tânăr, nu a simţit moleşeala bătrânului şi a trimis vorbă la bucătăreasa Sultana, să vină, să-i ghicească în cafea, în iatacul unde dormise amândoi altă dată.

La lumina săracă a asfinţitului de toamnă observă că acea copilă la care ţinuse în tinereţea lui şi-i făcuse şi vreo câţiva plozi, acum îmbătrânise. Părul, auriu odată, era de culoarea câlţilor, cu fire aurii şi albe, amestecate. Faţa fină şi întinsă de atunci era cu laba gâştei în jurul ochilor şi a gurii. Doar culoarea ochilor rămăsese sinilie, cu aceleaşi punctişoare negre bine conturate, dar şi aceia stinşi parcă. După ce s-a lăsat pe vine lângă el, a observat că şi spatele căpăta o formă de cocoaşă nu prea mare şi nu mai erau acei sâni tari de forma şi mărimea merelor domneşti, care altădată îi împungeau îmbrăcămintea. Acum erau moi, abia se conturau sub  hainele închise la culoare. „Doamne, gândi el, cum a îmbătrânit, şi eu cu ea”. Ieşit din gânduri, îi porunci:

–  Te-am chemat să-mi ghiceşti în ceaşca de cafeaua de dimineaţă.

– Să zic ce văd, sau ce-ţi place?

– Zi-i ce vezi, că mie îmi plac multe, dar numai unele le pot face.

Ţiganca a luat ceaşca şi i-a adus gura către lumina ferestrei. A stat un timp să se gândească, după care a oftat adânc şi, cu o scobitoare a început ca un copil să buchisească în semnele care le desluşea pe fundul ceştii.

–  Aoleu, boierule! Îţi văd inima neagră de o supărare mai veche. De asta nu ai să scapi decât la adânci bătrâneţe. Apoi, îndrugă iar, o să ai altă supărare la ceva, la care ţii şi nu ar avea mare preţ. Dar ai promis şi poate ţi-ai dat un cuvânt şi nu ştiu dacă ai să-l poţi ţine, că aşa de multe încurcături se leagă de acest cuvânt dat. După un timp mai desluşi ceva: mai văd încă o supărare de cineva drag, care o să te ţină destui ani cu pericol de viaţă. Nu viaţa dumitale, dar după destule necazuri, o să treacă şi asta cu bine. De bani şi bine văd eu multe şi nu au importanţă ca aceste trei supărări care le  vei avea în suflet.

Boierul nu credea în ale ghicitoarelor şi gândi: „A dracului cioară, dacă ştie supărarea mea mai veche cu nevasta, fie. Dar de supărarea proaspătă pe care am să o am de cineva drag şi cu viaţa în pericol, ca şi de cuvântul dat, fără să-l pot ţine, care să fie acela?”. După un timp, ţiganca îl trezi din gânduri:

–  În ceaşcă nu mai am ce zice. Alte mărunţişuri nu se merită să-ţi zic. Ia dă-mi palma! Aoleo, boierule! Palma asta nu am mai văzut-o de când erai tânăr şi frumos ca un bujor. Ţi-am văzut-o odată când dormeai lângă mine obosit de dragostea care-ţi fierbea sângele. Fiindcă atunci era numai de bine, nu ţi-am spus. Dacă era de rău, tot nu-ţi spuneam, că nu e voie să spui omului tânăr de rău, după cum m-a învăţat bunica Arghira. Dar acum o văd mai argăsită, că ai mai îmbătrânit şi dumneata. Deştul mare este lat şi mare, dovadă că eşti om închis la gânduri, pe care nu ţi le poate citi sau porunci nici cei mai mari ca matale şi nici ai casei. După linia capului, care se împarte în două, ai fi jumătate între treburile lumeşti, jumătate în visele matale. Parcă ai fi mai mult între vise decât între oameni. După linia vieţii, care nu se întâlneşte cu a inimii, se pare că nu te-ai însurat din dragoste. În tinereţe ai fost legat de cineva din neam, până la vreo douăzeci de ani şi ai rămas singur ca un cuc, după care nu te-ai mai legat de nimeni. Ai fost iubăreţ cu patimă, dar asta rar, când ai vrut sau ai putut şi ai colindat mult, cum multe drumuri ai să faci şi de acum. In dragoste, parcă nu ai iubit niciodată statornic, de parcă nu te-ai iubi decât numai pe dumneata. Ca scop al vieţii ai urmărit mai mult averea, banii şi mărirea, chiar dacă ai iubit rar oamenii. Toată viaţa ai fost chinuit de gânduri, pe care rar sau deloc le-ai împărtăşit. Şi acum, la bătrâneţe, ai să ai destule măriri şi onoruri de nu ai să le ştii numărul. Dar vei avea şi necazuri, după mărimea măririlor la care ai să fii. Eu cam atât am văzut, ce ţi-am zis. Numai să te fereşti de foc, după cum văd eu că zice palma şi să fii dumneata sănătos!

– După linia vieţii de care ai pomenit, cât crezi că mai trăiesc?

– Asta, nu se spune, boierule, chiar dacă aş vedea-o. Nu ne dă voie legea noastră, dar ai să mai trăieşti destul, poate până la adânci bătrâneţe.

Boierul a desfăcut punga de la brâu şi-i dădu un zgripţor de argint. Asta, nu pentru ce a zis, mai mult pentru tinereţea lui trecută şi bătrâneţea pe care o citea pe faţa ei.

După cum de uşor îl luase somnul pe ban, finul crezuse că va dormi până noaptea târziu. Dar după vreun ceas, se trezi că bate la uşă valetul şi-i spuse că naş-său îl aşteaptă în locul unde l-a lăsat mai devreme.

– Credeai că o să dorm până noaptea târziu şi m-ai lăsat singur, postelnice. Nu am fost aşa de trudit, dar după frigul cu care nu suntem învăţaţi acum toamna şi după rubiniul tău turnat cam des, m-a luat moleşagul.

– Eşti musafir şi poţi să faci ce doreşti. De aceea te-am lăsat, fără măcar a da poruncă de strâns masa.

– Ei, acum poţi să o faci. Dar, ia spune tu, care, prin dregătoria ce o ai de atâţia ani, ai fost în capitalele marilor împărăţii şi le cunoşti scopurile şi gândurile, cum vezi că se vor descurca iţele atât de încurcate în politica lumii.

– De turci, un lucru este sigur, vor dispărea ca împărăţie. Şi, dacă nu au făcut-o până acum, asta, datorită Franţei şi Angliei, care îi ajută, de frică să nu dea răsăritul în apus, că au şi ei războaiele şi gâlcevile lor. Dar, în răsărit s-a ridicat Rusia. Nu ştia lumea de ea mai nimic până la acel Petru, care în gândul lui de lăţire către Balcani, în vremea Cantemirului a venit şi la Iaşi. Petru i-a unit pe toţi slavii lor şi au dat tare în tătari, până le-a luat părţile asiatice şi acum se luptă cu turcul, care îi taie calea spre apus. Nu prea târziu, Europa va tremura de frica lor şi acel timp nu este prea departe. Tătarii din Crâm sunt un mezelic la forţa muscalilor şi asta duce la războaie cu turcii, cărora le sunt vasali. După victoriile acelui Suvorov care s-a luptat cu turcii şi după ultimele tratative de pace, ruşii au ajuns la apa Nistrului şi ochesc Istambulul. În avântul lor de mărire şi lăţire a împărăţiei sub pulpana ortodoxiei, de care fac atâta caz, vor da şi peste noi, cum au dat peste zeci de popoare, pe care le-a înghiţit într-un pântece de balaur, care, în foamea lui mistuie, amestecă naţii şi le împrăştie, până dispar ca limbă şi obiceiuri.. După cum a fost gândul acelui împărat care i-a scos la lumină, ne vor înghiţi pe noi, iar ca noi, vor fi înghiţiţi toţi Balcanii.

După proverbul vechi, bătrânesc: „călătorului îi stă bine cu drumul”,  a doua zi, în zori, oaspetele s-a sculat şi s-a pregătit de plecare. Avea de trecut pe la Făurei, unde trebuia să dea pe la conacul unui nepot, cu care avea de discutat unele daraveli.

Nici nu se ridicase bine soarele pe cer, iar boierul nu băuse cafeaua, că Ilie Oancea a cerut să fie primit. Acesta venea cu vestea adusă de vătaful şatrei din Dâmburi, că Floricel a dispărut fără urmă. Boierul a cerut să vină Samoilă, vătaful din Dâmburi, să spună cum s-a întâmplat. Ţiganul a căzut  în genunchi şi speriat, doar că nu plângea de frica caznelor la care putea să-l pună boierul.

– Cum a fost Samoilă? l-a întrebat boierul. Nu ţi-a zis vechilul să ai grijă de el ca de ochii din cap? Ţi-a zis sau nu? Dacă vrei să nu-ţi rup oasele, spune cum a fost?

– Spun boierule, că la anii mei numai asemenea necaz nu aveam. Ia, a venit moş Botea, vechilul din Dâmburi călare cu el, ieri, pe la prânzul mic. Urma să stea la mine până în primăvară, că sunt singur cu baba şi aveam bordei mai a cătării. Până am mâncat de prânz, l-am văzut încruntat şi cu gândul aiurea. Apoi, au venit flăcăi, prieteni de ai lui şi a plecat cu ei. Ei, am zis eu, nu pot să-l ţin legat. Este flăcău şi poate să meargă  pe la fete, fără să bănuiesc că o să plece.

– Lasă asta, de la ce ceas bănuieşti că a fugit?

– De pe înnoptat, că nu avea unde sta. Noi, fără nici o feştilă în bordei, ne culcăm devreme şi acum iarna, ziua este scurtă. Începuseră să cânte cocoşii întâia oară pe la rumânii din sat, când baba a zis: „ Mă, Samoilă, oare, flăcăul ăsta nu o fi fugit? că uite, cântă cocoşii şi el nu mai apare”.

– Poate a fost şi el la cineva,  nu l-ai căutat prin bordeiele voastre?

– L-am căutat din zori, boierule. Satul nostru este lung pe malul gârlei, nu m-a ţinut gheaţa şi m-am murat în apa umflată, dar nu l-am găsit nicăieri.

– Cu asemenea veste, Samoilă, nu te văd bine. Ia, caută Ilie, vezi dacă Zambilica este acasă? Caut-o prin toată şatra şi să o aduci la mine, că ea trebuie să ştie mai multe.

După aproape un ceas, Ilie s-a întors cu vestea că şi Zambilica dispăruse.

– Adu neamul fierarilor la judecata mea! a zis boierul plin de necaz. Cineva, trebuie să ştie unde s-au ascuns.

Atunci, şi-a adus aminte cum bătuse şi chinuise alţi robi fugiţi de nu mai rămâneau oameni. În plus, ţigăncuşa o promisese banului-naş pentru ajutorul dat de o viaţă şi nu avea ce să dea, că dispăruse. Darul trebuie  să fie dat din toată inima, să fie ales şi cu ea nu se făcea de râs. Dar, din peste trei sute de robi câţi avea, putea să-i dea o altă roabă, dar nici una nu era frumoasă, pricepută şi curăţică ca ea.

Degeaba a chemat neamul fierarului şi i-a biciuit pe cei bătrâni, că de la ei nu a scos nimic. Acum, îl ţinea pe Neculai închis la beci. Dar nu putea să-l ţină mult, că avea nevoie de el ca meseriaş priceput, iar de cei tineri nu se prinsese meşteşugul ca de Floricel.

– Căutaţi-l în celelalte şatre de pe moşiile vecine! a zis boierul.

Zadarnic au bătut vechilii drumurile vecinilor, ţiganii dispăruseră, parcă intraţi în gaură de şarpe.

Înaintea plecării la Bucureşti, l-a trimis pe logofăt să înştiinţeze isprăvnicia de fuga celor doi robi.  Credea că i-a pierdut mai mult ca sigur, doar printr-o minune mai putea să-i găsească. De ploconul pentru naş nu-şi făcea grijă, putea să-i dea altă ţigăncuşă. Dar, parcă nu găsea nici una pe gustul lui. Deocamdată, îi va spune naşului că este cam bolnavă, cum umblă ei iarna, dezbrăcaţi.

VA URMA…