Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » LILIOARA MACOVEI: Când dorul de casă, nu are casă

LILIOARA MACOVEI: Când dorul de casă, nu are casă

Cândva, nopţile la ceasuri de nesomn mi le ocupam cu gândul acasă. Respirăm a bucurie, a mulţumire, pe toţi ştiindu-i că sunt bine. Inima nu se temea de vreo furtună şi zorii îmi furau zâmbete adormită fiind.

Nu demult, nopţile la ceasuri de nesomn mi le ocupam cu gândul tot acasă. Respirăm printre suspine înfundate, printre cuvinte risipite aiurea, printre întrebări şi săgeţi în inimă. Mă trezeam cu mâinile împreunate şi întotdeauna degetele mari erau stavilă lacrimilor. Cine să te audă? Cine să te întrebe ceva? Şi dacă aşa ar fi fost, nu cumva era doar o rătăcire de sunete?

Silabisesc rugăciuni poate voi visa ceva dar sunt prăduită. Mă duc în anotimpuri cu muguri şi zăpadă, struguri şi cireşe şi toate mă dor. S-a făcut ziua şi-mi potrivesc paşii pe cărări cunoscute. Îmi par străine şi sunt nedumirită. Nu am întâlnit zâmbete, nimeni nu ştie ce înseamnă râs dar nu mă îngrijorează asta, deloc, doar îngreunarea umerilor. Mă trag în jos, mă dezarticulează, sunt în incapacitate de trecerea pragului şi mă rog de picioare să meargă normal.

Cer iertare lor, mă apuc să citesc cărţile recomandate de ei şi plâng când în mine, când în batistă. Muntele este înalt şi din clipă în clipă parcă tot mai abrupt. Se urcă greu, îl urc greu şi vârful mi se pare de neatins.

– De ce greutatea asta?

– Ştie cineva de ce, păi cum crezi că se desfăşoară programul?

Şi-am strigat iarăşi la vânt. Avea dumnealui o batere şi-un şuierat necunoscut mie. Mătura inimi, mătura, trântea, acoperind strigătul meu, înfuriindu-mă. Sunt la marginea lumii şi încerc să atârn gândurile de copacul uitării. Nu le pot lăsa, nu ştiu prea bine de ce şi mereu le iau de acolo. De fiecare dată mă rănesc şi-mi îndrept privirea spre cer.

– Crede-mă Doamne, că nu mai pot!

Ştiu bine că mă crede doar eu nu pricep multe. Doar eu mă cufund în cenuşa de cuvinte, cele arse de dor, cele încinse de drag, cele multe şi din ce în ce mai grele. Le duc în inimă, le duc cu bucată, le duc cu grupul şi le tot duc. Nu ştiu unde este capătul drumului, dar simt că se îngreunează din zi în zi.

Nu împart nimic cu nimeni. Nu am cum, m-aş desfiinţa de tot şi-atunci?

După orice noapte aş vrea să simt o linişte a mea, numai a mea, dar ce să fac? Toate agitaţiile nocturne s-ar vrea învelite în şoaptele inimii şi nu găsesc metodă, nu ştiu cum să fac.

– Nu caut miracole sau poate că da, dar de ce am şi nu am îndoieli? De ce?

Nu consider legile Universului ca fiind imuabile, doar că după nopţile astea pline cu de toate, mă poticnesc şi mă limitez. Mare păcat! Şi ştiu.

Cu siguranţă că sufăr de sindromul inimă frântă. Consecinţele pot fi devastatoare. Şi ştiu.
În nopţile fără somn, adun amintirile dureroase. Şi sunt atât de multe…

Uneori agonizez într-o lume numai a lor, unde plânsul nu este permis. Se face inima de pământ, mă trage spre el, aş vrea să strig, aş vrea să dorm, să întreb, să tac şi toate să mă liniştească.

Dau de acea masă a tăcerii, unde stau două pahare cu apă, unul plin şi celălalt pe jumătate.

– Din care să beau?

– Din niciunul. Nu trebuie să bei nimic. Poţi să mergi mai departe, dacă vrei.

– Vreau!

– Atunci, grăbeşte-te!

 Şi mă grăbesc, aşa cred. Sau poate nu…

Cândva, inventam poveşti şi eroii ne erau prieteni. Cândva…

Cândva, nopţile la ceasuri de nesomn mi le ocupam cu gândul acasă. Respirăm a bucurie, a mulţumire, pe toţi ştiindu-i că sunt bine. Inima nu se temea de vreo furtună şi zorii îmi furau zâmbete adormită fiind.

Nu demult, nopţile la ceasuri de nesomn mi le ocupam cu gândul tot acasă. Respirăm printre suspine înfundate, printre cuvinte risipite aiurea, printre întrebări şi săgeţi în inimă. Mă trezeam cu mâinile împreunate şi întotdeauna degetele mari erau stavilă lacrimilor. Cine să te audă? Cine să te întrebe ceva? Şi dacă aşa ar fi fost, nu cumva era doar o rătăcire de sunete?

 LILIOARA MACOVEI