A V A T A R
Mergi spre ţintă pe calea ta
Entuziast, tenace şi răbdător,
Fiecare succes te bucură
Şi-ţi dă noi aripi să zbori,
Fiecare vamă e surmontată
De dragostea şi voinţa ta
Şi, tocmai când te găseşti
Pe culmea realizărilor,
Gata s-atingi apogeul (extazia),
Un fenomen din senin
Îţi spulberă instantaneu
Întreaga minune creată
Doamne, unde-am greşit
De trebuie să sufăr atât
Şi-i musai s-o iau de la capăt ?
***
APOCALIPTICĂ
Atâta jeg şi-atâta murdărie
S-au adunat în sufletele noastre
Împresurate de bicisnicie
Şi-adânc cutremurate de dezastre
Atâtea viituri necontrolate
Şi revărsări urât mirositoare
Ne-au cotropit destinele, cu toate
Urgiile stârnite de vâltoare
Încât te miri cum lumea mai rezistă
Şi nu s-a scufundat în întregime
Şi vezi paloarea infinit de tristă
Înnegurându-i feţele sublime
Şi te cuprinde o perplexitate
Exasperantă, ce te-nnebuneşte
Şi nu mai poţi să ştii încotro bate
Nici vântul, să te mlădii omeneşte
E un vertij ca de sfârşit de lume
De-al cărui vaier nimenea nu scapă
Doar tu te amăgeşti să afli cum e
Furat şi dus de-nvolburata apă.
***
RĂZBOI STUPID ŞI GRATUIT
Mă tot războiam cu imaginea mea
Care se ascundea şi ferea
De privirea mulţimii nepregătite
Să cânte-n struna unui gogeamite
Geniul, veşnic neîmpăcat
Cu lumea în care, plângând, a intrat
Mă războiam, atacând-o dur şi frontal
De parc-ar fi fost cel mai straşnic rival
În ideea de a o fi deplin convertit
La rigorile lumii ce-n ea m-a primit.
Nu ştiam, nu vedeam cât de greu e să ţii
Sub control demonii nărăvaşei trufii
Şi, din lupta sălbatică, surdă şi grea,
Terfelită ieşea tot imaginea mea
Care, oricum ai da-o şi răsuci
N-are cum se schimba şi nicicum converti.
Ajunsesem să cred, într-atât disperat,
Că pe frontul din umbra în care-am sperat
Se dădeau bătălii ce n-aveau nici un sens
Numai riscul fiind garantat şi imens
…Când, atât de târziu, în sfârşit, m-am trezit
Din coşmarul războiului meu îndrăc(g)it
Am văzut că imaginea mea suferea
Exclusiv din tendinţa excentrică, rea
Care nu-mi folosea absolut la nimic
Sastist de acest suicid, mă ridic
Spre-a-mi susţine imaginea, cum ar fi ea,
Numai Cel Nevăzut mai putând-o vedea.
***
LEGITIM LAMENTO
N-avem noi oameni să ne reprezinte
N-avem noi oameni bravi şi inimoşi
Capabili să ne ducă înainte
Entuziaşti şi nevânzând gogoşi ?
Nu ne mirăm noi înşine de unii
Ce fac minuni cu hărăzirea lor
Şi îşi cinstesc tot neamul şi străbunii
Realizând creaţii ce nu mor ?
Şi nu vedem cu ce dezinvoltură
Se sparg tipare ce s-au învechit
Şi se propagă altfel de cultură
În arealul nou aerisit ?
De ce străinii trebuie să vină
Să ne dea lecţii, să ne râdă-n nas
Ca să vedem cât suntem noi de vină
Că n-am ştiut şi, uite, ce-a rămas ?
De ce să vină lobby să ne facă
Deştepţii din alt capăt de pământ
Ca o frumoasă ţară dar săracă
Să pară şi lipsită de avânt ?
N-avem noi oameni ? Ce enormitate,
Câtă parşivitate mai ascund
Acele combinaţii scelerate
Ce ne visează un destind imund
Dar toţi străinii trebuie să ştie
Că nu mor caii doar când câinii vor
Că, de suntem aici de-o veşnicie,
Apoi avem şi-un veşnic viitor.
***
SENTIMENTALĂ
Văzut-am ţara dintr-un cap în altul
Ce minunată ţară, ce tărâm
De vis, cum a dorit a fi Înaltul
Şi cum l-au vrut latinii de la Râm
Văzut-am ţara cu o bucurie
Dar şi cu un alean de nedescris
Când am descoperit cum poa’ să fie
Iar hoţii şi tâlharii au decis
O, Doamne, şi Tu, Maică Preacurată,
Pe care, ca atei, v-am alungat
Cruciţi-Vă cu mine deodată
Şi apăraţi-mi neamul prea-ncercat
C-atâta jaf şi-atâta silnicie
Ce am văzut pe unde am trecut
N-au fost nicicând şi nici n-o să mai fie
Dacă prostiei nu-i mai dăm tribut
O, ţara mea de vis, îmbelşugată,
Sunt fericit dar, cu durere-n glas,
Doresc să nu mai suferi niciodată
Să ieşi din starea-n care ai rămas
Avem atâta dragoste de tine
Şi-atâţia temerari şi luptători
Că vei fi iar pe culmile divine
Cum vei fi fostă de atâtea ori
Nimic nu ne opreşte ca tâlharii
Şi hoţii să dispară în răstimp
Iar noi, înaintând peste fruntarii,
Să ne trezim cu tine în Olimp.
***