Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL V

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL V

Odată ajuns la Bucureşti, postelnicul a fost întâmpinat de nevastă cu gând de harţă. Feciorul Constantin, Dinu cum îl dezmierdau ei, nu dăduse pe acasă de înaintea plecării boierului la moşie. Trimesese în trei rânduri, om de încredere să-i plătească cheltuiala la hanul „Trei sarmale”, unde se vede că se încurcase rău şi nu-i dădeau drumul, ţinându-l zălog până la achitarea datoriei. Dacă altă dată cheltuise bani şi-i putuse acoperi mama cu economiile ei, acum cerea o sumă pe care nu o avea ea, ca mamă, şi era foc de supărată pe boierul întors de la conac.

– Ţi-am spus mereu că seamănă cu tine, când umblă cu toate podăresele şi matracucile din toate mahalalele? Ţi-am spus? Acum umblă să-l scoţi de unde a rămas zălog cu capul pentru aşa sumă!

Când a auzit suma cerută, boierul a înghiţit în sec şi s-a înfuriat şi el :

– Ăştia nu mai sunt bani de podărese şi matracuci. Trebuie că l-a prins vreo gaşcă de mardeiaşi la cărţi şi, dacă nu are cu ce plăti, l-au oprit zălog. Cum să mă duc eu, boier halea, să-mi scot potlogarul de fecior din încurcătură?

– Faci cum ştii şi îmi scoţi băiatul din zălog, că numai atâta avem la bătrâneţile noastre.

– Iaca, eu nu m-oi duce, să mă fac de râsul târgului şi a mahalalei! Am să-l trimit pe Tudor, logofătul curţii, să vadă despre ce este vorba. Nu mă duc pe Podul de Pământ, la hanul acela prăpădit, să râdă boierii de mine în Divan.

– Trimiţi pe cine ştii şi să-mi aduci copilul acasă!

– Copil ca acesta ar trebui să fie la casa lui, cum fac oamenii cu cap la anii lui. Şi mai că m-aş lăsa păgubaş, a zis boierul, să o zădărască.

– Dacă se întâmplă şi i se clinteşte un fir de păr din cap, trai cu mine nu mai ai! şi a trântit uşa. Ştia ea că îl iubeşte şi el, dar cu suflet de mamă încerca să o facă pe prăpăstioasa.

Boierul a poruncit lui Tudor, logofătul curţii, care s-a codit un timp, gândind cum ajunsese coconul tocmai la mama dracului, în capătul Podului de Pământ, dinspre bariera Grozăveştilor şi Ciurelului. Când şi-a amintit câte are de întâmpinat până acolo, logofătul a amânat plecarea mai târziu.

 „Podul de Pământ” ca şi celelalte „poduri”era o cale lată, ce se împletea pe partea stângă a luncii mlăştinoase a Dâmboviţei. Dacă o porneai din sus, dinspre munţi, venea de nicăieri, cum nu lega măcar două târguri sau două capitale, ca „Podul Târgoviştei”. Dar pornea dintr-o poală de codru, cum codru era în tot jurul Bucureştilor şi tocmai aici, lângă barieră, era hanul „Trei Sarmale”, hanul cel mai hulit şi bârfit de toţi bucureştenii. „Podul de Pământ” şerpuia în josul apei, printre sălcii pletoase, plopi cu frunză sunătoare şi arini sulinari, prin gropi, smârcuri, şi bălţi cu maluri surpate şi nestatornice, uneori sprijinite cu pari bătuţi de gospodari, uniţi cu beldii de plopi, să nu cadă vitele în mocirla apei. Privind în aceiaşi direcţie, din el plecau în stânga, prin aceiaşi mocirlă, uliţe înguste, cât să încapă calul cu un om. Oriunde te întâmpina în praful din mijlocul drumului, un dulău flocos şi voinic,ridicând o sprinceană, să vadă dacă vii ca duşman ori ca prieten, sau un porc răsturnat în noroi. Aveai noroc dacă credea că-i eşti prieten şi închidea ochii la loc . Dacă te considera duşman, sărea la picioarele calului, dezlănţuia haita de câini sălbăticiţi din toată mahalaua şi nu mai puteai struni calul, care ferindu-se de zăvozi, te putea arunca în baltă.

Când l-a găsit la acel han deocheat şi prăpădit, cuconul Dinu se afla în anturajul feciorilor stolnicului Chirvase şi al căpitanului Mavrodin şi treti stolnicelul Varodin, nişte căzături de feciori, becheri bătrâni, curvari, beţivi şi cartofori. Coconul era mahmur şi obosit, că jucase cărţi cu nişte mahalagii din Trâmbiţaşii lui Vodă Mavrogheni, unde pierduse valoarea unei perechi de boi buni. Logofătul nimerise când acea liotă de pierde vară puneau rămăşag care are curajul să bea vinul prelins de pe sânii unei podărese, copilă ca la doisprezece ani, vin ce se scurgea peste tuleiele de la subţioara picioarelor. Cum erau gălăgioşi şi cu chef de scandal, cu greu i-a adunat în rădvan şi le-a mers în faţă ca un arnăut, până la conacul fiecăruia, cu grijă să nu se încingă la bătaie cu mahalagiii întâlniţi în cale.

După întoarcerea lui Tudor, seara, boierul i-a cerut raportul logofătului.

– Ia, zi-mi, cum l-ai găsit şi de ce îl ţineau zălog?

– Cucoane, l-am găsit cum mi-ai poruncit domnia ta şi l-am adus, a încercat s-o scalde sluga.

– Ce făcea de atâta timp şi de ce îl ţineau zălog?

– Ia, cu feciorul stolnicului Chirvase, al căpitanului Mavrodin şi cu o şleahtă de puştani ai treti stolnicelul Varodin, din care mulţi cerşetori, miluiţi de domnia sa, că-i bun la suflet.

– Şi ce făceau?

– Cuconul juca cărţi cu feciorii ceilalţi, numai stolnicelul tocmai venise de prin camerele hanului, unde dormise cu şleahta lui.

– Stolnicelul acela, nu-i cel care vorbeşte târgul că s-ar da la copii mai mult decât la femei?

– Asta, nu am văzut-o şi nici nu am auzit aşa ceva.

– Cu becheri, curvari, cartofori şi cu această pramatie de stolnicel, feciorul meu era mai rău decât în iad. Numai de nu o fi căpătat obiceiurile stolnicelului.

Cu aceasta, postelnicul a hotărât plecarea lui grabnică la Paris, după cum îl sfătuise şi naş-su, banul, acolo la conac. Trebuia să ia urma trimisului Franţei care venise în ţară de vreo câteva luni, după înţelegerile de la ultima Pace încheiată între ruşi, nemţi şi turci.

Agentul francez, venit provizoriu, era Constantin Stamati, fiul unui mare negustor grec din Constantinopol. Fost student la Sorbona, schimbase feregeaua şi papucii cu noua uniformă de sanqulotist al Franţei revoluţionare. După ce investise bani mulţi în interesele burgheziei revoluţionare, intrase bine în politică şi fusese consul în portul nemţesc Hamburg şi acum spera să fie numit de Guvernul Revoluţionar în post la Bucureşti. Aştepta aprobarea Porţii care lucra în spirit oriental, cu tergiversări de ani, până la primirea hatişerifului de numire definitivă. Numai că nici Porţii nu-i convenea şi nu se grăbea să-i aprobe hatişeriful de numire, motivând că ar fi raia otomană. Locuia în casa Hortolan din Bucureşti, mare firmă comercială de cereale şi comerţ cu vite mari, iar  dacă ziare, cluburi sau alte stabilimente de informare nu erau, era invitat în casele boiereşti la sindrofii şi soarele sau în vizite la casele boierilor mai înstăriţi, cu neveste mai deschise către lume. Acolo unde vin oameni de toată mâna aflai mai multe decât ai fi stat lipit de Divan şi Postelnicie.

Marele postelnic află de la postelnicul al doilea că trimisul era invitat seara următoare la logofătul Golescu, unde se adunau boierii care jucau un wist, un pharaon, o maca sau mai bârfeau. Postelnicul, care nu frecventa asemenea întâlniri, la ora stabilită se înfiinţă şi el, tocmai când pasionaţii jocului de cărţi aveau un pot mare şi era linişte desăvârşită.

Boierii stăteau pe sofale, între perne şi jucau maca. Banca o ţinea bătrânul ban Dumitrache Ghica, cu ciubucul fumegând şi o mască de statuie grecească, pe care nu i-o puteai citi niciodată. Pitarul Sihleanu, comisul Golescu Barbă Roşie şi căpitanul Gălăţeanu priveau cartea cu încordare de felină, trăgând cu ochiul la fiecare, spre a-i citi gândurile şi cartea.

– Cinci taleri, zise pitarul, indiferent.

– Încă zece, completă banca, împingând fişicul pe masă.

– Mă retrag, zise căpitanul Gălăţeanu, aruncând cărţile pe masă.

– Zece ai tăi şi încă cincisprezece galbeni, a zis comisul Barbă Roşie.

– Şi douăzeci şi cinci ai băncii, a răspuns banul Ghica.

– Peste toţi, încă treizeci ai mei, l-a contrat comisul, numărând aureii.

– Încă cincizeci, a zis banca, punând fişicurile pe masă.

– Mă retrag, a oftat comisul.

– Şi eu, scrâşni pitarul.

Banul a aruncat cartea deschisă pe masă şi, râzând cu gura la urechi, a ripostat:

– Erau două ţâţe, mă! Dumnezeu îţi dă cartea să o joci,  nu să o arunci.

– Cacealma! a oftat Barbă Roşie şi a continuat:

 – Mie-mi vine rândul să ţin banca şi nu mai am cu ce.

– Poţi să joci pe credit, boierule. Eşti solvabil, a râs banul, după ce a strâns banii. Ai destule de vândut până să ajungi la moşii, comise. Ai destule vaduri ale tale, să nu ştie comisoaia, să-ţi scoată ochii pentru zestrea ei.

– Nu, îmi ajunge în seara asta.

Abia atunci au avut ochi să-l vadă şi pe postelnic, care privea la jocul lor cu ochiul chibiţului mut.

– Ori ţi-ai schimbat obiceiurile, postelnice? Este un loc liber, aşează-te! a zis banul Dumitrache.

– Ştiţi că nu am patima asta. După o vizită de o săptămână la moşie, nu mai ştiam de rosturile domniilor voastre şi când am văzut mulţime de rădvane pe care le cunoşteam, am trecut şi eu pe aici să vă întreb de sănătate.

– Noi ne omorâm timpul cum vezi. Nu cumva vii de la hanul „Trei sarmale”, unde am auzit că ţi-a rămas odrasla zălog? întrebă banul cu chef de bârfă, care ştia tot ce mişcă în târg, după năravul meseriei de o viaţă.

– Nu! Vin de la Giurgiu, unde trecea un paşă creditor, răspunse postelnicul, făcând referire la întâmplarea când banul sărutase mâna unui paşă, să-l ierte de întârzierea unei datorii, pe care nu o onorase la timp.

La cele auzite, banul slobozi un râs hodorogit, cum avea el obiceiul.

– Alta mă, aia-i veche! Zi şi tu una mai nouă, că alea vechi au răsuflat.

Abia atunci, postelnicul văzu în întunericul camerei spaţioase, la lumina unui sfeşnic chior, cum jucau  şeptic, trimisul Franţei, doamna Safta gazda, împreună cu nevasta căpitanului Gălăţeanu şi o nepoată de a Leordenilor, văduvă tânără, de o frumuseţe rară. Şi cum în timpul jocului, trimisul juca pereche cu tânăra văduvă şi chiar dacă o sorbea din ochi, se oftica, văzând că mânuia cărţile ca o cizmă, sau se făcea că nu ştie jocul, dând atuurile când era nevoie sau nu.

După ce asistase la masa jupâneselor, postelnicul se retrase într-un colţ, unde erau pitarul Dedulescu, cu mazilul Greceanu şi polcovnicul Sturza care, să nu strice jocul pasionaţilor, făceau politică pe şoptite. Tocmai discutau dacă ruşii au acces cu flota lor în Dardanele.

 – Dumneata, postelnice, care eşti mai umblat şi ştii tratatele de Pace, aşa-i că ruşii nu au voie de trecere prin strâmtori? întrebă mazilul Greceanu.

–  Împărăţia care nu face comerţ, nu are de unde aduce banul şi noul din lume. De aceea, visul lui Petru spre Bosforul deschis s-a împlinit abia acum. Au ei peste zece mări, acolo spre miază noapte, dar toate îngheaţe şi nu pot circula decât pe Baltica, care, uneori, îngheaţă şi ea. Iar după ultima Pace, au voie numai galioanele comerciale, boierule!

În timp ce pasionaţii jocului rămaseră în trei şi se plictisiră, iar la masa şepticarilor se destrămase jocul, căci gazda, ajutată de căpităneasă, era ocupată cu dirijarea robilor pentru servitul gustărilor. Postelnicul îl rupse pe trimis câteva minute din ambianţa fericită, rugându-l să-i fixeze a doua zi o audienţă într-o problemă personală. Trimisul, care nu avea o casă pentru dregătoria lui, se oferi el să vină într-o o audienţă la postelnicie, la ora care trebuia să o fixeze atunci.

Au fost serviţi cu fursecuri şi lichioruri şi, cine mai dorea cu cafele, iar pentru bărbaţi, un vin de tămâioasă, din pivniţele gazdei, de la Dealu Mare.

In discuţia stârnită în timpul aperitivului, banul Ghica zise cu glasul lui hodorogit :

–  Mi-a zis cineva, om serios, că se pare că, fostului spătar Ienăchiţă i-ar fugi ochii după doamna Zoe.

– Astea-s vorbe, a zis gazda, apărându-o ca orice femeie. Poate sunt unii invidioşi pe noua lui dregătorie şi pe harul lui lăsat de Dumnezeu.

– Nu, ce vă spun, ar fi adevărat. Povestea este veche, de când fostul spătar stătea la Istambul, după surghiunul măsluit de Vodă Mavrogheni.

– Banule, asta-i scorneală! Nu o fi de la domnia ta, dar sigur este scorneală, a zis şi căpităneasa. Ar fi bine să nu mai vorbim. Nu ştii cine poate să pârască, să ne mai trezim şi în surghiun. Sigur, acesta este zvon.

– Jupâneselor, zvonurile sunt de două feluri : adevărate şi scornite. Dacă nu este adevărat, cine l-a scornit? Fiecare scorneală are un rost. Care este acela?

– Mă miră să aud asemenea zvon din gura domniei tale, care sunteţi şi neamuri prin neveste? s-a mirat gazda.

– Neamul lui Caragea umple mahalaua Perei din Stambul. Numai că îi era mătuşă Caterinei şi ne înrudim şi din partea Elencuţei Rizu, a treia nevastă a mea.

– Atunci?…s-a mirat gazda.

– Numai că nemuşagul nu are nimic de a face cu politica şi educaţia fiecăruia

Discuţia s-a stins târziu, fiecare mulţumind de primire şi ospeţie şi luându-şi seară bună de la gazdă.