Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » Didona Eminescu Stanislav: Interviu prin poştă

Didona Eminescu Stanislav: Interviu prin poştă

1. Sunt profesoara Didona Eminescu-Stanislav din oraşul Predeal.

Mă număr printre cei care, fără vreun merit anume, au avut sau au privilegiul de a face parte din familia poetului Mihai Eminescu şi de a purta acest nume mare şi sfânt, la rostirea căruia vibrează şi se înclină orice suflet de român adevărat.
Tatăl meu, Victor Eminescu, a fost cel dintâi fiu al lui Matei Eminescu, fratele mezin al poetului.
2. Despre rudele Poetului s-a vorbit puţin, nerespectându-se întotdeauna adevărul. Unii exegeţi au negat chiar dreptul descendenţilor de a purta numele Eminescu. Alţii au afirmat că nu există descendenţi. Insă un merit deosebit în limpezirea unor probleme de familie, bazându-se pe multe şi reale documente, l-a avut distinsul profesor dr. doc. Augustin Z.N.Pop, care a lăsat posterităţii volumul „Contribuţii documen­tare Ia biografia lui Mihai Eminescu“ (ed. 1962 şi 1969) şi a întocmit arborele genealogic al familiei Eminescu atât pe linie paternă cât şi pe linie maternă. De genealogia familiei s-au mai ocupat acad. prof. Dimitrie Vatamaniuc (Bucureşti) şi prof. Gh. Calotă din Brăila, printre alţi cercetători.
Bunicul meu, căpitanul Matei Emino-vici, al unsprezecelea copil al soţilor Gheor-ghe şi Raluca Eminovici a adoptat numele Eminescu în mod legal, fapt consemnat în Buletinul Oficial nr. 168 din anul 1892. El a fost singurul care, prin descendenţii săi, a dus mai departe numele Poetului.
Tatăl meu, Victor Eminescu (1886 -l949) – publicist şi avocat – a fost primul copil al lui Matei Eminescu din căsătoria acestuia cu Matilda Ilian Iosefescu, profesoară de limba română şi istorie la Externatul Secundar de fete din oraşul Brăila. Al doilea copil, Maria-Lucreţia (n. 1887) a trăit doar câteva luni.
Victor Eminescu a avut cinci fiice. Din prima căsătorie, cu Eugenia Petrescu, s-au născut două gemene: Raluca (1912-1989) şi Eugenia (1912-1982) care nu au avut urmaşi. Din a doua căsătorie, cu Alexandra Basistâi din Soroca, au văzut lumina zilei alte trei fete: Natalia (asistenta medicală – n. 1936), Aglaia Maria-Magdalena (arte plastice – n. 1938) şi subsemnata, Ileana-Didona (profesoară – n. 1942).
Gheorghe-Mihai Eminescu, fiul Aglaei, (n. 1970) trăieşte în prezent în statul Massachusetts – S.U.A. Deşi cu vizibile înclinaţii literare, a preferat să îmbrăţişeze un domeniu mai potrivit cu cerinţele epocii, cel al electronicii.
Fiica mea, Iulia-Adriana Eminescu-Stanislav (n. 1978), absolventă a Facultăţii de Studii Economice – Secţia germană (SELS) se află în Germania pentru a-şi perfecţiona studiile.
Din a doua căsătorie a bunicului meu, Matei Eminescu, cu Ana Condeescu (din Mizil) s-au născut patru copii: Lelia (1891 -l896), Ecaterina (1892 – 1970), Hanibal (1893 – 1911) şi Gheorghe (1895 – 1988).
Familia s-a continuat pe linia Ecaterinei şi a lui Gheorghe.
Ecaterina, căsătorită cu Alexandru Persu, a avut trei copii:
– Ioan-Spiru (inginer, n. 1912) – nu a avut urmaşi. În anul 2001 mai era în viaţă şi locuia în Braşov.
– Anton-Eugen (1914-1934) – agronomie – Bucureşti.
– Sanda (n. 1930 – metalurgie) căsătorită cu Florea Oprea, are doi copii: Florin-Viorel (n. 1967) – Facultatea de Mecanică- Galaţi şi Marina-loana (n. 1954 – Inst. Politehnic – Bucureşti). Cei doi fii ai Marinei, căsătorită cu NicoIae Olaru, sunt Matei-Alexandru (n. 1983) şi Mihnea-Ioan (n. 1987).
Gheorghe, fratele mai mic al tatălui meu, a îmbrăţişat cariera militară (grad de colonel). Este autorul unor lucrări de memorialistică şi al monografiei, „Napoleon“.
Fiica lui Gheorghe Eminescu şi a Elenei Labunţeva a fost lolanda Eminescu (1921 – 1998), absolventă a Facultăţii de Drept din Bucureşti şi prima femeie judecător din ţara noastră.
Roxana Eminescu, fiica lolandei (n. 1947 – Facultatea de Filologie din Bucureşti) locuieşte în Franţa împreună cu fiul său, Răzvan-Ionuţ Eminescu (n. 1983). Roxana îşi desfăşoară activitatea la Universitatea din Brest – catedra de lb. portugheză, iar lonuţ este student la Facultatea de Drept.
Descendenţii Poetului, prin fratele său Matei, nu sunt mulţi (12). Dintre aceştia doar 7 (şapte) îi mai poartă, ca un dar nepreţuit, numele Unic. Dar, cu siguranţă, toţi, oriunde ar fi, în orice colţ de lume, se străduiesc să-l onoreze aşa cum se cuvine.
3. Este un sentiment aparte care te înalţă în ochii oamenilor, dar în aceeaşi mă­sură te obligă, îţi creează nişte res­ponsabilităţi, îţi marchează viaţa în sens pozitiv. Curiozitatea, însoţită adeseori de o anume admiraţie, cu care eram privită încă din copilărie de cei din jur, datorită originii mele, m-a făcut să devin con­ştientă, destul de timpuriu, de faptul că acest nume, idolatrizat aproape de un întreg popor şi a cărui faimă a trecut de mult din­colo de hotarele ţării, nu poate fi compromis, dar mai ales eu nu am voie să-l compromit în nici un fel.
4. Îmi stăruie şi acum în amintire cuvintele ce mi-au fost adresate cu mulţi ani în urmă de o bună prietenă, pe când eram elevă Ia liceul „lulia Haşdeu“ din Bucureşti: „Tu porţi acest nume mare: EMINESCU, care va arde ca o făclie peste veacuri“. Într-adevăr, acest nume mare nu numai că a fost un impediment, dar a reprezentat pentru mine un far călăuzitor, mi-a dat impulsul necesar pentru a mă identifica cu ceea ce este mai bun şi mai frumos în viaţă, mi-a dat puterea de a lupta împotriva greşelilor pe care le-am făcut sau le-aş fi putut face, mi-a dat dorinţa şi tăria de a mă autodepăşi. Şi pornind de la ideea că meritele i se cuvin doar LUI, nu am încercat niciodată să obţin foloase materiale de pe urma numelui.
5. Din păcate, răspunsul este negativ.
6. În general elevii, poate într-o măsură mai mică adolescenţii, sunt foarte receptivi când este vorba de poezia lui Eminescu. Unii sunt de-a dreptul pasionaţi şi fascinaţi. încearcă să compună versuri, avându-l model pe Poet, Adesea au rezultate remarcabile. Aceasta depinde mult de sensibilitatea şi talentul fiecăruia, dar nu în ultimul rând de profesor. El este cheia. Lui îi revine misiunea nobilă de a trezi sentimente şi trăiri deosebite şi cred că, în bună parte, am reuşit să produc acea atracţie necesară pentru ca elevii mei să recepteze la adevărata valoare elementele esenţiale din viaţa şi opera Poetului.
7. În calitate de descendentă a lui Mihai Eminescu am fost invitată în mai multe locuri din ţară, în semn de binemeritată recunoaştere şi preţuire a celui care a fost considerat Poetul Nepereche al românilor.
Voi menţiona doar câteva dintre manifes­tările la care am avut bucuria să fiu prezentă.
În iunie 1964, am fost invitată la Aca­demia Română la Bucureşti (Sesiune comemorativă şi spectacol omagial), Boto­şani şi Ipoteşti împreună cu surorile mele. Apoi, în vara anului 1989, anul Centenamlui Eminescu, în afară de participarea la Sesiunea de la Academie (Bucureşti) şi manifestările culturale şi artistice de la Ipoteşti, Botoşani şi Iaşi, amintesc pe cele din Brăila, Focşani, Braşov, Biblioteca Pedagogică-Bucureşti şi Casa memorială „Tudor Arghezi“ de la Mărţişor (Bucureşti).
lată, titlurile unor comunicări susţinute de mine cu aceste ocazii:
11 mai 19S9-Brăila: „Dulceapovară a unui nume“
21 mai 1989 – Mârţişor-Bucureşti: „Eminescu şi Arghezi“
14 iunie 1989-Braşov: „Eminescu în documentele de familie“
Liceul din Predeal (unde mi-am desfăşurat activitatea de profesor de limba română şi franceză din 1969 până în 2003) împreună cu Casa de Cultură şi Oficiul Judeţean de Turism au organizat pe 12 iunie 1989 simpozionul „Centenar Eminescu“, la care, de asemenea mi-am adus contribuţia.
Alte participări:
– Banchetul spiritual „Eminescu la Floreşti“ – ed. a III-a, organizat între 13-15 iulie la Tg. Jiu şi Floreşti;
– Interviu acordat ziarului „Braşo­veanul“ din Braşov (12-18 iunie 2001);
– Interviu privind genealogia familiei, acordat Televiziunii române pe 21 iunie 2001;
– Participarea la lansarea căiţii „Povestea Magului călător în scrierile lui Mihai Eminescu“ a prof. loan Câmpan (13 ianuarie 2002);
– Interviu acordat Studioului din Iaşi, în vederea realizării unei emisiuni dedicate lui Mihai Eminescu – 17 ianuarie 2005;
– Interviu acordat Studioului TV Cultural – Bucureşti pentru emisiunea din 15 iunie 2005, închinată Poetului.
Aş dori să mă opresc puţin asupra unui eveniment deosebit care s-a petrecut în anul 2000, declarat „Anul Eminescu“, în viaţa culturală a micului nostru oraş de munte, Predeal. Din iniţiativa Liceului Teoretic „Mihail Săulescu“ şi cu sprijinul Primăriei s-a desfăşurat în zilele de 18 şi 19 noiembrie 2000 un simpozion „Mihai Eminescu“ intitulat „Sus, pe creste, un luceafăr…“ A fost o manifestare complexă, considerată foarte reuşită. Participarea unor persoane culturale din ţară, între care eminescologi de vază, cum ar fi: prof.dv. Dimitrie Vatamaniuc (Bucu­reşti), prof. dr. Theodor Codreanu (Huşi), prof. dr. Tudor Nedelcea (Craiova), prof. dr. Nicolae Bulz (Bucureşti), prof. Petre Popescu Gogan (Bucureşti), prof. Gh. Calotă (Brăila), prof. dr. în ştiinţe teologice Const. Galeriu (Bucureşti), prof. Ion Itu (Bucureşti) etc. vine în sprijinul acestei aprecieri.
Din păcate, spre marea mea dezamă­gire, lipsa fondurilor băneşti ne-a împie­dicat să realizăm ceea ce ne propusesem: reînfiinţarea Societăţii Academice „România Jună“, care fusese înfiinţată în 1871 la Viena de către un grup de studenţi români, în frunte cu Mihai Eminescu şi a cărei activitate încetase în anul 1944.
8. Nu am publicat articole, eseuri sau lucrări literare cu privire la Mihai Eminescu, considerând că, în calitate de membrii de familie, aş fi putut fi subiectivă şi astfel aş fi dat ocazia să se facă diverse aprecieri sau comentarii nedorite.
9. Ridicarea unor lucrări monumentale, busturi ori statui, întru cinstirea Poetului, a frământat mintea multor artişti plastici din vechea şi din noua generaţie. Personal nu am avut ocazia să partitip la Brăila şi Focşani la dezvelirea bustului Poetului în cadrul Centenarului Eminescu. Autorii celor două opere sunt sculptorii Dumitru Pasima (Brăila – 11 mai 1989) şi Marcel Guguianu (Focşani -22 iunie 1989).
Pe lângă emoţia firească pe care mi-au creat-o aceste două evenimente, în calitate de rudă a Poetului, am simţit o mare mândrie şi mulţumire sufletească izvorâte din recunoaş­terea valorii spirituale a acestui Geniu vrăjitor al condeiului, care a fost Mihai Eminescu.
Gândul meu, de profundă admiraţie şi recunoştinţă, se îndreaptă către toţi aceia care îl venerează pe Poet şi spre Dvs., d-le prof. N.D.Petniceanu, evident, nu în cele din urmă, către toţi aceia care se străduiesc -într-un fel sau altul – să-i păstreze nemuritor pe Mihai Eminescu, această figură uimitoare care a intrat în sfera dătătoare de lumină a legendei şi a cărei strălucire se răspândeşte odată cu trecerea timpului.
10. Este ştiut faptul că articolele critice au la originea lor motive diverse. Unele sunt animate de intenţii bune, fie de a îndruma, fie de a corecta aspectele considerate neconforme cu i calitatea. Altele, pe care le-aş numi critici interesante, prin care autorii ior încearcă şi speră să se remarce, poate şi din cauză că lucrările lor nu s-au putut ridica la nivelul celor pe care le constestă.
În săptămânalul „Dilema“ nr. 265/27 februarie – 5 martie 1998 – director fondator Andrei Pleşu, au apărut câteva articole critice la adresa lui Mihai Eminescu. Unele i-au contestat actualitatea, altele ierarhizarea operei (mai ales poeziei), afirmându-se că nu are nici o valoare. S-au formulat consideraţii critice şi pe marginea prozei eminesciene şi a activităţii ziaristice a poetului, încercându-se în cadrarea lui în unele curente politice. Nu au fost uitate nici operele de artă (picturi, sculpturi) care îl omagiază pe poet. O mare parte din aceste articole sunt scrise într-o manieră insultă­toare, răuvoitoare, cu intenţia vizibilă de a-l „desfiinţa“ pe Eminescu.
Fireşte, ca descendentă directă a familiei marelui poet, aceste aprecieri nu m-au bucurat, dimpotrivă, ele m-au mâhnit profund. Nu pot, însă, să nu remarc faptul că, dacă s-a câştigat ceva în România astăzi, aceasta este libertatea de expresie. Fiecare are dreptul să-şi formeze o părere personală-despre un scriitor sau altul şi este liber să şi-o exprime. Mai trebuie, totuşi, să treacă un timp, cred eu, până vom evolua şi în găsirea şi folosirea celor mai adecvaţi termeni pentru exprimarea ideilor noastre mai ales în presă şi în alte mijloace formatoare de opinii, cum ar fi radioul, televiziunea etc.
Pentru a fi mai subiectivă, cum am mai spus, nu am vrut să fac comentarii de specialitate privind opera poetului. Pentru mine personal, Mihai Eminescu a fost, este şi va rămâne ce! mai mare poet român. Indiferent de ce s-a scris în săptămânalul „Dilema“, articole între care unele m-ar scuti chiar de orice comentarii, sau ce se va mai scrie, eu cred în genialitatea operei emines­ciene. De aceea consider că Eminescu nu merită astfel de aprecieri denigratoare. Sigur că nu tot ce a scris reprezintă opere de artă, dar cea mai mare parte a creaţiei sale nu poate fi negată, ea rămâne etalon de frumuseţe şi valoare, părere pe care, de altfel, o împărtăşeşte marea majoritate a oamenilor de cultură română din ţară şi de peste hotare.
Sunt convinsă că timpul va cerne ideile critice şi îi va aşeza nemilos pe cei ce scriu, pe treapta pe care singuri şi-au ales-o prin lucrările lor. El va trece în umbră aceste secvenţe de denigrare, secvenţe de care, după cum ştim, Eminescu nu a fost scutit nici în timpul vieţii, ca şi alte mari genii ale culturii universale, de-a lungul secolelor.
P.S. Stimate D-le Prof. N.D.Petniceanu Doresc să aibă succes lucrarea ce o veţi publica şi vă rămân recunoscătoare pentru dragostea statornică ce o purtaţi poetului Mihai Eminescu şi pentru sacrificiile materiale pe care le faceţi.
Multă sănătate, dvs. si familiei, din partea mea şi a soţului meu. dr. Emil Stanislav.
 
Nota redacţiei: materialul figurează într-o carte, probabil Domnul Eminescu soseşte iarna. vol. II pentru anul 2010. Voia Domnului…
20 octombrie 2005, Predeal
Prof. DIDONA EMINESCU-STANISLAV