Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VI

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VI

S-a zbătut postelnicul şi, la vreo opt zile, a reuşit să-şi trimită odrasla la Paris. Cu toate că trimisul francez nu îi garantase securitatea ţării aflată în revoluţie şi nici o stabilitate economică sub noua Constituantă. Iar dacă monarhiile făceau alianţe contra republicii să aducă pe tron fratele descăpăţânatului, nici de un nou război nu-i putuse garanta.

Tatăl înţelegea situaţia din noua Republică, dar era mai cu folos să-i plece feciorul decât să ia din nou calea pierzaniei, aici în ţară, cum se îndulcise la jocul de cărţi. Poate era antrenat la  jocul acesta de liota de becheri şi pierde vară care ruinase multe familii cu capete coapte, dar un tinerel ca el, cu spirit slab şi nehotărât? Urmase ca el, om cu experienţa vârstei, să-i arate calea de urmat într-o ţară cuprinsă de răzmeriţă. Trebuia să-şi vadă de treburile lui şi, în special, de şcoala de la care să-i aducă râvnitul carton.

După ce venise spre ziuă de la un chef de despărţire cu becherii care-i avea de prieteni, în holul de la intrare, coconul abia mijea ochii adormiţi spre părinţi. Dacă pleca în călătorie lungă, era îmbrăcat după moda timpului, cu işlic micuţ, iar peste binişul albăstrui era încins cu brâu roşu, să-i ţină de cald mijlocelului subţire. Iar peste toate, trăsese o şubă îmblănită, groasă, până în pământ, de i se vedeau numai vârful cizmuliţelor gălbui. Postelniceasa, cu lacrimi în ochi, îşi lua rămas bun de la fecior cu sfaturi bune de mamă. Să lase hanurile şi cârciumile şi să se ferească de borfaşii veniţi din toată lumea, care năvălesc pe sufletul tinerilor cu bani şi să se străduiască cu sârguinţă la şcolile unde mergea. Şi, poate, la întoarcere va aduce şi el o patalama de ştiinţa adunată, să se căpătuiască ca oamenii subţiri din cinul căruia făcea parte

– Lasă lacrimile, postelniceasă, a zis tatăl. Broască cu păr nu am văzut, cum nu am să văd nici acum vreo scofală de pe urma feciorului nostru. Va fi cum a fost la Viena, dar măcar o franţuzească ca lumea să înveţe şi el, nu cum a venit data trecută.

Feciorul le-a sărutat mâna părinţilor şi, după ce a urcat în rădvanul cu arcuri moi, înhămat cu patru cai,  plin la spate şi pe acoperiş de lăzi şi alte pachete, a făcut semn de pornire. Pe capră era robul Lascarache, feciorul de casă, iar surugiul Ştefan ţiganul a pocnit din bici şi a luat-o spre Podului Târgoviştei. Urma ca prin Piteşti, Râmnicul Vâlcii şi vama Turnului, să ajungă la Sibiu, iar de acolo, să ia diligenţa spre Viena şi Paris. După plecare, postelnicul şi-a făcut cruce mare şi a zis cu voce tare :

–  Eu mi-am făcut datoria de părinte, să şi-o facă şi el pe a lui. Luminează-l, Doamne, să ajungă cu bine şi să vină cu folos!

Cum se apropia prânzul mic şi trebuia să meargă la Divan, a chemat butca uşoară la scară. Dacă soarele era sus şi cu moină, îl ajunse oboseala gândurilor măcinate de atâtea zile şi alergături cu plecarea feciorului în străinătăţi.

Era zi de târg şi, geaba alergau arnăuţii Agiei în jurul droştei, strigând la prostime în gura mare „Feriţi, marele postelnic!”. Pe uliţa îngustă din faţa hanului Şerban vodă se produsese o încurcătură  şi nu se puteau urni din loc. Unui clăcaş, trimis de la conacul marelui logofăt cu un car de fân bine încărcat, i se rupsese osia, pusese carul în curmeziş şi abia puteai trece cu pasul, iar slujitorii şi arnăuţii îl împingeau mai în marginea drumului  Din cauza acestui necaz, stăteau în coloană multe brişti ale divaniţilor şi rândul se îngroşa pe măsură ce trecea timpul. Până venea clăcaşul cu un nou car, arnăuţii se învârteau, loveau, înjurau de mama focului, fără nici o scofală.

– Ce s-a întâmplat, Iordache? întrebă boierul pe omul Agiei, cu ochii cârpiţi de moleşeala somnului.

– Ia, la o căruţă a marelui logofăt i s-a rupt osia şi au plecat oamenii să aducă alt car.

Boierul se lăsă în toropeala somnului, visând plecarea lui la Şcolile Patriarhiei din Istambul, unde îl dusese taică-său, acum zeci de ani  Se vedea copilandru, trecut de şcoala domnească cu multe laude, de la acel dascăl care-l meditase. Plecase în Istambulul împărătesc, cu tatăl, clucerul Iani, om prost, cu un pospai de carte prinsă într-o mănăstire grecească şi se minuna cum turlele lavrelor creştine, palatele, saraiul şi minaretele geamiilor sfidau înălţimea cerului. Îşi mai amintea de dascălii părinţi, mari învăţaţi ai timpului, care-i dăduseră bruma de învăţătură, din care se prinsese mai bine învăţătura limbilor. Îşi mai aducea aminte de dascălul de franţuzească, plătit de clucer din buzunarul lui, care-i povestea de războiul de o sută de ani şi de frumuseţile Oraşului Luminilor. Îşi aminti de omul de la care clucerul cumpărase casele mari din Istambul, acel căpitan de nave olandez, ieşit la pensie din flota turcească, un beţiv, cu nasul roşu, permanent duhnind a băuturi tari, care stătea în nişte cămăruţe din curtea din dos şi care-i povestea întâmplări cu monştri marini şi sirene ademenitoare. De la el învăţase germana cu dialect flamand, pe care o folosea şi acum.

Dar a fost trezit de vocea arnăutului Iordache:

– Gata, boierule, puteţi pleca.

Somnul îi trecu când droşca se opri în curtea largă a Spătăriei, unde trăgeau boierii divaniţi.

La uşa postelniciei îl aşteptau, cu răbdare, boieri şi negustori cu interese.

– Pentru ce aşteaptă aşa mulţi? întrebă pe servitorul care-l ajuta să se dezbrace.

– Paşapoarte. Cei mai mulţi pentru paşaport de Paris.

Abia atunci îşi aduse aminte de feciorul care trebuie că trecuse de satul Giuleştilor. Deci, lumea nu se ferea de Parisul răzvrătiţilor.

Se ocupă de actele postelniciei, căci spre prânzul mare urma să se adune Divanul.

VA URMA…