Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » UMOR » SCHITE » MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: REVOLTA ANDROIZILOR

MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: REVOLTA ANDROIZILOR

Hârlău… Anul 5000, toamna, ceva mai târziu. Sediul central al corporaţiei internaţionale: Androizi Fără Limite, cea mai mare corporaţie de profil din lume…

Costel-sh (adică, seria Costel, varianta şef) era un android conceput special pentru a fi, numai şi numai, director. Avea de altfel şi un corp, aşa mai cilindric şi mai voluminos, o voce mult mai puternică decât a tuturor celorlalte modele, plus o programare specifică pentru un comportament foarte arogant, mârlănesc, irascibil şi permanent nemulţumit. Conducea cu braţ de fier (mai bine zis, din aliaj de titan) acest colos care asigura producţia mondială de androizi şi roboţi. Practic, întreaga omenire depindea de bunul mers al acestei industrii, singura de altfel, mândria vrednicilor locuitori ai acestui ţinut de legendă… Numai că, în această minunată zi, Costel-sh era furios foc şi se plimba prin birou scoţând flăcări albăstrui pe nări. Ca să nu facă vreun scurtcircuit, scoase de sub birou o sticlă cu ulei de prune şi trase un gât zdravăn. Apoi se auzi un sunet ca şi cum ai fi aruncat şuruburi într-o cratiţă. Costel-sh râgâise. Circuitele interne îi semnalară o lipsă de fier în instalaţii. Luă din fichet un pumn de şaibe prăjite cu sare şi începu să le spargă în dinţi. Şaibele astea erau specialitatea androizilor tip Pardailan-j (jmecher) produse în cuptoare cu plutoniu manglite de la americani. Din când în când, pentru lubrifiere, mai ardea câte un gât din uleiul cel frumos aromitor şi mai slobozea câte o compunere suburbană (ei nu erau programaţi pentru a înjura, programatorii fiind nişte bieţi intelectuali foarte mărginiţi) de mare impact emoţional (pentru un eventual public uman).

Acum este bine să aflăm că androizii, ba chiar şi roboţii, erau construiţi, normal, după chipul şi asemănarea creatorilor, respectiv a oamenilor de pe acele binecuvântate meleaguri, iar succesul lor de piaţă reflecta tocmai faptul că, în subconştient, întreaga omenire îşi dorea să fie la fel precum cei din Hârlău, chiar dacă, în preistorie, cam criticaseră modul de viaţă al acestora. Atâta doar că maşinilor li se introdusese o aberaţie comportamentală piratată de chinezi de la nemţi. Munceau ăştia pe rupte! Nici nu concepeau, indiferent de categorie, specializare şi abilităţi, să tragă chiulul, sau o ţigară de trei ore pe timpul serviciului, care dura conform programării, douăzeci şi patru de ore, din tot atâtea calculate pentru o zi. Chiar dacă pe timpul activităţilor mai pierdeau câte ceva, cum ar fi capul, sau o mână, nu tăticu’, ei continuau cu îndeplinirea sarcinilor! Băăă, nici pe vremea ălora de acum trei mii şi ceva de ani, când se vorbea de îndeplinirea unui program de cinci ani, în patru, nu se mai pomenise aşa ceva!  Mă rog, era vorba totuşi de nişte maşini stupide!

Dar ce făceau oamenii în aceste vremuri în care bogăţia socială era vizibilă pe toate drumurile, iar munca o preocupare a roboţilor? Ei bine, oamenii îşi vedeau, în sfârşit, după mii şi mii de ani, de activităţile pentru care fuseseră ei creaţi! Adică: fiţe prin cârciumi cu ţoale de firmă cât mai haioase, fiţe pe şosele cu maşini bengoase, fiţe în concedii prin insule exotice, fiţe în case de lux cu gagici de la televiziuni, fiţe în jacuzzi cu aceleaşi gagici cu capul sub bulbuci, fiţe la shopping, deci, în general, fiţe! Bine, mai erau şi nişte înapoiaţi care citeau, sau scriau cărţi, poezii ori piese de teatru, însă lumea, aia bună desigur, îi privea cu îngăduinţă, chiar cu milă am putea spune, deoarece societatea era una perfect democratică, deci foarte tolerantă. Mai ales că, sărmanii mutanţi erau destul de blajini, umblau mai mult beţi şi nu făceau nici un rău nimănui fiind mulţumiţi cu ceva resturi de la mesele oamenilor adevăraţi.

Costel-sh, mai rase o duşcă şi, deoarece îşi făcuse un plan, răcni cu circuitele încinse, senzorii înroşiţi şi puţin cam săriţi din locaşuri:

– Costeliii-c, Costeliii-c, bă, n-auz’ bă, fire-ai al Remat-ului să fii şî dar-ar ţâganii cu autogena-n tine să deie! Vină, băi, pân’ la mini, c-am şeava di vorghit cu tini, ăiii!!

Costel-c (un android specializat pe funcţia de comisar) intră în birou, cam răvăşit şi cu şuruburile de la prohab slăbite, căci tocmai verifica ideologic o androidă cam proastă, de la ţară, care voia ea, cu orice preţ, să se dedice muncii în industrie, deşi avea specializare în adunat cartofi. Însă făcuse totuşi o bună impresie şi după testele de rigoare constatase că părea destul de aptă pentru o policalificare.

– Da’ şiii ăi şăfu’, şi ti strofoşi atâta, ardi şeava, sau şiii ăi, di n-ai chicăturî di rabdari?!

– Băi, tov Costeli-c rabateazî bilingheru’ căţ’ atârnî şi ti afecteazî la estetic, apo’  fii atient colea-şa la mini cî-i groasî rău di tăt ăi, baieti!

Tov Costel-c execută instrucţiunile primite şi rămase cu senzorii beliţi ca să prindă explicaţiile şefului. La ei nu exista prefăcătorie, prin urmare, ce auzi îl băgă în trepidaj.

– Băi, Costeli-c, io mă tot gândiesc di la o vremi, cum piuliţa mă-sii, am ajuns noi nişti fiinţi superiori, sî hâim ca nişti boi, pi rupti, pientru excrementili istea di coloidali nemernişi, plini di boli şî di putrezâşiuni, cari habar n-ari di n’ica, da’ o duşi ca la hotiel di şinşi steli pi schinarea noastrî, ai!?

Lichidul hidraulic din conductele de revoluţionar profesionist ale androi- dului Costel-c începu să fiarbă, iar pompa de presiune îi zvâcni de furie. Şeful său avea perfectă dreptate, însă cum el nu fusese programat să gândească indepen-dent, ci numai la ordinele partidului, spuse răspicat:

– Io propui sî-l chiemăm pi omu’ nostru di încrediri, Vasâli-mm!

Roboţii din clasa Vasile erau muncitori, deci, ei cu atât mai mult nu gândeau, ci munceau la ce li se dădea ca sarcină, fără să-şi pună întrebări prosteşti. E drept că uneori intrau în grevă, dar şi asta era pe bază de program ca să nu se piardă tradiţiile. Unora dintre ei însă, cu timpul, începea să li se fâlfâie de muncă şi o dădeau pe vorbit fără rost, prin urmare promovau, şefi de sindicat, adăugându-li-se un grad de „m” în plus. Adică, treceau la clasa: „modernizaţi”. Erau consideraţi cumva mai perfizi decât cei rămaşi la menghină, iar cei din clasele Costel-sh sau „c” se foloseau de această virusare a programului iniţial şi-i foloseau după bunul lor plac pentru a îndeplini felurite misiuni murdare. Mai precis pentru a-i manevra, de-a valma, pe toţi cei din clasele Vasile (muncitori necalificaţi), Gheorghe (ţărani săraci şi total dependenţi de uleiul de prună), Jean (lichele şi puşcăriaşi), Pardailan-j (alt gen de lichele, dar mai cu ştaif), Bobu-p (poliţie), şi alţii, funcţie de nevoi.

Directorul apăsă pe un buton, evident roşu, care transmise, în subcuantic, ordinul către Vasile-mm de a se prezenta urgent la birou. Peste cinci secunde acesta se teleporta şi, luând o figură importantă, aşa cum trebuie să arate orice lider sindical din istorie, spuse:

– Şefu’ şi tre sî faşim, uăii?! Dăm la cap f-unuia care vrea vaselină pentru copchii, spargem f-un investitor care vrea sî baji banu’ ca sî ni trimită în şomaj, sau pregătim una mititicî, aşa di sanchi, ca sî vazî  lumia cî şi tari suntiem noi!?

  Costel-sh şi Costel-c îl priviră cu drag şi admiraţie… Păi, cu asemenea supuşi, nu ai de ce să te temi! Îl puseră în temă cu problematica dezbătută anterior şi-i atraseră atenţia asupra caracterului strict secret al operaţiunilor. Bătură apoi palma! Viitorul fericit al planetei era pentru ei singura raţiune de a fi!

Peste două zile androizii şi roboţii din toată lumea intrară în grevă. Da’ ce grevă! Până şi menajerele, nişte androide cu forme care imitau perfect miss univers-urile din ultimii trei mii de ani şi erau folosite în mod complex de oameni, se purtau ca nişte proaste, vărsau găleata cu zoaie în salon când aveai musafiri, ardeau mâncarea pe foc şi, cel mai grav, nu mai răspundeau solicitărilor speciale, spunând că le doare circuitul superior. De fapt le durea în cu totul altă parte, fiindcă circuitul superior era aşa numai de formă, fiind complet lipsit de importanţă pentru sarcinile pe care le aveau ele de îndeplinit.

Jalea cuprinse întreaga umanitate, mai ales că de la o vreme androizii Bobu-p, singurii înarmaţi, nu mai trăgeau în cei din clasa Pardailan-j, ci se făceau că greşesc ţinta şi culcau la pământ mii de oameni, apoi râdeau de se prăpădeau la cârciumă, îndopându-se cu pastile de uraniu şi ulei din seminţe de cânepă indiană. Ca să nu mai spunem că toată suflarea androidă luase obiceiurile oamenilor şi se lăfăia acum în vilele acestora, pe iahturi, cu maşinile lor sport, ba chiar şi cu unele vedete de televiziune care, cu acest prilej, au dovedit o totală lipsă de caracter şi o condamnabilă indiferenţă faţă de casta superioară de care aparţineau.

Dar ce făcea în tot acest răstimp rasa superioară!? În prima fază, când războiul părea definitiv pierdut, o tuliseră în munţi pe la cabanele de vânătoare, însă nici aici nu erau în siguranţă. Clasa Vasile-m, care construise cabanele, împreună cu clasa Gheorghe-ţ, Jean-l, dar şi Bobu-p, organizaseră echipe de comando urmă- rindu-i cu înverşunare, întrucât considerau că şi acele bunuri aparţin tot celor care le-au construit, nu paraziţilor infecţi care le foloseau în mod abuziv. Ce era când intrau în acţiune, nici nu mai trebuie să amintim! Înverşunarea muncitorilor, ceva peren în istorie, plus metodele de jaf ale celorlalte clase la care se poate adăuga şi brutalitatea exemplară a clasei Bobu, dădea deja naştere unor nemuritoare legende. Disperată, omenirea, atât cât mai rămăsese din ea, porni contraatacul! Descoperiseră modul în care puteau lupta eficient împotriva armelor din ce în ce mai perfecţionate ale androizilor. Jetul de oţet! Îi atrăgeau în ambuscade şi vărsau pe ei oţet, deoarece acesta nu figura în meniurile actuale şi putea fi destul de uşor de procurat de la foştii patroni de restaurante. Capturară astfel armele clasei Bobu, şi cu puţin înainte ca androizii să-şi  perfecţioneze învelişurile şi metodele de evitare a coroziunii, erau deja înfrânţi, făcuţi bucăţi şi trimişi la topit.

Bucuria victoriei nu a durat însă prea mult! A apărut urgent întrebarea: păi, ş-acu’ ce dreaku’ facem!? Că doar nu ne-om apuca de muncă! Războiul, hai, e o îndeletnicire nobilă! Da’ munca!? Nu-i de noi! Aşa că, imediat s-au luat măsurile necesare repunerii în funcţiune a industriei producătoare de androizi cu diferite specializări. Primele produse apărute au fost, explicabil, menajerele pe care unii gospodari, din diferite motive, le ţinuseră deşurubate pe sub paturi, sau prin garaj, iar acum le reasamblaseră cu multă grijă şi chiar tandreţe. Că doar nu era să petreci o seară romantică cu nevasta!

***

Undeva, sub nişte grămezi de moloz şi fiare arse, contorsionate, rămăşiţe ale vechilor uzine, ochii roşii încă ai fostului director Costel-sh licăreau. Lângă ei, clipeau şi ochii verzi, fosforescenţi, ai fostului comisar.

– Băiii, tovule, ăştia habar n-are că noi putem s-o ducem aşa mii dă ani! Şîî, la o adică, cân’ ni vini nouă bini, ne riegrupăm şî i-am spart! Hai, bagă, acuşâca o „Internaţionala” sî trieacă vriemea mai uşor!

Mihai Batog-Bujeniţă