Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Proză scurtă de Lilioara Macovei

Proză scurtă de Lilioara Macovei

Să ştii că…

Până şi ceru-l credeam nestatornic, dimineţile deja erau neînviorate iar soarele de peste zi stătea sprijinit pe raze într-un fel de zeflemea absolută.

Nu ştiam a-mi măsura bătăile inimii şi-mi risipeam urmele de zâmbet când şi când peste întinderi fără limită. Ultima dată trecusem prin doi ochi fără culoare şi-am crezut multă vreme că voi rămâne oarbă, dar nu, am rămas doar ciuntită. Inima mea de treflă se transformase în una de romb şi la fiecare lacrimă căzută, se desprindea câte-o mică părticică din carou. În cădere, nimic nu se întindea să prindă nimic şi zgomotul miilor de fărâme aducea ploi mărunte şi reci. Se apucase sufletul de putrezit. Întâi cu maro de supărare, apoi cu albastru de neputinţă, cu verde de singurătate şi când să fie sfârşitul, cineva s-a ridicat în vârful picioarelor şi a strigat cu duioşie:

– Îngăduie-mi, să te adun! Te-am căutat de-atâta timp răvăşind pădurile, albind şi mai tare mestecenii cu îmbrăţişările mele, cântând macilor roşii din lan, adunând la piept mugurii de toate felurile, şi-acum tu vrei să… să ce?

– O, tu erai? Ai miros de bucurie şi ochii plini de drag. Ai vreun nume?

– Nu numele te va face să uiţi de îndoieli, neîncredere şi suferinţă.

Şi-am găsit o cărare. În dreapta erau copaci vechi, în stânga era un râu nervos şi plin de ură pe pietre, în faţă se vedea un munte, în spate parcă uitasem. În mine ceva luase foc. Nu ştiu ce ardea plăcut, nu ştiu ce cârd de fluturi făceau hore în mine, nu ştiu de ce simţeam scânteieri care mă duceau cu gândul la lanul cu grâu şi maci roşii. Imediat cum treceam puntea peste râu, alt râu nu acesta din stânga, în vârful arbustului de măceş vedeam cuiburi de mierle pline cu puiuţi mici care, ştiind de venirea mea se foiau în cel mai frumos fel posibil.

Am mers prin câmpuri cu ciulini şi-am râs de insistenţa cu care se aplecau spre noi. Nu-i ruşina nimic şi-n dorinţa lor de înţepare aproape îşi frângeau tulpină. I-am liniştit, îndepărtându-ne.

– De unde v-aţi luat albastru acesta catifelat, doamnelor cicori?

– Noi suntem surorile lor, ne numim ,,flori de nu mă uita”.

– Şi voi, clopoţeii? Stânjeneii? Genţianile? De unde aţi luat albastru?

– L-am primit în dar de sus.

Şi ne-am luat în buzunare albastru lor. La ceas de odihnă vom desena inimi pe cer. Ne vor ciuguli păsări din palme şi le vom cânta ca pentru preafrumoasa Annabel Lee.

Ocrotirea mi se părea firească. Mă obişnuiam uşor cu binele şi frumosul. Nu întinsesem mâna degeaba. În fereastra sprijinitoare de gânduri şi nefericiri apăru o lumină necunoscută mie. Nu mă ştiam urmărită, aş fi vrut poate să fiu… aşa-mi clădeam speranţe mai clare dar chiar eram examinată. Nu mai voiam să mi se intersecteze umbra cu figura şi să cred că erau mai mult de două persoane în clădire. Făcusem cărări sigure gândurilor şi-adormirea în noapte era ca o nouă degustare a amarului. Frânturile de somn oboseau şi mintea şi trupul. Inventam universuri şi toate până în zori erau ciuntite, ba de păsări, ba de oameni, chiar de nori şi furtuni. Nu ştiam unde eşti, cine eşti şi de ce mă cauţi pe mine.

– Chiar, de ce? Nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă.

– Te-am văzut cum te chinuiai să-ţi ştergi lacrimile, muşcându-ţi buzele de suferinţă. De ce să faci astea singură? Dar mai ales de ce? Voiam să ştiu. Mi-erau dragi neîndemânările tale când te căutam în gând şi mi-era frică să nu risipeşti cerul cu tot cu stele. Te zăream fermecătoare şi nu-mi puteam struni dorinţa de a te atinge.

– Mă cucereşti?

– Să spun, nu? Nu este adevărat. Să spun, da? Multe nu sunt de partea mea dar tu ştii să citeşti tăcerea.

Şi-o poezie discretă ne stăpânea încet încet. Ne-am adunat cuvinte apoi culori şi ne-am clădit o casă. Realitatea noastră s-a căsătorit cu perfecţiunea şi-am luat drumul căutărilor fără a vedea nici un risc.

Ne-am împletit privirile şi-am devenit puţin nebuni. Nu cunoşteam drumul paşilor printre frunzele verzi, arămii sau uscate până atunci şi orbecăirea mea devenise dăunătoare.

Te-am auzit strigând după fluturi şi mi-am spus că trebuie să te văd. Aveam vise prinse în mănunchiuri şi flori din acelea de primăvară cu care voiam să fac arcade. Cu cele dintâi voiam să te ating, cu cele din urmă să-ţi fac tablouri. M-a ţintuit în loc misterul ochilor tăi şi-am sprijinit cerul într-o floare de măr. Nu m-am speriat doar m-ai uimit cum m-ai amestecat cu privirea într-un adânc al tău, tulburător şi ascuns. M-am risipit prin toate punctele cardinale păşind pe jăratecul încins fără să-mi pierd minţile.

Cum aş fi putut? Mă ţineai de mână şi-mi simţeai zbaterile inimii. Înnebunise şi ea, săraca! I-aruncam când gheaţă când foc şi nu avea răgaz să-mi spună că o pot înfuria.

– Tu o linişteai! Cine te-a rugat?

– Inima mea. Cunoştea semnele cioburilor şi se hotărâse să ajute o surată.

Se pare că ne-am găsit. Se pare că ne-am regăsit. Chiar ne-am regăsit. Priveam amândoi cum nisipul bătrânei clepsidre nu se sfia să ne surâdă. Nu ne găseam scuze să nu o privim cum îşi depăna timpul. Eram amândoi şi doar frica de vreun infarct ne mai dădea câte-un gând. Prea o luaseră la vale inimile…

Din împietriri şi tresăriri fără rost, palmele noastre ţineau flori de inimă roşie.

Cum aş putea să uit? Te-am găsit sau regăsit şi-n tăcere, aş dori ca în ochii mei să citeşti acest poem de dragoste. Este o dorinţă, este o dovadă, este un argument, este pentru tine, atât cât mai este vreme.

– Reciteşte-l, poate completezi ceva!

– Nu am ce completa, este exact cum aş fi scris şi eu.

 

 

Tablou cu cimbrişor de câmp

 

 Câmpurile păreau un tablou lucrat în culori de sienna. Nu departe de fântâna cu colac de piatră şi cană de lut, o păşune şi-a expus frumuseţea. Covoraşele de un roz-purpuriu par pictate cu migală şi pricepere. Sunt flori cu nume de miros plăcut, cu îndrăzneală de femeie zburdalnică, cu inocenţă de fată mare. Ar vrea să fie alintate, ar dori să fie mirosite dar din teama de a nu li se pierde originalitatea, se retrag din palmă. Apa izvorului de-alături susură ritmat dar molcom. Te prinde amintirea privind la el. După ploile dorite de iarbă şi nu numai, îţi încânţi ochii cu splendori.

– Tu, om al pământului, te-ai fi gândit vreodată printr-o putere supremă, să dai altor oameni atâta frumuseţe?

– Cine ştie?

Mă-ntind pe iarbă căutând cerul. E de-un albastru pur şi luminos şi undeva aproape de orizont câţiva norişori grafici, aprind imaginaţia. Mătăsuri fine învelesc trupuri de fete tinere lăsând la vedere ochii sfidători. În mişcările lor graţioase ochii se iniţiază.

– Numai poeţii fac aşa ceva?

– Consideră-te, poet!

Pe scările din nori pe care coboară fecioarele, sunt alte mătăsuri sclipitoare. Se calcă pe ele elegant şi cu grijă. Mă ispiteşte o întrebare, mă îndeamnă o rugăminte dar la ce bun? Nu mi-ar fi auzit glasul. Pe poartă acum intră o caleaşcă plină cu flori. Ale cui or fi? Poate ale mele şi mi-aş umple sufletul… este singurul extaz scump pe care mi l-aş permite… ajutată de alte entităţi, poate ale alteia şi-aş fi puţin invidioasă. Râsetele se-aud de departe şi în inimă îţi apasă ceva. Oftezi, întinzi mâinile şi cuprinzi soarele. Au dispărut fecioarele, au apărut albinele. Nu mai văd caleaşca şi extazul demult este agonie. Pe câmpul cu cimbrişor, mai încolo în noapte, se adună ielele, douăsprezece la număr şi uimitor de frumoase. Florile prinse în părul lor lung, le înviorează şi mai mult făpturile. Cu căruţa furată de pe pământ, zboară pe deasupra, cântând şi purtând lumănări în mâini. Cum să nu fie atât de frumoase dacă se hrănesc cu flori şi beau numai apă din izvoare? Lângă ape curate îşi fac petrecerea şi-apoi se scaldă după miezul nopţii.

Unde joacă ielele/ Nu mai cresc nici ierbile, când aceste frumuseţi petrec pe pământ.

– Ce blestem o mai fi şi ăsta?

– Cine ştie…

– Dar ce, am ajuns la nopţile de Sânziene?

-Încă nu, mai este puţin.

Vântul a împrăştiat mirosul de cimbrişor. Am strâns în palmă ţărna uscată şi în incapacitatea mea de a nu plânge, am strigat aiurea în văzduh:

– De ce?

Nici un ecou, nici un răspuns. Mai întâi mă rog, apoi dacă am timp o să meditez.

– La ce?

– La mine.

Mi-am înmuiat condeiul în cerneala purpurie şi-am semnat cu litere caligrafice: Doamne, ajută!

Neputinţa

Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu.

Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întru depăşirea pragului de întrare în netrăire? Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul.

Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericirea aceea relativă?

Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, un prieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum este imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţa şi chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează durerea şi rămân fără nici un ajutor pentru înfrângerea ei.

În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nu găsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot atinge.

– Este strâmbă lumea?

– Cred!

– De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca într-un concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan înclinat.

Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi ,dar nici de adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge.

Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva.

– Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.

– Şi?

– Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.

– Prevezi ceva?

– Doar efortul.

Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capul meu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.

– Al cui?

– Al…

Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe acelea care mai rămăsese după pârjol.

 Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “(Ioan Gură de Aur)

Dar invers cum ar fi?

Pădurea cu parfum de amintire

Într-o zi frumoasă de mai când nu se cade să te gândeşti la muncă, ar fi ocazia cea mai potrivită să vizitezi pădurea. Nu contează care, pădurea de salcâmi, de stejari, de brazi, pădurea mea, a noastră.

Eu asta am făcut. Ca într-o solemnă conferinţă a arborilor, am simţit cum fiecare dintre ei îşi respectă vorbitorul. Orice foşnet era parcă o şoaptă de iubire dăruită celui pe care îl avea la suflet. Nu s-a sfiit nici un copac atunci când am intrat eu. Eram de-a lor… îi ştiam de la sămânţa mică, maronie, puţin lucioasă, nerăbdătoare să ajungă pe pământ, să-şi facă rădăcini şi peste ani să dea umbră celor obosiţi.

În liniştea pădurii care te învăluie pe neobservate, caut şi nu mai ştiu ce anume, prind crâmpeie de cântec şi le reţin pentru vreo noapte fără somn, ating frunzele lăstarilor, îmbrăţişez copacii bătrâni care au nevoie de iubire.

Toate astea îmi aduc aminte de o pădure albastră de unde culegeam cireşe amare.

Lângă satul meu cu nume de munte, la vreo cinci kilometri, era o pădure ca în poveştile cu zâne bune. Când era vremea cireşelor amare împreună cu tatăl nostru, eu şi sora mea mergeam la cules. Cu rude sau vecini parcurgeam drumul acela destul de lung pentru noi, fără să vedem cum praful ne albea picioruţele până pe la genunchi fără să simţim durerea tălpilor.

Mi-aduc aminte că pădurea asta era albastră, aşa o ţin minte. Cu misterioasa ei blândeţe şi sfială, codrul părea că are această culoare atunci când intram în ea, ceea ce nu explica nimeni, nimănui.

În ziua aceea la cules, toate erau frumoase şi odată ajunşi în pădure căutam cireşii înalţi şi nu ştiam de ce, poate că aveau mai multe cireşe. Toţi pomii aceştia parcă îşi fereau crengile cu roade, de cei ce le voiau rupte. Din greşeală se mai frângea câte-o rămurică dar nimeni nu îndrăznea să o facă în mod intenţionat. Luminile şi umbrele erau în alternanţă miraculoasă. Ca într-o peliculă excelent regizată de un mare priceput stăteam fascinaţi şi uneori eram ameţiţi de atâta irealitate. Se plimba prin faţa ochilor, când albastru întunecat, când lumină strălucitoare apoi culoare de cer senin cu iluminare verde-albastru şi când le uitam şirul, păream căzuţi de undeva de sus. Se uitau la noi copacii bătrâni cu ochi de frunze verzi, cei tineri cu iris albastru de râu, cei între două vârste cu privire de îndrăgostiţi etern.

Niciodată nu ne gândeam că puteau fi şi animale sălbatice rele şi cu gânduri meschine. Prea era de basm totul ca să ne mai ducem cu mintea în alte părţi. Cireşii stăpâneau o mare parte din pădure ca şi arbori fructiferi. Cireşele erau mici, negre şi pătau mânuţele noastre dar nu era aşa mare supărarea. Ca să ajungă la crengile cu fructe, tata se căţăra pe trunchiul gol vreo doi metri dar nici nu vedeai când ajungea în copac. Culegea acolo până-şi umplea găleata şi din când în când bucheţele cu cireşe ajungeau la noi. Gustul fructelor era unul pe care şi acum parcă îl simt şi cum ajungeam acasă, Doamne! Ne spălam ore întregi să nu mai avem negreală de la cireşe.

Dulceaţa era parfumată şi cred că niciodată nu o să mai gust vreo minunăţie ca aceea. Nu se punea în ea decât cireşele şi zahărul dar nu ştiu ce aveau acele fructe puţin sălbatice. Poate trăitul lor în pădure le dădea savoare, poate hrănirea cireşului era ceva ce ţine de miracol, nu pot şti şi nici nu vreau. Şi-acum sunt cireşi în pădure dar nu se aseamănă cu aceia, poate sunt eu veşnic îndrăgostită de pădurea de atunci, se poate…

În pădurea asta în care am stat cât un veac, am revăzut o lume miraculoasă plină de uimire.

– Ce te uimeşte?

– Atunci, totul, acum, parcă… nu ştiu!

Nu am scăpat nici acum de boala aceasta numită atât de frumos ,,copilărie”. Toate erau tihnite şi luminoase şi pe toate le simt ca şi cum le-am trăit acum câteva clipe. Aşa nu îmbătrâneşte omul?

Poate că de acolo îmi iau mângâierea în clipele grele, acolo îmi port dialogurile cu ai mei, acolo ceva mă trage şi mă îndeamnă mereu să nu uit.

Da, e adevărat că toate obiectele casei copilăriei tale se transformă la un moment dat în icoane. Acum mi-e greu, mi-e dor, îmi vine să plâng mereu şi ce m-aş face fără amintirile acestea?

Îmi este atât de aproape copilăria încât îmi văd picioarele goale stârnind praful de pe drum şi strivindu-mi degetele de mici pietricele aflate în calea mea. Mâinile îmi duc la gură o cană de lut şi astâmpărând setea cumplită, îmi vărs jumătate din apă pe rochiţă. Cade firul apei pe picioare şi lasă urme prin praful aşezat de câteva ore pe micuţele mele purtătoare. Mă uit la ochii mei întrebători dar zbugheala la portiţă mă face să râd. Părul blond, des şi abia strâns într-o codiţă, se smulge din legătură la fiecare pas alergat. Mă uit la mine prin geamul de la uşă. Sunt serioasă şi plină de sudoare. Mă cam dor picioarele şi-mi curge sânge de la degetul cel mare a stângului. Totdeauna acest deget nu ţinea seama de grabă cu care eu aveam de ajuns undeva.

– Unde?

– Ei, acuma intri în amănunte! Erau multe de văzut, multe de atins şi astea cereau ceva străduinţă, nu?

– Hai, la somn!

– Nu!

– Gata, hai că trebuie să te odihneşti! Or să se supere picioruşele pe tine şi într-o zi nu te vor duce la apa mare, nici la gard să vezi cine mai ştie ce, să ştii.

– Nu mi-e somn, stai puţin să merg la flori să le dau apă că este foarte cald.

– Ele acum dorm, lasă-le!

– Da? Şi eu când să vorbesc cu ele?

Şi tocmai a trecut o pasăre. Un copac şi-a mişcat frunzele, a albină îşi căuta suratele. Dinspre sat se auzeau ţipetele altor copii. Pe cer un avion îşi arăta drumul pe care nu-l mai consideră nimeni secret.

Mi-a părut atât de rău, eram acolo şi vorbeam cu mama mea.

Aici, vântul îndrăznise să-mi aducă două şuviţe de păr blond în faţă. Le recunoşteam.

Erau oare ale mele sau ale mamei? Erau ale mamei sau ale sorei? Erau ale sorei sau ale mele? Erau toate trei deodată?

LILIOARA MACOVEI