Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » GEO GALETARU: Vasilica Ilie sau sinceritatea confesiunii

GEO GALETARU: Vasilica Ilie sau sinceritatea confesiunii

Poeziile din volumul „Reflecţii” (Iaşi, Editura PIM, 2012) se înscriu în linia deja cunoscută a liricii Vasilicăi Ilie (vezi volumul „Fereastra de la Răsăritul Cuvântului”, Iaşi, Editura PIM, 2o10),autoarea optând pentru o sinceritate absolută a confesiunii, pigmentându-şi, din când în când, jerbele metaforice cu subtile inserţii care ţin de o abordare mai deschisă a problematicii de viaţă şi, de ce nu, de o filosofie oarecum genuină a faptului existenţial: „Curge timpul/ ca ploile repezi de vară” („Introspecţie”) sau: „Cine oare ne joacă la cărţi soarta, în umbra grelei ierni/ şi cine bate clopotul când suntem încă vii” („Cu prudenţă”). Întâlnim în paginile acestei fermecătoare cărţi aceeaşi propensiune spre dimensiunea erotică, aceeaşi cultivare a candorii şi a stărilor surdinizate, învelite într-o aură de calm şi discreţie, uneori, sau de explosive expansiuni sentimentale, alteori. Autoarea se mişcă dezinvolt pe o arie tematică generoasă (subsumând erosul carnal sau spiritualizat, cultul reveriei, al stărilor crepusculare, dar şi exuberanţa trăirilor ardente), apelând la mijloace poetice diverse. Este meritul poetei de a fi reuşit să ocolească locul comun, tirada grandilocventă şi găunoasă, insertul filosofard şi lipsit de rezonanţă şi să fi ales calea cea mai sigură spre sensibilitatea cititorului: expresia revelatoare şi plurivalentă, imaginea poetică percutantă, capabilă să stârnească emoţii şi să provoace acel frison de tulburare interioară, pe care doar adevărata poezie îl poate genera: „În ce culori/ să mai îmbrac cuvântul,/ când eu cunosc/ doar alb şi negru?/ Cum să mă mint de-acum înainte/ când inima mea/ sângerează cuvinte?” („Alb şi negru”).

Un aer elegiac, plin de reverie şi melancolie, se insinuează în textura acestor poeme, încărcându-le de o indefinibilă blândeţe şi suavitate. Versurile conţin retorica inefabilă a diafanităţii, invitându-ne la un veritabil festin imagistic, în care rezonează, în egală măsură, fiorul incertitudinii şi evocarea unei iubiri neîmplinite şi mereu aşteptate. Sentimentul de dragoste se decupează cu delicateţe şi candoare, iar aşteptarea, perpetuă şi necondiţionată, transfigurează fiinţa, eliberând-o de zgura cotidianului. În asemenea ipostaze, lirica Vasilicăi Ilie ne aminteşte de versurile de început ale Anei Blandiana: „Îmi înfloresc coapsele cu maci/ şi dau în pârg cireşele de iunie./ Vântul de la răsărit îmi suflă în urechi/ cuvinte de iubire şi de alintări…// Dorul de dragoste îmi creşte ca o pâine/ şi-aştept să se-mplinească-n vara asta!” („Poem optimist”).

Şi, dacă am încercat să sugerăm resurecţia emoţiei şi delicateţea sentimentelor prezente în acest volum al Vasilicăi Ilie, nu ne putem cenzura plăcerea de a constata că autoarea mânuieşte cu siguranţă uneltele poetice, aplecându-se cu atenţie asupra expresiei şi cizelând-o cu încăpăţânere şi dragoste de bijutier. Căci Vasilica Ilie refuză aproape ostentativ tentaţia facilă a ludicului, alegând, în locul unui discurs minat de vers-librismele unui postmodernism prost înţeles (şi la fel de prost aplicat), rigoarea unor stanţe cu evidentă coloratură imagistică.

Volumul „Reflecţii” se încadrează într-un registru tematic amplu, implicând un flux liric impresionant, care pendulează între graţios şi patetic, între sentimentul elegiac al singurătăţii şi preeminenţa dimensiunii social-existenţiale: „Astăzi parcă am fost expulzată din cochilia unui melc/ şi când am dat de lumină mi-au orbit ochii./ Am bâjbâit să găsesc troianul de zăpadă/ încărcat de cuvinte,/ strat după strat, egal cu numărul zilelor de singurătate” („Neînţeleasă”) sau: ” Mi-e greu să te caut acolo unde singurătatea/ şi-a pus în lesă iubirea/ şi-o plimbă ca pe o umbră/ eliberată de o rază de soare…” („Mi-e greu să te găsesc”).

Transparenţa sentimentului şi melancolia fiinţei sunt palierele predilecte pe care se situează melopeea lirică, discretă şi profundă, a Vasilicăi Ilie din acest volum. Stihul subjugă printr-o frumuseţe aparte, naturală, tradusă într-o cantabilitate molcomă şi legănătoare, care te învăluie şi te cucereşte, în acelaşi timp: „Dar, în liniştea de după cortină, o urmă de toamnă/ îngână plânsetul unei frunze rătăcite,/ iar eu mă cufund în melancolie” („Melancolie”) sau: „Mi-e teamă să nu lovesc cu imaginaţia/ clopotul universului” („Purificare”).

Egală cu sine în ceea ce priveşte generozitatea şi autenticitatea sentimentelor, dar şi predilecţia pentru imaginea expresivă, reverberantă, Vasilica Ilie îşi conturează cu acest volum o personalitate distinctă, cultivând o poezie care-şi scrutează viitorul cu încredere, luciditate şi, deopotrivă, cu orgoliu. Ferită de obscurităţi şi de contaminări facile, lirica Vasilicăi Ilie îşi proclamă propria condiţie şi propria raţiune de a fi: aceea de a instaura prin cuvânt, prin metaforă, primatul purităţii sufleteşti într-o lume asaltată de clişee şi impostură.

GALETARUConfesivă în datele ei primordiale, poezia Vasilicăi Ilie nu-şi refuză, totuşi, o anumită tentaţie a problematizării, nefiindu-i străină dimensiunea reflexivă: Ne vedem chiar pe noi, deformaţi,/ în oglinda ei/ Dacă ne străduim/ să vedem dincolo de ea/ putem asista/ la răstignirea noastră” („Stare 10”).

Anvergura trăirilor din această carte, transpuse în registrul nuanţat al unui discurs cald şi învăluitor, dimensionează resurecţia unui lirism de autentică vibraţie afectivă. Volumul „Reflecţii” prefigurează, fără îndoială, un prag matur al poeziei Vasilicăi Ilie, anticipând un traseu liric în care esenţializarea temelor, grafată pe o imagistică originală, anunţă iminente surprize viitoare.

Geo Galetaru