Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Profilul unui boem: Ion Băieşu de prof. drd. Năstaca Pișcoran

Profilul unui boem: Ion Băieşu de prof. drd. Năstaca Pișcoran

Pentru cunoscătorul avizat sau mai puţin avizat al spaţiului cultural românesc al anilor ᾽60 -᾽80, numele lui Ion Băieşu este asociat, aproape instantaneu, cu Tanţa şi Costel[1], rubrica De la om la om[2] şi romanul Balanţa[3]. Însă palmaresul literar al acestui scriitor al generaţiei şaizeci este impresionant, abia dacă mai există palier literar în care Ion Băieşu să nu-şi fi încercat puterile: poezie, patru decenii de activitate publicistică, treisprezece volume de proză scurtă şi dramaturgie, două romane, aproape două decenii de cronică sportivă, cronică de teatru, nouăsprezece scenarii de film, două scenarii de benzi desenate, traduceri din literatura argentiniană şi franceză.

În mod paradoxal, acest palmares (calitativ şi cantitativ) nu i-a asigurat întotdeauna şi o receptare critică pe măsură: Nicolae Manolescu, fostul său coleg de la Amfiteatru, îi rezervă, în a sa Istorie, zero (0!) pagini; Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine[4], se dovedeşte extrem de „generos”, limbajul critic vitriolant de care uzează exegetul în instantaneul dedicat scriitorului ne face să roşim, probabil reminescenţe ale „prieteniei‟ lor din perioada Amfiteatrului, când Marian Popa, atacându-l pe Ion Băieşu, pentru volumul său de proză Sufereau împreună, a reuşit să-l stârnească chiar şi pe Fănuş Neagu, recunoscut pentru stilul său vulcanic şi pentru limbajul bolovănos. Semn că aceste confrerii literare din perioada comunistă rezistă, prin exponenţii lor, închistate fiind în tot soiul de prejudecăţi şi obtuzităţi.

Însă portretul lui Ion Băieşu, dar şi activitatea sa publicistică şi literară, ar fi incomplete fără a contura paradigmele boemei bucureştene din perioada postbelică, mai exact cea a generaţiei ’60. Toate mărturiile prietenilor lui Băieşu, dar şi mărturisirile sale din interviuri şi din Jurnal[5], converg spre aceleaşi coordonate constante: prietenia sa proverbială cu autorul Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe (o istorie a Bucureştilor de altă dată, un alt Craii de Curtea Veche al lui Fănuş Neagu) şi cu autorul Necuvintelor, Nichita Stănescu; prezenţa lui pe arenele sportive, la meciuri de fotbal, pentru a trăi cu sinceritate ,,spectacolul” vieţii, dar şi-n calitatea sa de iscusit cronicar sportiv; ,,actor” al boemei bucureştene, în spectacolul pe care-l dădea şi-l trăia cu maximă frenezie.

Care era catalizatorul magic al acestui trio, dincolo de întâlnirea lor sub semnul scriiturii? A reuşit această agora intelectuală să echivaleze cu celebrul „accelerator” al lui Ion Băieşu, oferindu-le locatarilor boemei bucureştene oaze de evazionism?

Florentin Popescu, în Bucureştii cafenelelor literare[6], arogându-şi rolul de Cicerone al Bucureştiului, prezintă o foarte interesantă istorie a boemei bucureştene, motivând existenţa, dar şi necesitatea unor asemenea spaţii în istoria mediului artistic, cafenea devenind „o agora intelectuală a urbei‟, iar Pantazi Ghica, regele boemei româneşti face o radiografie a fenomenului, într-un „romanţ” cvasibiografic, Un boem român[7], din perspectiva celui care a trăit această experienţă personală, în timpul studiilor sale, în cartierele Montmartre si Montparnasse, pe malurile Senei, importându-le cu generozitate şi-n spaţiul românesc, atrăgând oprobriul contemporanilor săi.

 Iată care este accepţiunea acestui „bon vivant” asupra termenului boem: „Boemii nu sunt acei vagabonzi desfrânaţi pe care îi descriu unii autori; nu se recrutează, după cum cred ignoranţii despre viaţa de Boemie, dintre şarlatani şi viţioşi, nici dintre negustori graşi la pungă şi graşi la minte, nici dintre tâmpiţi a căror inteligenţă este bolnavă şi a căror vis de ambiţiune este să câştige un post; ea nu este acea viaţă arătată de unii cu culori aşa de sumbre; care tărăşte cu ea zdrenţele, viciul şi corupţiunea, se sfârşeşte în un spital şi se aruncă la un mormânt necunoscut şi uitat de toţi, neudat de nici o lacrimă. Boemia este sărăcia răzând, iar nu mizeria plângând. Boemia este tinereţea voioasă, viitorul strălucind ardent iluziunile aurite, amorul pur şi ambiţiunea nobilă, cugetările înalte. Boemia este dimineaţa primăverii, cu soarele lui radios care încâlzeşte sufletul şi îmbărbăteaza inima. Boemia este cântecul, curajul şi devotamentul, sunt florile suave cu dulce parfum sădite pe calea tinereţii. Este adeseori celebritatea.”[8]

Aşadar, spiritul boem al generaţiei postbelice, al generaţiei ᾽60, în plin comunism (este adevărat, relativ relaxat ideologic) se caracterizează în termenii lui Ghica: reacţie la nonconformism, la banalitate, o încercare de spargere a unor canoane mult prea rigide, spiritul de frondă, de sfidare. Iar spaţiul ideal pentru reuniunea artiştilor boemi (pictori, muzicieni, scriitori etc.) nu putea fi altul decât cel al cafenelelor literare.

Statutul lui Băieşu de locatar consecvent al acestei ,,agora intelectuale a urbei” se explică prin faptul că avea toate datele unui boem veritabil: spirit acid, polemic, nonconformist, perorând anateme la adresa producţiilor literare ale vremii, un comentator înverşunat, un „demolator”,  disponibilitate firească pentru a lega prietenii generoase, un „hâtru” cu o predispoziţie naturală spre glumă şi spre mica ironie batjocoroasă, dar şi un excelent enolog, conaisseur şi consumator, având şi un ghid pe măsură, în persoana lui Fănuş Neagu. Parcurgând opera sa, este lesne de reperat că toate aceste atribute ale boemului scriitor au luat calea literaturii sale, devenind, astfel, livreşti.

Fănuş Neagu, cel mai bun prieten al lui Băieşu, amiciţie favorizată, probabil, şi de proximitatea lor geografică (Ion Băieşu s-a născut la Buzău, iar Fănuş Neagu la Brăila), în celebra sa Carte cu prieteni, întregeşte portretul bunului său prieten Guţă, un alt frumos nebun al marilor oraşe, subliniind deja proverbiala sa predispoziţie pentru râs, umor, la care atentează, livresc, umoriştii vremii: „Lui Băieşu îi place să râdă. (…) Rîzînd, cu douăzeci de ani în urmă, m-a dus la Bucureşti ca să scriu reportaje agrare. M-a rupt dintr-un sat unde predam limba română şi beam vin roşu, lacrimă de buturugă şi şi-a legat un bolovan de picioare. În doi ani ne-au dat afară şi pe el şi pe mine – pe el l-au rechemat, pe mine m-au uitat. Dar ne era scris să fim mereu aproape. Într-o zi ne-am adunat din nou şi am scris revista «Amfiteatru». El, şef, eu, adjunct (căci bolnav de adjunctivită am fost toată viaţa). După doi ani, el a fost demis, iar eu, în spirit de sfîntă cîrdăşie, l-am urmat. Rîzînd. (…) În tinereţe am făcut amândoi foame (oribilă expresie,  nu-i aşa?), mai târziu am traversat Italia, Franţa şi R.F. Germania, bând vin de Rin. Bând şi răzând. Pentru că Băieşu râde mereu..”[9]

Portretul lui Ion Băieşu este definitivat de Corneliu Leu, subliniind faptul că cei doi inseparabili prieteni  descind parcă din romanul matein, impunând un mod de a fi anacronic, atrăgându-şi numeroase antipatii printre cei care nu aveau acest dar al meselor şi nopţilor prelungite în spirit pantagruelic: „Guţă era nu numai o fiinţă mignonă şi delicată, ci şi cel mai mic dintre noi ca vârstă, dar iată că tocmai el a fost hărăzit să treacă primul pragul acela lasându-ne, pe mine şi pe Fănuş, să intârziem pe lumea aceasta. Pesemne, ca-ntr-una din nesfârşitele lui glume bune.“[10]

Mai tânărul coleg de generaţie şi foarte bun prieten al lui Nichita Stănescu, Ştefan Agopian, reface acest ,,puzzle” al comunismului, atmosfera boemă a generaţiei lui Băieşu şi  trece în revistă,  în Scriitor în comunism (nişte amintiri)[11] efetele devastatoare ale licorii bahice în ceea ce-i priveşte pe câţiva dintre scriitorii din perioada postbelică: Nicolae Velea, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, alintat  de Nichita ,,Prinţul Tom”, Ion Drăgănoiu, Fănuş Neagu, Paul Georgescu, Constantin Chiriţă, Ion Băieşu, Guţă, cum îl alintau prietenii, a murit la 59 de ani, în New Jersey, în 1992. Alcoolul a pus hotărât umărul la moartea lui.

De altfel, în Jurnalul său, Ion Băieşu însuşi recunoaşte că anumite excese au constituit un duşman de temut, iar alcoolul a fost unul dintre ele pe care a reuşit, spre finalul vieţii sale, să-l învingă: „E ora şapte şi douăzeci de minute. S-a luminat. Afară e urât, ceea ce-mi convine, sunt obligat să stau în casă. Dar trebuie să ies, am nevoie de bani, n-am de la cine împrumuta. Mi-e ruşine să cer. N-am benzină. Ce mă fac încă o săptămână? (…)

… Aş mai bea o cafea, pe furiş, dar mi-e frică să nu mă prindă nevastă-mea. Nu fumez, nu beau alcool (duşmanul vieţii mele! L-am învins!), dar am nevoie de stimulente. Mi se spune că nici cafeaua nu-i bună. Mi se reproşează că veau prea mult lapte. Sunt omul exceselor.”

Precum o serie întreagă de scriitori din acea perioadă, dar nu numai, a căror dependenţă uneori ucigătoare de alcool a devenit legendară, prilejuind apariţia a numeroase studii, cărţi, în acest sens, se pare că alcoolul şi arenele sportive (atât Băieşu, cât şi Fănuş Neagu au scris ani la rând cronici sportive) devin catalizatoare magice ale fanteziei şi euforiei, nişte veritabile acceleratoare ale imaginaţiei care, se pare, contribuie din plin la scrisul acestora, conturându-se, astfel, o generaţie guvernată, parafrazându-l pe poetul din ,,dulcele târg al Ieşilor”, Mihai Ursachi, de magie şi alcool.

Mărturiile colegilor săi de generaţie schiţează, aproape obsesiv, aceleaşi itinerarii ale cuplului Guţă Băieşu – Fănuş Neagu, unele dintre ele spaţii prin excelenţă boeme: Cofetăria „Albina” (în anii studenţiei la Facultatea de Litere din Bucureşti şi în perioada în care era redactor la Albina, Scînteia tineretului sau redactor şef la Amfitreatru), iar mai târziu Restaurantul Casei Scriitorilor, Casa Scriitorilor de la Mogoşoaia, Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun, arenele sportive cu meciuri de fotbal, Teatrul Naţional (pentru a asista la câte o repetiţie),  Bufetul de la Şosea, „Cireşica” de la Vila Scriitorilor din Neptun …

Din punct de vedere cronologic, în ceea ce-l priveşte pe Băieşu, se pare că prima asemenea cafenea literară în care se face remarcat printre confraţii săi într-ale condeiului este Cofetăria „Albina”, de pe strada Academiei. Acolo se întâlneau, după 1964, studenţii de la Filologie, Teatru, Arhitectură, Arte Plastice, dar şi Al. Piru, Constantin Cruceru, Romul Munteanu, cunoscuţi generic sub numele de albinişti.

 Atmosfera de la Albina era atât de prietenoasă, încât fidelii locatari, pasionaţii cafegii, beneficiau de un regim special (în afara celui prin care primeau şi corespondenţa tot aici, chiar şi în vacanţe): stabiliseră un cod de semne prin care le solicitau fetelor care serveau cafeaua să o îmbunătăţească cu niscaiva coniac, preţul acesteia fiind accesibil chiar şi studenţilor (câte trei lei cafeaua).

Sub auspicii moderat bahice, tinerii artişti se situau sub constelaţia lirei, atmosfera fiind propice şi amplificându-le inspiraţia. Funcţiile acestei Arcadia bucureştene erau multiple: se improvizau ad-hoc rime rare; se comentau ultimele apariţii editoriale; se destăinuiau culisele creaţiilor de ultimă oră; se temperau spiritele celor tineri care se visau pe cele mai înalte trepte ale literaturii, prefigurându-şi déjà un loc etern în panteonul marii literaturi; se recomandau cărţi; se împărtăşeau secretele ultimelor confrerii literare, în special din edituri, care girau succesul publicării unui volum ş.a.

Iar cei care populau această Arcadia postbelică erau, printre mulţi alţii, colegii de generaţie ai lui Băieşu: Florentin Popescu, Ioan Alexandru, Iulian Neacşu, Ana Blandiana, Marin Mincu, Adrian Păunescu, Daniel Turcea, George Alboiu, Ion Papuc, Tudor Octavian, Petru Popescu, Octavian Stoica, Mircea Popa, Mircea Iorgulescu, Ioan Adam, Laurenţiu Ulici, Aureliu Goci, Bucur Chiriac …

În timpul studenţiei, dar şi mai târziu, ca redactor la revista Albina românească,  la Scînteia tineretului  sau redactor şef la Amfiteatru, Ion Băieşu se reunea, la Cofetăria „Albina”, cu un grup de intelectuali cu care dezbătea, ore întregi, diverse teme, ajungând să cunoască personalităţi de marcă ale vieţii culturale. Filosoful din Muscel, Petre Ţuţea, era unul dintre aceştia, un mare orator care reuşea să-şi hipnotizeze auditoriul prin erudiţia sa şi să atragă simpatii şi respect prin generozitatea sa. Probabil că aşa se explică faptul că Ion Băieşu şi Fănuş Neagu, redactori la Amfiteatru, vor face toate demersurile la Uniunea Scriitorilor (al cărei preşedinte era atunci Zaharia Stancu), pentru a-i obţine lui Petru Ţuţea o pensie.

Un alt episod din acea perioadă (1963-1964) este relatat şi de un alt buzoian, Bucur Chiriac, reliefând şi el caracterul vulcanic al buzoianului Guţă: „Îmi amintesc cum, odată, invitaţi de prietenul meu Mircea Palaghiu, care publicase o schiţă în ziarul «Neur Weg» şi primise un onorariu frumuşel, s-au încins discuţii aprinse nu asupra valorii schiţei, ci al faptului că acesta se credea «vârful» generaţiei tinere de scriitori. (…) Băieşu era cel mai înverşunat comentator, era «demolator» şi supărat că Palaghiu îşi dă aere de «mare scriitor», că schiţa era subţirică, scrisă de un «amator». Discuţiile au degenerat într-o ceartă, cât pe ce să se încaiere. A trebuit să aplaneze spiritele încinse lectorul Ion Diaconescu, care era foarte apropiat studenţilor «talentaţi» de la Filologie. (…) Treceau uneori săptămâni întregi şi Guţă Băieşu nu mai era văzut prin holul facultăţii. Venea, din când în când, să «agaţe» colegi şi colege, iar la sfârşitul orelor de curs plecau în cârd la aceeaşi cofetăria Albina.”[12]

Restaurantul Scriitorilor, de la Casa Monteoru, situat la parterul unui vechi palat boieresc, de pe Calea Victoriei, este un loc căutat de toate generaţiile de scriitori:  protipendada literară a vremii, dar şi tinerii dornici de a pătrunde în laboratorul secret al vieţii literare bucureştene, reprezentând, pentru aceştia din urmă, un fel de citadelă care trebuie cucerită pentru asigurarea unui loc la masa legendelor déjà verificate sau în curs de legitimare. Odată cucerită, existau şanse reale de afirmare pentru tinerii scriitori, pentru că la mesele de la Casa Scriitorilor îşi duceau veacul directori de editură, de cenacluri liteare, redactori de la cele mai importante reviste literare ale momentului.

Aşadar, în anii ’65 – ’75, această Arca a lui Noe, o veritabilă Arcadia, nu era căutată de Băieşu doar din imbolduri bahice, ci şi pentru faptul că prietenul său Fănuş Neagu era un obişnuit al locului, şi în calitatea sa de gazdă a Cenaclului „Nicolae Labiş”, succedându-i-se lui Eugen Barbu cu care, de altfel, conducea şi revista Luceafărul.

De la Florentin Popescu[13] aflăm şi care erau obişnuiţii casei: Nicolae Tăutu, Eugen Jebeleanu (cu o masă în permanenţă rezervată pentru el), Marin Preda, Theodor Pâcă, Nichita Stănescu, Florin Pucă, Ion Sofia Manolescu, Tudor George, Nicolae Velea, Niculae Stoian, Octavian Stoica, Marius Robescu, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu ş.a. Acelaşi Florentin Popescu relatează şi un moment de anecdotică, menţionând şi sursa[14], în care surprinde, în antifrază, elementele definitorii a unora dintre cei mai importanţi locatari ai Casei Scriitorilor: Al. Piru şi Romul Munteanu sunt prezentaţi în ipostaza în care descarcă dintr-un Trabant o ladă care conţine Istoria tuturor literaturilor din lume de la început şi până-n vecii vecilor (aluzie destul de transparentă la Istoria lui Piru şi la moda acestor istorii); Eugen Barbu bate cu o măciucă şi cere să i se deschidă o uşă laterală (încercarea scriitorului de a se reabilita după descoperirea plagiatului din Incognito, vol. III); bardul de la Bârca, Adrian Păunescu, nu are acces la Casa Scriitorilor – Pe sub geamurile opuse, Cenaclul Flacăra cântă colinzi pe versuri de Adrian Păunescu, muzica Adrian Păunescu, solist Adrian Păunescu, ritmul Adrian Păunescu,  lumini Adrian Păunescu, animaţia Adrian Păunescu, ameninţările … Adrian Păunescu; Nichita Stănescu recită Elegia oului pătrat, iar Ion Băieşu este foarte vioi şi cu o dicţie ireproşabilă  etc.

Un alt loc al boemei artistice şi literare bucureştene frecventat de Ion Băieşu îl reprezintă Palatul de la Mogoşoaia, situat la 15 km de centrul Bucureştiului. Pentru a accede la această veritabilă Arcadia a boemei artistice româneşti postbelice trebuia să fii membru Uniunilor de creaţie (scriitori, actori, pictori, compozitori). Camerele mai confortabile le erau rezervate veteranilor (Marin Preda, Mircea Micu, Sânziana Pop, Fănuş Neagu, Ion Băieşu), iar cele mai modeste (de la mansardă) erau ocupate de cei foarte tineri (Mircea Dinescu ), preţurile  modice (între 16 şi 25 de lei) erau edificatoare în acest sens.

Anecdotica aparte din jurul acestui palat îi cinfigurează lui Ion Băieşu statutul unui urmaş demn al farselor lui Nicolae Tăutu[15], dovedind şi în acest context talente regizorale pentru reuşita acestora. În privinţa programului de lucru, Mircea Micu mărturiseşte că profesioniştii desăvârşiţi, în ceea ce priveşte productivitatea acestor locatari ai palatului, erau, de departe, Marin Preda, secondat, în ciuda evadărilor sale cu caracter de boemă,  de Teodor Mazilu. Imprevizibilii şi misterioşii, în privinţa orelor de scris, sunt inseparabilii Ion Băieşu şi Fănuş Neagu, încât pare îndreptăţită întrebarea multora când apucau cei doi să scrie (şi chiar mult!).

Ca în toate locurile în care funcţiona această boemă literară, şi-n cazul acestui palat, prieteniile se legau în funcţie de interese, temperamente: Marin Preda era în relaţii bune cu Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu, Sânziana Pop, iar epicentrul grupului boem era format din Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Gheorghe Pituţ, Mircea Micu; Florin Pucă şi Teodor Mazilu se menţineau în zona neutră a acestor confrerii.

Boema neptuniană de la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la mare pare o prelungire firească a boemei bucureştene a scriitorilor din generaţia postbelică, stabilindu-se multe corespondenţe ale acesteia cu atmosfera celebrei Capşa bucureştene.

În cadrul Staţiunii Neptun,  destinată unor privilegiaţi (activişti de partid, funcţionari ai statului), Casa Scriitorilor devine un loc excuslivist, deschis doar membrilor Uniunii Scriitorilor şi familiilor acestora, oferind celor cazaţi o protecţie prin prisma aşezării ei în proximitatea vilelor lui Ceauşescu,  dar şi cazare şi masă la preţuri rezonabile, prin subvenţia Fondului Literar.

Loc al întâlnirilor hedoniste, oază de tihnă şi de intimitate, toate acestea fiind conferite şi de faptul că scriitorii se cazau în serii, după anumite preferinţe, existând binecunoscuta practică de a solicita cazare în funcţie de prezenţa celorlalte familii din grupul bine sudat şi prin intermediul prieteniilor dintre copiii scriitorilor.

Ozana Cucu-Oancea, în Marea scriitorilor: între Olimp şi zidul puterii[16], reface acest tablou al locatarilor Casei Scriitorilor „Zaharia Stancu” din Neptun, o imagine definitorie a lui „la mare”, după cum mărturiseşte iniţiatoarea acestui proiect ambiţios, un palimpsest care va sta la baza scrierii istoriei obiective şi subiective, de aproximativ patruzeci de ani, a acestei agora intelectuale situată între Olimp şi Zidul puterii.

Radu Băieşu, născut în 1962, regizor, scenarist de televiziune, fiul lui Ion Băieşu,  descins şi el la celebra vilă în 1971 (împreună cu mama lui, Claudia Băieşu; sora lui, Daniela şi tatăl lui, Ion Băieşu), rememorează, în acest volum[17], peregrinările familiei sale la vilă şi atmosfera din incinta acesteia, cu anecdotica inerentă, oferind mostre de istorie subiectivă a acestei Arkadia marine: „Când Ceauşescu a construit staţiunile Neptun şi Olimp, considerate «perlele» litoralului românesc, s-a gândit, ca orice dictator care se respectă, să-şi facă şi el un viloi pe faleză. Şi pentru că îi plăcea să-şi ştie aproape subalternii, a mai trântit, în coada reşedinţei sale, un şir de vile de protocol.”

Locatari de seamă ai acestei boeme, Ion Băieşu şi Fănuş Neagu îşi asumă cu nonşalanţă statutul de apartenenţă la boema locului, ambii cu vocaţii certe înspre socializări ludice, exuberante, debordând de jovialitate, parcă etern peripatetici, absorbiţi în discuţii cu aere de alcoovuri.

Cât despre plăcerile „vinovate‟ a celor doi, despre tabieturile lor, acestea par invariabile, în urma lecturării mărturiilor copiilor primilor ani: campionatele de table de pe terasă, în joc fiind vehiculate sume modice, partide de licitaţie, poker, partidele de pescuit, balurile mascate, complicităţile dintre Lucian (picoloul) şi dintre eroii noştri, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, în vederea dosirii licorii bahice de sub privirile vigilente ale soţiilor celor amintiţi, nocturnele şi interminabilele dispute literare, începute, probabil, la Mogoşoaia… toate sub binecunoscutele auspicii potatorice.

Unul dintre campionii la table, mărturiseşte Radu Băieşu, era chiar tatăl lui, hărăzit cu un noroc proverbial la acest joc, iar episodul în discuţie ne oferă încă o confirmare a felului năvalnic de a fi al bunului prieten al lui Ion Băieşu, marele blond Fănuş Neagu: „Momentul culminant a fost acela când Fănuş, exaspertat de a patra dublă consecutivă reuşită a tatălui meu (altfel cel mai bun prieten al lui) a răbufnit, spărgând tablele în bucăţi şi înghiţind zarurile.”[18]

Alte episoade anecdotice se referă la pasiunea lui Ion Băieşu pentru pescuit, împărtăşită şi de Mircea Sântimbreanu, iar locaţia propice satisfacerii acestor tabieturi nu putea fi alta decât crescătoria de la Tatlageac, din comuna 23 August, un veritabil paradis al pescarilor. Cei doi pasionaţi pescari se întorceau cu o captură pe măsură: un portbagaj plin de crapi şi şalăi, satisfăcând astfel poftele pantagruelice ale locatarilor vilei, prin organizarea unor veritabile festinuri pescăreşti.[19]

Dacă Radu Băieşu stă chezaş acestor capturi gigant, insistând pe veridicitatea evenimentelor, altfel puţin credibile, Ioan Pituţ[20], fiul lui Gheorghe Pituţ, relatează episoade similare, relevante pentru plăcerea lui Băieşu pentru pescuit, conturându-i, însă, şi un veritabil portret de mitoman, o calitate sine qua non a oricărui pescar ce se respectă: „Nea Guţă Băieşu avea şi moment de pescuit. Bineînţeles că se lăuda cu capturi gigant. Odată, la Limanu, mi-a spus că prinsese douăzeci şi doi de peşti, special pentru a mi-I face cadou, dar că până m-a adus tatăl meu acolo, a venit un paznic şi i-a aruncat pe toţi în apă! De unde… nu prinsese nimic! Tata fusese cu el acolo de dimineaţă şi lipsise doar cât să mă ia pe mine de la Neptun. Ştia cum stătuseră lucrurile…”

Restaurantul „Cireşica” (de fapt, impropriu numit restaurant) are o istorie aparte pentru cuplul Ion Băieşu-Fănuş Neagu, iar mărturiile sunt pe cât de numeroase, pe atât de savuroase şi converg, complice, spre eternele escapade a celor doi frumoşi nebuni ai marilor oraşe. Radu Băieşu, martor direct la anecdotica creată în jurul acestei oaze, în care se salvau cei doi prieteni, o descrie ca fiind o biată baracă din tablă, cu mese şchioape şi ruginite, acoperite cu feţe de masă slinoase, însă dotată cu un adevărat cerber, în persoana eternului abţiguit chelner – barman – proprietar Mitică, care empatiza perfect cu nevoile celor doi, oferindu-le un şpriţ pe măsura setei şi o saramură excelentă care să satisfacă chiar şi apetitul pantagruelic al lui Fănuş Neagu.

Se pare că cei doi prieteni şi-au câştigat, prin şarmul lor inegalabil, complicitatea tuturor locatarilor vilei care erau la curent cu escapadele bahice ale acestora, spre disperarea şi nemulţumirea nevestelor, Stela Neagu şi Claudia Băieşu. Astfel, cei doi protagonişti întruchipau rolul de commedia dell᾽arte, al celor care se ascund de vigilenţa celor două soţii, îngrijorate pentru sănătatea lor, iar alibiurile celor din jur, întru «fentarea scorpiilor», erau asigurate cu facilitate, prin concursul locatarilor de la vilă, mari amatori de scene conjugale picante.

Cafegiul George Florescu, în Memoriile unui cafegiu[21], reconstituie, memorialistic, atmosfera boemei bucureştene, începând cu 1 martie 1971, din cadrul Cafenelei din Hristo Botev 10, o cafenea nu neapărat literară în primii săi ani sub conducerea cafegiului în discuţie. Cum însă cafeneaua ajunge pe primul loc în Capitală din punctul de vedere al calităţii serviciilor (calitatea foarte bună a cafelei Avedis), urmat îndeaproape de Nuferilor19, magazinul unui armean mai tânăr, Keşkerian, locul devine loc de întâlnire a unor oameni de cultură (academicieni, medici şi artişti celebri).

Urmărind aceste confesiuni, nu este greu de remarcat că scriitorii, cu nostalgia Capşei literare, încearcă să se regrupeze în această oază de intelectualitate care are toate atributele unei veritabile boeme literare, déjà mai sus enumerate: cafea de calitate, tării dintre cele mai selecte şi greu de găsit în Bucureştii anilor ᾽71, ţigări de import, dar, mai presus, o gazdă foarte discretă, care încerca să împace ambele tabere ale momentului: susţinătorii regimului şi cei care i se împotriveau cu armele pe care le aveau, fiecare în parte, la îndemână.

„O prezenţă deloc rară – consemnează cafegiul – era Ion Băieşu, bun prieten cu Nichita Stănescu. Consumator inveterat de votcă Moskovskaia, nu refuza totuşi marca Stolicinaia sau Krepkaia. Motivul vizitei, întotdeauna, era cafeaua Avedis, mai tot timpul servită «la botul calului», adică fierbinte, luată direct din maşina de prăjit cafea. Cei patru muşchetari veneau mai ales după-amiaza, când apăreau rând pe rând şi actorii, Alexandru Giugaru, Toma Caragiu cu Cornel Coman, Emanoil Petruţ, Amza Pellea cu alţi actori de la Teatrul de Comedie (Ştefan Tapalagă, Aurel Giurumia, Cornel Vulpe, Gheorghe Crâşmaru, Vasilica Tastaman etc.)”[22]

Boema bucureşteană a generaţiei lui Ion Băieşu este, de fapt, şi ultima redută boemă. După Revoluţia din ᾽89 nu mai există acelaşi imbold de solidaritate, de congregaţie literară, pentru că nu mai există nici resorturile care au alimentat  spiritul boem al generaţiilor precedente; rămâne doar nostalgia unei epoci apuse în care, în ciuda sau poate datorită unui sistem totalitar, mulţi dintre intelectuali aveau vocaţie, plăcere a amiciţiilor, a evadărilor, a subversiunilor, a complicităţilor,  în culisele unei perioade în care se miza pe destructurarea oricăror asemenea încercări de grupare în jurul unor oameni sau idei fără contingenţe clare cu ideologicul.

Bibliografie

Agopian, Ştefan , Scriitor în comunism (nişte amintiri), Editura Polirom, 2013

Băieşu,   Ion, Darul umorului la români, selecţie de Radu Băieşu, cu o postfaţă de Corneliu

Gheorghe, Florescu, Memoriile unui cafegiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Ghica, Pantazi, Un boem român, Tipografia Jurnalului Naţional, Bucureşti, 1860

Manolescu, Dan, Pagini dintr-un jurnal regăsit, Editura Fundaţiei Academice „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003

Neagu, Fănuş,  Cartea cu prieteni, -poeme răsărite-n iarbă-, (Măslin cules), Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979

Ozana Cucu-Oancea (coordonator), Marea scriitorilor: între Olimp şi zidul puterii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012

Popescu, Florentin, Bucureştii cafenelelor literare, Editura Domino, Bucureşti, 2007

Popescu, Florentin, Cafeneaua literară şi boemii ei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

Prof.drd. Năstaca Pişcoran

[1] Primul sitcom românesc, realizat în 1962, în regia lui Titi Acs, după scenariul lui Ion Băieşu, cu doi actori de excepţie: Coca Andronescu şi Octavian Cotescu

 [2] Ion Băieşu va susţine rubrica De la om la om, în Scînteia tineretului, Organ Central al Uniunii Tineretului Muncitor, timp de aproximativ patru ani, din 1 februarie 1969 până în 25 noiembrie 1972, rubrica fiind preluată ulterior de Octav Pancu-Iaşi

[3] În anul 1985 publică, într-o versiune cenzurată, romanul Balanţa (Editura Cartea Românească). Ediţia integrală va apărea în 1990, la Editura Minerva, cu o prefață de Eugen Simion

[4] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul II, 23 august 1944-22 decembrie 1989, versiune revizuită şi augmentată, cap. Ion Băieşu: Asta e viaţa, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p.899-903

 [5] Ion Băieşu, Jurnal, în vol. de teatru Fantomiada, ediţie îngrijită de Radu Băieşu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005

[6] Florentin Popescu, Bucureştii cafenelelor literare, Editura Domino, Bucureşti, 2007, p. 79

[7] Pantazi Ghica, Un boem român, Tipografia Jurnalului Naţional, Bucureşti, 1860, p.5-6

[8] Ibid., p. 6

[9] Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, -poeme răsărite-n iarbă-, (Măslin cules), Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979, p.86-87

[10] Ion Băieşu, Darul umorului la români, selecţie de Radu Băieşu, cu o postfaţă de Corneliu, Leu, editie on-line www.cartesiarte.ro, p. 52-53

[11] Ştefan Agopian, Scriitor în comunism (nişte amintiri), Editura Polirom, 2013, p. 238

[12] Dan Manolescu, Pagini dintr-un jurnal regăsit, Editura Fundaţiei Academice „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003, p.18

[13] Florentin Popescu, op.cit., p. 121

[14] Revelion la scriitori, Almanahul literar 1982, editat de Asociaţia Scriitorilor din România, p. 224-226

[15] Nicolae Tăutu, Cînd zîmbesc scriitorii şi artiştii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967: Aceste însemnări fugitive, simple creionări, au menirea să păstreze în memoria cititorilor o vorbă de duh, o farsă, un răspuns spiritual, o glumă, un zîmbet care au înseninat frunţile oamneilor de artă şi de litere din ultimele trei decenii. Şi dacă la acestea se mai adaugă un gînd pios pentru amintirea celor care nu mai sînt printre noi, înseamnă că scopul propus de autor a fost atins. (n.a.)

[16] Ozana Cucu-Oancea (coordonator), Marea scriitorilor: între Olimp şi zidul puterii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, p. 21

18 Ibid., Radu Băieşu, Amintiri despre vila „Paltinul B”, p. 75-80

19 Ozana Cucu-Oancea (coordonator), op.cit., Radu Băieşu, Amintiri despre vila „Paltinul B”, p. 75-80

[19] Ibid., Radu Băieşu, Amintiri despre vila „Paltinul B”, p. 75-80

22 Ibid., Ion Pituţ, În faţa gazonului auriu,  p. 112-116

[21] Gheorghe, Florescu, Memoriile unui cafegiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

[22] Ibid., p. 107-108