Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Subversiune şi evazionism literar cu Ion Băieşu (2) de prof. drd. Năstaca Pişcoran

Subversiune şi evazionism literar cu Ion Băieşu (2) de prof. drd. Năstaca Pişcoran

La aproximativ paisprezece ani de la debutul său literar[1], după o bogată activitate publicistică, dar şi literară (patru volume de proză scurtă[2]), Ion Băieşu intra în atenţia criticii literare, în 1965,  odată cu publicarea volumului Sufereau împreună[3], reprezentând trecerea la o altă etapă a creației, surprinzând prin siguranța cu care opera cu mijloacele literare, dar și cu cele de introspecție psihologică, autor al unor construcții narative viguroase, cu o altfel de raportare la eroii săi, „un antiromantism învederat, autorul știind foarte bine că nu o dată romantismul exterior e marca unui idilism de duzină, după cum viguroasa narațiune încorsetată de fapte e nu o dată platoșa naturalismului verist, lipsit de semnificație și adevăr”[4], câștigând în substanță și în stilul colocvial foarte personal, prefigurându-se astfel glisarea spre dramaturgie.

            Însă noutatea acestui volum de nuvele, constă, mai ales, în curajul autorului de a fi reuşit  să scrie, în plin dogmatism comunist, o serie de scrieri literare subversive, adevărate „acceleratoare‟ care ofereau lectorului, atent la decelarea sensurilor încifrate în dedesubtul operei, veritabile oaze de evazionism literar, dar şi satisfacţia de complicitate în relevarea unor adevăruri tabu în epocă.

            Este suficient, în acest sens, să ne raportăm la nuvela Acceleratorul, o scriere literară cu câteva elemente proprii discursului distopic, care ilustrează dimensiunea tragică a interogării sinelui, dar și consecințele tragicomice ale generalizării binelui și, implicit, a fericirii cu de-a sila, specifice oricărui regim totalitar. Tema abordată de Băieșu, un scriitor recunoscut pentru vocația sa umoristică, a surprins critica literară care nu putea intui în autorul Preșului acest fior al tragicului care străbate nuvela.

            Nuvela va constitui și punctul de plecare al piesei Iertarea pe care Băieșu o considera „cea mai profund ancorată în realitate”, lansând o problematică etern valabilă, „grija față de libertatea interioară a fiecărui om, dreptul inalienabil al acestuia de a încerca noi drumuri întru dobândirea fericirii individuale”.

            Problematica abordată în această nuvelă surprinde, aşadar, prin trecerea surprinzătoare de la o proză cu o dimensiune vădit socială la una ontologică, mai exact cea a aventurii, de data aceasta o aventură a explorării sinelui, așa cum precizează George, protagonistul nuvelei, posesorul unei însușiri spirituale, al unui mecanism psihic, al unui reflex, automatism prin care a reușit să-și subordoneze timpul concret, reușind să-l accelereze: „Adevărul care spune că singura aventură posibilă, liberă și neconstrânsă de niciun fel de limite, este aventura cu tine însuți. Înțelegi, eu am încercat o aventură nebunească, am pornit în necunoscutul din mine, în prăpastia propriului meu eu (căruia nu-i cunoșteam până atunci decât una dintre margini), am pătruns în niște pustiuri despre care nu știam nimic și din care puteam foarte bine să nu mă mai întorc niciodată. Cunoșteam acest risc, dar am încercat. Am avut curajul și disperarea să încerc. De fapt, nici nu există curaj omenesc; există numai disperare, orice acțiune extremă și periculoasă este determinată de o disperare. Dar eu trebuia să încerc”.[5]

            Subiectul narațiunii aduce în prim plan o protagonistă, Lia, un fel de Soră Șefă din romanul lui Ken Kesey[6], Zbor deasupra unui cuib de cuci, o „retușoare” asemenea Genicăi, protagonista nuvelei Sufereau împreună, care încearcă să-și convingă „pacienții”, Cornel Rasu și George Niculescu, că e de datoria ei să-i „salveze”, că e „spre binele” lor să se supună orbește dorinței ei de a le „face bine”, cu toate că există, în primă instanță, o împotrivire din partea celor doi.

             Rasu Cornel, student la Agronomie, orbit, în urma unor activități practice pe un lot experimental de cartofi, devine prima victimă a Liei Pogonat, secretară de U.T.M., care are profilul specific activiștilor de partid („Permanent, fața ei purta masca agresivă și posacă a unei nemulțumiri severe, cu care își intimida întotdeauna colegii…”[7]). Lia dovedește o încrâncenare și o disponibilitate tiranică în demersul ei de a-l scoate pe Cornel din prăpastia în care se află, fiind hotărâtă să-l determine pe acesta „să învingă destinul” pentru că viața lui nu-i aparține totalmente, ci mai degrabă „patriei”: se căsătorește cu Cornel, îl ajută să-și ia examenele, îi aranjează, în secret, o operație la Odesa, acesta recăpătându-și vederea, pleacă împreună în Bărăgan ca agronomi. Însă, în lipsa unui obiectiv clar prin care să-și manifeste tirania, Lia este dominată de „sentimentul provizoratului”, de iminența unei schimbări care să-i procure acea stare de surescitare pe care o avea în momentul în care putea să controleze un alt destin.

            Paradoxal, cu cât Cornel devenea mai puternic, dovedind „o voluptate de bărbat puternic, încrezător în tot ceea ce face”, cu atât mai mult Lia se refugia în tăcere, simțind că nu mai poate continua „acest sacrificiu”(„Te-am luat ca să-ți fac un bine. Acum, când lucrurile s-au rezolvat, am sau nu dreptul să fiu liberă? De ce mă obligi să mă sacrific în continuare?[8]), recunoscând că Cornel a constituit doar un experiment prin care-și verifica puterea de a surmonta orice situație, oricât de dificilă ar părea. De fapt, cu cât situația era mai dificilă (cecitatea în acest caz), cu atât era mai determinată să schimbe lucrurile. Odată ce Cornel pare „vindecat” sau pregătit pentru „patrie”, prezența ei nu se mai justifică.

            Mecanismul utilizat în narațiune pare asemănător celui din Lobocoagularea prefrontală a lui Vasile Voiculescu[9], prin care „operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoțesc conștiința de sine, pierde ambițiile egoiste, visurile de mărire și interesul ce-și acordă sie însuși. Din personalitatea lui se șterge orice urmă de reflexiune, toate aspirațiile către necunoscut. Nu mai este hărțuit de întrebări, chinuit de mister (…) Coagularea îl ușurează de tot sectorul afectivo-emoțional plin de primejdii și tulburător”. Iar Lia devine un foarte bun mânuitor al acestui mecanism.

            George, fostul coleg de facultate al Liei, pe care ea îl „turnase” decanului, acesta fiind arestat o perioadă scurtă de timp, fără ca cineva să-i fi explicat cauza, devine următoarea țintă a „responsabilei cu fericirea”, a „retușoarei” Lia, preocupate de perfecționarea, corectarea vieții celorlalți, deoarece intuise în acesta o persoană „tot atât de singură și de nefericită” ca ea însăși.

            Băieșu reuşeşte să zugrăvească drama neputinței omului de a reifica un univers pierdut, ratat în urma unor împrejurări absurde, dar atât de proprii oricărui sistem totalitar: claustrarea individului fără probe plauzibile, ci doar în urma unui denunț și a unei suspiciuni care planează asupra lui și eliberarea acestuia tot fără nicio explicație („Așteptam să mi se spună pentru ce mă aflu acolo. Nu eram speriat, ci mai mult curios. Cum însă așteptarea aceasta se prelungea, am încercat să descopăr singur motivul. Biografia mea era atât de simplă, încât mi-a fost foarte lesne să cercetez minuțios fiecare eveniment trăit, chiar și pe cele lipsite de orice semnificație. (…) Erau zile când ajungeam să mă gândesc câte douăzeci de ore în șir.”[10])

            Însă stigmatul celui încarcerat, cu toate că pe nedrept, persistă și se augmentează mai ales după eliberarea din închisoare, suspiciunea și refuzul oricărei explicații devin repere pentru toți cei care se raportează la el de acum înainte. Soluția pentru această situație fără ieșire a „unei ființe debile, cu un sistem nervos fragil (mama spunea că m-am născut astenic), cu un caracter nedecis și superficial”[11], așa cum reiese din autocaracterizarea lui George, este izolarea într-un solipsism aparte prin intermediul acceleratorului, adică o izolare în „prăpastia propriului eu”, aventura cu el însuși:

             „De fapt aici a și fost cheia întregii experiențe. Adică puteam să am foarte bine ideea, dar să nu fiu capabil să-i dau expresia practică, să n-o pot asimila din punct de vedere biologic. Dacă am reușit, asta se datorește, cred, în mare măsură faptului că sunt înzestrat congenital cu o însușire psihică neobișnuită. Când eram copil, din pricina unei nefericiri și a unei singurătăți care mă făcuseră foarte înțelept, mi-a venit într-o zi ideea să mor. Nu voiam să mor însă așa cum se moare în mod obișnuit, adică să-mi iau viața. Voiam doar să ies în afara lumii, să mă izolez de ea fizicește. Pentru asta, m-am așezat pe spate, am închis ochii, am încetat să mai gândesc și încet-încet, am încremenit complet. Dar nu încremeneam doar eu – și aici era marea performanță; o dată cu mine, toate fințele și lucrurile din jur fie încremeneau, fie că-și pierdeau greutatea și se mișcau ca sub un clopot de sticlă în care se face vid, fără zgomote, moale și odihnitor. Ședeam așa ore întregi, iar când mă trezeam, viața mi se părea mai proaspătă și mai interesantă. Însușirea asta descoperită în copilărie am luat-o ca bază pentru accelerator. Spun ca bază pentru că acum eu nu mai doream să încremenesc, ca atunci, adică să fac vid în jurul meu. Intenția mea era să-mi creez capacitatea psihică de a forța timpul. Cum puteam să fac asta? Existau numai două căi: ori să descopăr secretul angrenajului universal al mișcării și să-l accelerez, ceea ce era, desigur, de un imposibil absurd, ori să încetinesc mișcarea existenței mele și în felul acesta să-mi creez senzația accelerării timpului. De fapt, era același lucru, pentru că noi măsurăm totul în natură luând ca bază senzațiile și percepțiile noastre senzoriale și intuitive.”[12]

            Hannah Arendt, în Originile totalitarismului[13], analizează mecanismul prin care victimele totalitarismului devin fascinate de acești „salvatori potențiali”din cauza singurătății şi a izolării de care suferă. Ele sînt dispuse să urmeze pe oricine poate da un sens tocmai lipsei de sens care le domină viaţa. Nu atât interesul personal le determină să se încorporeze în rândurile celor care propagă distrugerea, ci tocmai lipsa unui interes de orice natură, un plictis, o căutare de sens a vieţii – ceea ce Arendt numeşte „pierderea radicală a interesului personal, cinica sau plictisita indiferenţă în faţa morţii sau a altor catastrofe personale“.

            De altfel, Lia recunoaște că a devenit o exponentă de încredere a societății în numele căreia acționează și că țelul ei este de a-l reda „umanității” cu sau fără voia lui :

            „-Nu mă interesează ce ți-ai propus tu. Important e că la ora actuală ești o epavă. Orice om normal s-ar cutremura de spaimă și de greață când ar vedea în ce băltoacă morală înoți. Acceleratorul tău e o monstruozitate! De ce vrei să scurtezi timpul când ești între oameni? De ce îi urâști?(…)

            -Ai venit să vorbești în numele societății înconjurătoare? Ai venit să mă constrângi? Sunt sau nu liber să trăiesc cum vreau?

            -Da. În măsură în care nu dăunezi cu nimic celor din jur, poți să trăiești și cu picioarele în sus.

            -Va să zică am acest drept. Mulțumesc!

            -În aceeași măsură în care are însă dreptul și societatea să acționeze asupra ta.”[14]

Lia îl întruchipează pe Procust, devenind simbolul practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și simțămintelor lor, în anumite tipare prestabilite prin încercarea ei de a-i impune propriile convingeri și implicit pe cele ale partidului:

„-Tu ai decăzut în halul ăsta pentru că nu ai avut și nici nu ai niciun fel de convingeri.

-Da, e adevărat. Spre fericirea mea, nu am avut și nu am convingeri. Tu, care ai convingeri, crezi că ești mai fericită decât mine?

-Asta nu e o condiție obligatorie. În orice caz ești dator în viață să treci de partea cuiva.”[15]

Dacă în parabola lui Vasile Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală, accesul la trecut și implicit la esența ființei umane este împiedicat prin arderea cărților „cu conținut anarhic”, în Acceleratorul lui Băieșu, anularea conștiinței de sine se realizează prin uciderea greierului (simbolul conștiinței și al vocii interioare) și a pisicii (care în opinia lui Théophile Gautier reprezintă simbolul prieteniei, dar niciodată al sclaviei, al supunerii), altfel spus Lia va distruge treptat cochilia, refugiul lui George, dirijându-l, în mod insesizabil, spre integrare, uniformizare.

Finalul nuvelei ne înfățișează un om nu destul de puternic spre a fi învingător, dar nici îngenuncheat atâta timp cât gestul final este actul propriei decizii de eliberare din vidul inconștienței colective prin plecarea sa spre pădurea plină cu lupi care îi este fatală și simbolizează eliberarea protagonistului prin moarte. De altfel, finalul nuvelei rezonează perfect cu versurile lui Nichita Stănescu (bunul prieten al scriitorului) din Nod 26, cel care afirma că „minciunile lui Băieșu ne merg la inimă și ne-o spală”: „M-am însingurat/pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,-/lacrima mamei mele de gheață era,-/stăteam și rânjeam și o rugam să plângă,/dar iarnă se făcuse în munți./M-am dat de mâncare lupilor,/dar lupii erau friguroși și bolânzi./ Mâncați-mă! am strigat la ei, am strigat./ Noi nu, mi-au răspuns,/ noi nu mâncăm om înghețat”.

Însă, spre deosebire de Nichita Stănescu, protagonistul lui Băieșu nu este un om înghețat, dimpotrivă, așa cum va constata și Lia, inclusiv urma trecerii lui prin viață este caldă: „După ce-și reveni, se duse în mijlocul pădurii și începu să urle, imitând lupii. Curând, o haită care dădea târcoale satului de mai multă vreme îl auzi și alergă spre el. Văzând lupii că se apropie, George le ieși în întâmpinare cu pieptul desfăcut. Fiarele ezitară o clipă, prudente, apoi se repeziră asupra lui toate deodată și-l sfâșiară fulgerător.Cu ultimul gest conștient, George cuprinse capul unui lup și-l sărută cu patimă pe botul mâzgălit de propriul lui sânge. (…)

După ce adună absolut toate peticele, îngenunche și-și cufundă mâinile în zăpadă. Într-un târziu, îi spuse vânătorului uimită:

Aşadar, nuvela Acceleratorul aduce în prim plan o altă protagonistă din galeria „retușoarelor”, preocupate de fericirea celorlalți, o adevărată religie în numele căreia luptă cu încrâncenare și cu  agresivitate, propovăduind lozincile partidului: munca („Poate o să crezi că spun o banalitate sau o lozincă, dar știi care e singura ta salvare? Munca. (…) Numai o muncă în stare să te absoarbă te poate scăpa de toate obsesiile”[17]), sacrificiul în numele unui scop colectiv („Simt că nu mai pot să continui acest sacrificiu până la sfârșitul vieții”[18]), alinierea la convingerile propăvăduite de partid („În orice caz, ești dator în viață să treci de partea cuiva”) etc.  Iar instrumentul cu care operează sistemul totalitar este întruchipat de o femeie, Lia, un fel de Soră Șefă din romanul distopic al lui Ken Kesey, un Procust preocupat de adaptarea la mediu, de aliniere în muncă, de uniformizarea celor cu care intră în contact, o „retușoare” care se zbate să-l salveze de cecitate pe Cornel și sfârșește prin a-i inocula ochii „cadavrului unui milițian asasinat” și a „cadavrului unei studente care se sinucisese”.

De altfel, George, protagonistul nuvelei, conştient de rolul Liei în destinul său, percepe existența feminină ca pe o copie a existenței masculine, un fel de palimpsest existential, un dublu, secundar masculinului: „Era o ființă cu nimic deosebită, banală, îi cunoșteam exact valoarea și limitele. O iubeam însă foarte mult, în primul rând pentru că ea singură, dintre toate fetele pe care le cunoșteam, mă acceptase așa cum eram, fără niciun fel de pretenții. Era un om bun, în accepțiunea cea mai obișnuită a cuvântului, adică exact ce-mi trebuia mie. (…) …în ea depozitasem un fel de copie a existenței mele pe o anumită perioadă.”[19]

             Cu toate că registru tematic al nuvelei Fătu și Pisică, din acelaşi volum, este cel al radiografierii consecințelor dramatice ale colectivizării, pe fondul unei secete cumplite din vara anului 1952, subiectul scrierii dezvăluie, dincolo de sărăcia și umilința țăranilor (care erau obligați să predea cote statului, cantități care, de multe ori, depășeau posibilitățile lor reale), repercusiunile unui regim totalitar asupra conștiinței oamenilor sau, altfel spus, procesul de  mankurtizare.

             Fătu, „ultimul chiabur care treieră”, declarat chiabur pentru că „mai demult, acesta îi dăduse o palmă celui care avea să devină în anul următor președinte al Sfatului. Se luaseră la harță la popice; (…)”[20], pus în situația de a preda o cotă care depășea recolta de grâu pe care o secerase, fiind nevoit să mai cumpere grâu pentru a îndeplini „planul”, decide, după ce se umilește în fața președintelui, declarându-i că nu are nici ce da la copii de mâncare, să ascundă un sac de grâu pentru hrana copiilor în timpul iernii. Pisică, președintele sfatului, descoperind lipsa sacului, organizează o adevărată descindere de forțe pentru a-l prinde pe Fătu, care se furișează noaptea acasă, găsindu-și mezinul pe moarte. Fiind urmărit, nu poate nici măcar să participe la înmormântarea propriului copil, care murise deoarece nu beneficiase de atenția medicului, mama hotărând să-i scadă febra cu împachetări cu țuică. Scena înmormântării copilului se desprinde parcă dintr-un celebru roman al lui Dostoievski: „Până la jumătatea drumului dintre casa lui Fătu și cimitir, Vasile nu se arătă, dar Pisică avea presimțirea lui și nu-și pierdu răbdarea.

             Astfel, când în dreptul celor trei fântâni din mijlocul satului cortegiul se opri și îngenunche pentru ca popa să spună ecteriile, cea mai mare parte dintre oameni văzură alături, într-o grădină, în porumb, un om bărbos stand în genunchi. Mulțimea se înfioră și privi cu groază spre Pisică și Ciutacu.Aceștia însă nu-l văzuseră.

             Preotul termină de citit, cortegiul porni, iar oamenii vedeau cum de alături de ei, prin grădini și prin curți, prin ulițe mai dosnice, ascuns de case, garduri, pomi și bălării, merge Vasile Fătu, tatăl copilului mort.

             În apropiere de cimitir, faptul fu descoperit de o muiere care, cuprinsă de uimire și de spaimă, țipă:

             -Vasile!

             Toată lumea se opri încremenită și privi spre locul unde se afla Vasile Fătu, care, când își dădu seama că e privit, sari peste un gard și dispăru”.[21]

             Dramatică este și lipsa de solidaritate în cadrul colectivității, deoarece relația de rudenie, prietenie se pervertește într-o relație similară aceleia dintre călău și victimă sau dintre „Pisică” și victimă, în acest caz „Fătu”. Conotațiile celor două nume proprii sunt destul de transparente: pisică=a urmări, a sta la pândă, a te gudura pe lângă stăpân, lasciv, libidinos; fătu= inocent, în fașă, nepervertit, curat, fără tarele exteriorului, însă pe cale de a deveni asemenea „părintelui” suprem, răul în fașă. Sentimentele de teamă, panică, neputință, umilință sunt cele care guvernează în acest univers descris de Băieșu, în care Pisică, de același „leat”, fost camarad de front cu Fătu, pare să fi fost mankurtizat, asemenea eroilor lui Cinghiz Aitmatov[22] din O zi mai lungă decât veacul, fiind lipsit de orice urmă de compasiune, înțelegere pentru asemenea situații prin care trec consătenii sau prietenii săi, fiind sincer încredințat că este promotorul preceptelor vehiculate de făuritorii „celei mai bune dintre toate lumile posibile” și că acționează în serviciul fericirii și a binelui generalizat.

             Fătu, după ce-și ispășise pedeapsa de trei luni, beneficiind de circumstanțe atenuante,  fiind condamnat doar pentru „neglijență”, se întoarce în sat și, docil, ca în urma unui program de reeducare, se înscrie în gospodăria colectivă și se dovedește a fi un foarte bun „colectivist”, fiind propus chiar în funcția de președinte al Sfatului în baza „calităților” nou dobândite: „are cele mai multe zile-muncă dobândite din toată gospodăria”, „n-a avut niciun purcel mort până acum”, salvase un purcel de la moarte printr-o „injecție, respirație, lapte cald” (dar se dovedise neputincios în a-și salva copilul, binele colectiv dovedindu-se și de data aceasta suprem). Protagonistul pare să fi beneficiat de același program pe care l-a urmat și Alex DeLarge din Portocala mecanică a lui Anthony Burgess.

             Devenit președinte, instantaneu își schimbă și atitudinea față de Pisică, din victimă devine călău, din „Fătu” devine „Pisică” (după cum îl va avertiza chiar Pisică). Pisică este supus unui interogatoriu și unei gestiuni la sânge, Fătu vânând orice greșală sau lipsă din magazie care să-l incrimineze pe Pisică, cu vigilența și agilitatea unei feline. Acesta din urmă îl atenționează pe Fătu asupra repercusiunilor pe care le are sistemul asupra celor convertiți la această „religie” și că odată asimilat acesteia nu mai există cale de întoarcere. Analogiile pe care le stabilește Pisică, dintre cei din conducere și „porci”, fac trimitere directă la proza lui George Orwell[23]:

             „- O să ajungi și tu porc, spuse el liniștit, n-avea nicio grijă.

            -De ce să ajung porc? se interesă Fătu surprins.

            -Nu pricepi?

            -Nu.

            -Dacă nu pricepi, îți spun eu. Fiind președinte, o să ai puterea în mână, înțelegi?

            -Așa. Și?

            -Și-o să faci ba una, ba alta, după cum cere funcția. Mai bagi un deșt într-un borcan sau într-o putină, mai bei un pahar de vin cu unul și cu altul, mai iei o găină și-o jumulești…Și de-odată, când nci nu te gândești, vine unul nou, îți dă un picior în spate și te face porc. Așa că…”[24]

            Finalul, cu dublă ieșire, prezintă procesul rapid de conștientizare a „fătului” („Ochii lui Fătu, de un albastru neobișnuit de deschis, ca de copil de lapte, îl priveau pe Pisică fără să clipească, cu o liniște desăvârșită. Acesta rezista privirilor, nu se clintea.”[25]) asupra rapidității cu care a parcurs un traseu de ințiere, evoluție dinspre „făt” înspre „porc” (sau este doar o disimulare?), iar finalul violent, neașteptat, îngroașă caricatural acest process grotesc de schimbare a raportului dintre victimă și călău: „Fătu îl privi mai departe cu aceeași liniște, pentru ca dintr-o dată să se roșească la față și să scrâșnească scurt din măsele. Pisică o luă în aceeași clipă la fugă spre ușă. Fătu apucă de alături cu două degete șobolanul mort și aruncă după el, nimerindu-l drept în ceafă”[26] sau, altfel zis, Pisică, urmăritorul, devine urmărit, din vănâtor devine pradă („șobolan”) într-un mediu în care este proliferată suspiciunea la nivel de cinste, iar raportul victimă- călâu capătă o dinamică maladivă și vicioasă.

            Şi exemplele noastre ar putea continua…

Aşadar, opera lui Ion Băieşu invită, nu de puţine ori, la reevaluare, la o privire nouă, cu condiţia ca cel care examinează critic scrierile sale să se debaraseze de anumite stereotipii exegetice lansate în timpul comunismului când criticii literari, cei mai mulţi, nu reuşeau să privească dincolo de eticheta de mare umorist (şi atât!) a autorului Tanţei şi al lui Costel.

De altfel, Paul Everac[27] atenționează asupra capcanei întinse celor care analizează opera lui Băieșu: „Vreau să spun că omul hâtru era mai complicat, mai fin, mai profund și mai filosof decât părea la prima vedere și a adus, călărind, dimensiunea hiperbolico-parabolică, servicii mari gândirii de teatru a literaturii noastre. Un Băieșu de prima instanță avea și o a doua și o a treia instanță care forau mai profund.

După părerea mea, parabola lui Băieșu ar sta foarte bine pe scenă și astăzi, în competiție cu străinii, și nu ne-ar rușina, dimpotrivă!”

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1. AITMATOV, Cinghiz, O zi mai lungă decât veacul, traducere de Ion Covaci și Denisa Fejes, Editura Univers, 1983
  2. ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
  3. BĂIEŞU, Ion , Oameni cu simţul humorului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964
  4. BĂIEŞU, Ion, Cei din urmă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959
  5. BĂIEŞU, Ion, Ileana, în Viaţa românească, Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R, apare sub conducerea unui comitet de redacţie, anul IV, decembrie, nr. 12
  6. BĂIEŞU, Ion, Sufereau împreună, Editura pentru literatură,  1965
  7. BĂIEŞU, Ion, Necazuri şi bucurii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1956
  8. BĂIEŞU, Ion, Noaptea cu dragoste, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962;
  9. IORGULESCU, Mircea, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1974
  10. KESEY, Ken, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducerea de Marcel-Pop Corniș, Editura Alcris, București, 1992
  11. MANOLESCU, Dan, Pagini dintr-un jurnal regăsit, Editura Fundației Academice „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003
  12. ORWELL, George, 1984, traducerea Mihai Gafița, Editura Univers, București, 1991

[1] Ion Băieşu, Ileana, în Viaţa românească, Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R, apare sub conducerea unui comitet de redacţie, anul IV, decembrie, nr. 12

[2] Ion Băieşu, Necazuri şi bucurii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1956; Cei din urmă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959; Noaptea cu dragoste, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962; Oameni cu simţul humorului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964

[3] Ion Băieşu,  Sufereau împreună, Editura pentru literatură,  1965

[4]Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1974, p.129

[5] Ion Băieşu, Acceleratorul, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 227

[6] Kesey, Ken, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducerea de Marcel-Pop Corniș, Editura Alcris, București, 1992

[7] Ion Băieşu, Acceleratorul, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 190

[8] Ibid., p. 199

[9] Vasile Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală în Toiagul minunilor, Ediție îngrijită, prefață și note de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, 1991

[10] Ion Băieşu, Acceleratorul, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 220

[11] Ibid., p. 221

[12] Ibid., p.228

[13] Hannah Arendt, Originile totalitarismului,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

[14] Ion Băieşu, Acceleratorul, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 235

[15] Ibid., p. 236

[16] Ibid., p. 254

[17] Ibid., p. 247

[18] Ibid., p. 198

[19] Ibid., p. 221

[20] Ion Băieşu, Fătu şi Pisică, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 124

[21] Ion Băieşu, Fătu şi Pisică, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 137

[22] Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, traducere de Ion Covaci și Denisa Fejes, Editura Unuvers, 1983

[23] George Orwell, 1984, traducerea Mihai Gafița, Editura Univers, București, 1991

[24] Ion Băieşu, Fătu şi Pisică, în vol. Sufereau împreună, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 150

[25] Ibid., p. 151

[26] Ibidem

[27] Dan Manolescu,  op. cit.,p. 15