Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DOMINIC DIAMANT: OCTOGENARE (2)

DOMINIC DIAMANT: OCTOGENARE (2)

ETERNA, MAGICA POVESTE

 

O, câte pasiuni mistuitoare

N-au modelat eroi, nu au distrus

Şi n-au creat aripile să zboare

La înălţimi nicicum de presupus

 

Cum s-au croit şi cum se destrămară

Imperii numai datorită lor

Cu o mitologie legendară

Realizează orice muritor

 

Câte poveşti şi epopei marcante

Iubirea pătimaşă n-a iscat

Că opera lui Shakespeare şi-a lui Dante

Spun prea puţin din totul întâmplat

 

Şi câte, Doamne, nu s-or mai petrece

În lungul şir al lumilor ce vin

Pe mine,vai, de-o să mă lase rece,

Vor fremăta cu-acelaşi puls divin

 

„Dacă iubire nu-i, nimic nu este”

A spus un scriitor contemporan

Şi totu-i prins de magica poveste

Cu firul ei de aur diafan.

***

 

SUPERFICIALITATE

Ce vorbe goale, făr-acoperire

Suntem obişnuiţi să-nşiruim

De parcă veşnic a iubi-iubire

E paravanul nostru unanim

 

Ce de truisme dezarticulate

Se balansează în vocabular

Şi nici le pasă că nu pot s-arate

Din ce pământ necultivat răsar

 

Şi-aşa, tot patinăm la întâmplare

Pe pojghiţa subţire de rahat

Încât, dacă se crapă, ni se pare

C-a fost un ghinion şi e păcat

 

Numai când apelăm la vorbe grele

De sensul clar pe care îl conţin

Nu mai există apă să ne spele

Şi ne uităm chiorâş la Cel Divin

***

 

APOCALIPTICĂ

 

Iubiţii mei, sfârşitul e aproape

Cum nici gândim şi refuzăm a crede

Dar, după toate semnele, se vede

Şi nimeni nu va fi să ne îngroape

 

Nu-s panicard şi nu cobesc prosteşte

Nici paranoic nu-s, de bună seamă

Dar, oricât de lucid aş fi, mi-e teamă

Că-ngrijorarea mea s-adevereşte

 

Savanţii stau cu cărţile pe masă

Şi nu le e în fire să trişeze

Pe cele mai înalte metereze

Suind temerile ce îi apasă

 

Iubiţii mei, când moartea ne îmbie

La orice pas şi-n fiecare clipă

Nu faceţi din viaţă o risipă

Trăiţi-vă momentu-n bucurie

 

Că soarta noastră e pecetluită

De raţiuni ce nu pot fi aflate

Şi-oricât ne-am zbuciuma, oricât ne-am zbate

Ne-aşteaptă entropia infinită.

***

 

AGNOSTICĂ

 

Îmi sună-atâtea galaxii în creieri

Că eşti nebun de vrei să le cutreieri

Cu nanobotu-ţi simplu, de cacao,

Ce-a expirat de mult în Curacao

 

Tu crezi că universu-i o băltoacă

În care ciocoflenderii se joacă

De-a tata şi de-a mama cu fervoare

Când n-ai habar cât e de mic sau mare

 

Îţi dai şi tu, savant, cu presupusul

Fără să ştii că poate fi opusul

Atâtor universuri ce palpită

În lumea nevăzută, infinită

 

Şi nu mă mir de umbra mea infimă

Necunoscând cât e şi ce exprimă

Ce galaxii profunde se confruntă

Beligerante sau în chip de nuntă

 

Încât a pronunţa vreo judecată

Îmi pare o prostie gogonată

Doar să mă amăgesc cât sunt de mare

Când, Doamne, nici nu ştiu ce mi se pare.

***

 

EU ŞI OVIDIU

 

De ierni geroase şi pustiitoare

S-a plâns Ovid la Pontul Euxin

Ca şi când vremea ar fi fost datoare

Să-l onoreze-ntr-un peisaj divin

 

El nu putea-nţelege cum barbarii

Suportă-acel regim devastator

Şi trimitea elegiace arii

La Roma, de durere şi de dor

 

Astfel şi-a scris el opera babană

De Triste şi Egloge, ce-a rămas

Drept mărturie fără de prihană

A exilatului cu dulce glas

 

Păi, dac-ar fi contemporan cu mine

Şi ar vedea-n ce hal mă părpălesc

De vipiile verilor haine

Ce pârjolesc pământul românesc

 

Cum îmi răcesc într-un lighean cu apă

Picioarele, să scriu vreo poezea

Ar lua o gloabă, fie şi toroapă (fie ea şi şchioapă)

Şi ar fugi de nu s-ar mai vedea.

***