Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » Valeriu Gafencu – Poetul Închisorilor, o simbioză literară între imn, elegiac şi baladesc

Valeriu Gafencu – Poetul Închisorilor, o simbioză literară între imn, elegiac şi baladesc

Despre poetul Valeriu Gafencu s-a scris relativ puţin. Tânărul basarabean răstignit pe crucea universului concentraţionar românesc, prin trei dictaturi de la Carol al II-lea, la Ion Antonescu şi cea bolşevică a devenit recunoscut de opinia publică ca Sfântul Închisorilor, care a murit la sanatoriu Târgu Ocna, după ce şi-a prevestit moartea ca un protest în 18 februarie 1952. În periplu gulagului românesc Valeriu Gafencu a scris un florilegiu de  frumoase poezii, ce sintetizează un univers livresc complex şi complementar conectat la valorile literare interbelice. Deşi Radu Gyr a intrat în conştiinţa culturii române ca şi poetul închisorilor, nu trebuie să ignorăm poeziile scrise în închisoare de către Valeriu Gafencu. La o atentă analiză literară observăm la poezia lui Valeriu Gafencu o irizare complementară între biografia hristică şi bibliografia îmbogăţită prin lecturarea operelor clasice şi moderne ale literaturii române. Poeziile lui Valeriu Gafencu sunt scrise în perioada detenţiei de la Aiud, între 1942 – 1949, cu cezura unei libertăţi controlate la colonia de muncă Galda de Jos, în 1946, precum şi la sanatoriul Târgu Ocna, între 1950 – 1952, acolo unde Sfântul Închisorilor şi-a presimţit moartea mucenicească întru Hristos, ca martiriu obligatoriu pentru Învierea neamului crucificat de forţele satanice ale bolşevismului. Versurile compuse de Valeriu Gafencu în recluziunea impusă de regimurile totalitare poartă amprenta plenară a mesajului creştin eliberator şi mântuitor.

In-apararea-lui-Valeriu-Gafencu-30-Mai-2013-318x480

Poezia lui Valeriu Gafencu are rădăcini originale în imnul bizantin, cu psalmodieri incantabile într-o koinonia sau „comuniune” sacră a omului cu Dumnezeu. Incantările lirice ale lui Valeriu Gafencu sunt decupaje transfigurate din celebrele cântări ale corurilor liturgice greceşti din primele secole ale creştinismului:

„Un Prunc Sfânt Se naşte
În noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată.

În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân,
Curată-n iubire,
Porneşte-n uimire,
Plinindu-se Buna-Vestire,
Pe căi troienite de viscol şi vânt.

Cu sufletul plin de avânt
Veniţi de departe
Cu inimi plecate
Se-nchină Împăratului Sfânt.” (Un Prunc sfânt)

Versurile sunt delicate şi cuprind metafore ce exprimă o conduită lirică de excepţie, a unui  tânăr absolvent de studii superioare, deşi doar de Drept, dar interconectate la poezia epocii. Versurile lui Valeriu Gafencu sunt un conductor simbolic al valorilor literare ale timpului său. „Zeitgeist”-ul evului lui Valeriu Gafencu denotă lecturi solide din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Se observă o propensiune intuitivă spre lirica modernă a epocii sale reprezentată de „cercul literar” de la Sibiu. Dacă elegiacul transpare la Valeriu Gafencu din lirica lui Nichifor Crainic, predispusă unor incantaţii interogative ale destinului omului creştin în faţa ispitelor răvăşitoare ale lumii moderne, putem accesa şi o lirică indusă din baladescul inadaptabilităţii artistului la provocările destinului şi dorinţa de eliberare spre absolut originară din lirica unui Radu Stanca sau Ştefan Augustin Doinaş, corifei ai poeziei intimiste şi evazive unei epoci întunecate de război şi încercări din Sibiul anilor 1940. Valeriu Gafencu nu este străin de aceste provocări literare, deşi era la închisoare. Versurile sale străbat epoca ca un Luceafăr în bezna totalitarismului comunist ateu. Această mega-construcţie poetică a lui Valeriu Gafencu, ridicată pe doi piloni de susţinere a curentelor baladesc şi elegiac, are un arc de susţinere în imnurile religioase creştine de tip bizantin. La baza construcţiei lirice stă ca o „mireasă a lui Hristos” poezia creştină de factură bizantină, care foloseşte „forma mentis” cele două trăsături literare legate de elegiac şi baladesc corelate la expresionismul epocii generaţiei sale literare. Valeriu Gafencu, deşi închis pe nedrept în puşcărie, era conectat la interpretările poetice ale vremii. Creaţia sa poetică din închisoare dovedeşte nu numai un suflet sensibil, ci un asiduu cititor de poezie. Stilul său este conturat şi emblematic pentru o generaţie a poeţilor puşcăriilor, mă refer în special la Radu Gyr şi Traian Dorz. Ca student la Drept în Iaşul literar al anilor 40 era imposibil ca Valeriu Gafencu să nu fi citit poeţii epocii de la Blaga, Bacovia, Gyr sau Crainic, lucru evidenţiat de temele şi motivele preluate din opera acestora. Lumina şi credinţa sunt teme majore ale liricii lui Valeriu Gafencu exprimate printr-o paletă de motive şi simboluri legatare ale suferinţei, ca o cale îngustă, izbăvitoare prin sacrificiu spre Înviere, refuzând egoismul individual şi singular. Învierea e o comuniune cu neamul creştin şi românesc. „Vă cheamă Domnul slavei la lumină,/Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/Fortificaţi biserica creştină/Cu pietre vii zidite-n temelii./Să crească-n inimile voastre /Un om născut din nou armonios,/Pe sufletele voastre să se-mplânte/Pecetea Domnului Iisus Hristos.” (Imnul Învierii). E un credo poetic care la însoţit pe Valeriu Gafencu mistuitor în toată perioada detenţiei până la moartea sa martirică. Pecetea Domnului Iisus Hristos exprimă răspunsul lui Valeriu Gafencu la pecetea „stelei comuniste” în cinci colţuri ca simbol al fiarei roşii de sorginte ateistă. Poetul nu se lasă răpus de provocările întunericului, deşi „Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită /De-atâta priveghere şi-aşteptare,/Mi-e inima bolnavă, istovită,/De grea şi îndelungă alergare/Şi plânge ca o pasăre rănită./Când ochii mi-i închid şi cat în mine/Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/Îmi spune blând: Viaţa e Iisus…”. Valeriu Gafencu se confundă nu numai metaforic prin poezie cu crezul său creştin, ci chiar devine o Imitatio Christi. Pasărea rănită poate fi o interpretare lirică a „păsării măiastre” a lui Constantin Brâncuşi sau o alegorie a prinţului rănit din poemul Mistreţul cu colţi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş, deci o căutare febrilă a absolutului, o uniune mistică cu Dumnezeu. Rănirea trupului e partea legată de lumesc şi material, într-un mundan cotropit de comunişti ce limitau zborul omului spre cer, a lui Valeriu Gafencu spre sfinţenie. Valeriu Gafencu era însetat să „zboare” şi să-i zburde sufletul liber spre cer, să se elibereze de un trup rănit de hidra comunistă, ce-l împiedica pe calea plină de spini la înălţarea către Hristos prin Înviere mult aşteptată şi înfrigurată de la Judecata de Apoi. Dar suferinţa, rana, e o formă de biruinţă a lumii acesteia strânsă în chingile unui imanent stăpânit de comunism: „Sub crucea grea ce mă apasă sânger/Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,/Din când în când din cer coboar-un înger/Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;/M-apropii tot mai mult de biruinţă” (Trăiesc flămând). Torţionarii nu aveau cum să ştie, nu aveau „vederea”, că rănindu-i trupul lui Valeriu Gafencu, acesta se apropia şi mai mult de „biruinţă”, de victoria spiritului asupra materiei, de înălţarea sufletului faţă de căderile veşmântului nevolnic de piele, oase şi carne. Suferinţa e starea de bucurie pentru creştin. Valeriu Gafencu cu cât suferea mai mult, cu atât se apropia de modelul hristic. Orice creştin e fericit să sufere cu „sudoare de sânge” pentru Mântuitor: „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,/Frumoasă ca un crin din Paradis,/Potirul florii e mereu deschis/Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;/Potirul florii e o-mpărăţie” (Trăiesc flămând). Valeriu Gafencu a fost un învingător în faţa porţilor iadului lumesc deschise de bolşevici. El peste timp prin suferinţă s-a ridicat nu numai teologic la trăirea deplină întru Hristos, ci şi ca poet a ştiut să ofere deplin „potirul florii” poeziei autentice născute, nu din „mucegaiuri” ca la Tudor Arghezi, ci din foamea de adevărul credinţei în bătăile lugubre ale torţionarilor înfrânţi de teleologia istoriei. Poetul Valeriu Gafencu depune mărturia sinceră că frumosul întotdeauna înfrânge urâtul, că binele e superior răului, că Lumina biruie întunericul, că poezia nu poate fi ucisă în bătaie şi de uitare.

Ca o predestinare a morţii simţite ca stare de trecere către Lumină a scris Valeriu Gafencu poemul Frate dragă. E o încercare poetică cu inflexiuni din Macedonski în care se identifică cu o floare. De data aceasta nu e ca la poetul simbolist Roza, ca simbol al frumuseţii trupeşti, ci iconomia transcedentală a crinului, o floare ce prefigurează în tradiţia românească moartea ca expresie a purităţii şi curăţiei în faţa celei de-a doua veniri: „Frate dragă, din grădină/Îţi trimit în dar un crin/Să-ţi mângâie lin privirea/Cu veşmântul lui virgin./Floare dragă, floare dalbă,/Cât de mult aş vrea şi eu,/Îmbrăcat în haină albă/Să mă duc la Dumnezeu./Răsădit acolo, sus,/În grădina minunată,/Să-mi simt viaţa-mbălsămată,/Cu iubirea lui Iisus” (Frate dragă). Valeriu Gafencu a avut sentimentul profeţiei vieţii sale pe care a transpus-o în versuri ca un memento mori, ca un Testament. Bătaia cu diavolul nu era doar o încercare, ci o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru mântuirea, nu numai personală, ci în principal colectivă a neamului său. Valeriu Gafencu percepea poezia ca simbol liric de instrumentare a luptei cu regimul comunist, ca o  profeţie a neamului său, în care conta în primul rând biruinţa eroică împotriva păcatului într-o vreme în care se impunea anormalul ca normal şi în care se rostea în piaţa publică că „Dumnezeu a murit”, iar noii „dumnezei” erau filosofii marxişti, activiştii comunişti, securiştii şi torţionarii. Poemul Rămas bun e testamentar în care pentru prima şi ultima oară Valeriu Gafencu transpare în versuri ca un erou tragic al neamului său creştinesc:
„Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.”

Valeriu Gafencu a făcut parte din această „turmă mică” care l-a mărturisit pe Hristos cu chinuri şi lacrimi de sânge în închisorile comuniste, dar nu numai ca mucenic, ci şi ca poet de o excelentă valoare lirică, cu metafore şi motive închegate într-o expresivitate delicată, cu inserţii alegorice şi vulcanice pe alocuri, care îl include în pantheonul generaţiei sale poetice, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Radu Stanca sau Traian Dorz. Poetul Valeriu Gafencu e o carte mereu deschisă pe care trebuie să o redeschidem şi  analiza literar pentru a completa peste timp istoria literaturii române a lui George Călinescu sau studiile literare ale lui Tudor Vianu. Poeziile lui Gafencu sunt imne închinate credinţei, incantaţii ale Luminii, iar versurile au ceva inefabil din revolta interiorizată împotriva totalitarismului de orice factură,  care subjugă pe om şi taie legătura acestuia cu Dumnezeu, din marea lirică latino-americană de la Jose Marti, Mario Benedeti la Octavio Paz sau Ruben Dario şi Leopoldo Lugones. Valeriu Gafencu nu a fost doar Sfântul Închisorilor, ci şi Poetul Închisorilor pe podiumul literar ce-l poate împărţi în conştiinţa literară cu Radu Gyr. Poetul Valeriu Gafencu şi-a dedicat viaţa mântuirii, frângându-se întru Hristos pentru mântuirea poporului său. În poezia Imn închinat celor căzuţi relevă sensul biruinţei generaţiei sale, prin sacrificiu martiric şi mucenicie, pe „drumul veşniciei” asumate zguduitor în zidirea Vieţii întru Hristos. Poezia lui Valeriu Gafencu „explodează” starea de deschidere a dasein-ului în versuri gingaşe, cu o graţie înmiresmată de trăiri creştine şi decupaje lirice bizantine Viaţa cea adevărată a cărui singur sens este Învierea:

„Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!”

O exegeză a poeziei lui Valeriu Gafencu în incluziunea unei istorii generaţionale larg cuprinzătoare a epocii sale răstignite de o Istorie nedreaptă este desigur o provocare incitantă şi comprehensivă pentru viitorii critici literari. Poetul Valeriu Gafencu oferă o substanţă nebănuită şi încă nedescoperită a unui lirism autentic de diamant şlefuit în focul suferinţei gulagului comunist. Poezia lui Valeriu Gafencu nu e ţipătul material a lui Munch, ci Îngerul care a strigat.

Ionuţ Ţene

 Sursa: napocanews.ro