Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » FILO-STUDII » Prof. BIANCA ROŞU: PUBLICISTICA LUI MIHAI EMINESCU

Prof. BIANCA ROŞU: PUBLICISTICA LUI MIHAI EMINESCU

      Mihai Eminescu îşi începe activitatea publicistică odată cu studiile universitare. Poetul preia în articole unele teze din tratatele profesorilor săi de la Universitatea din Viena şi de la Berlin, precum şi din cursurile lor. O mare importanţă în pregătirea sa  intelectuală din perioada studiilor universitare au avut-o lecturile personale. Din memorialistica lui Ioan Slavici, aflăm despre preocupările lui Eminescu în legătură cu filosofia popoarelor orientale, a lui Spinoza, Fichte şi Schopenhauer. Tot aici aflăm despre traducerea din Kant. La început, ziaristica eminesciană este pusă în legătură cu climatul cultural şi politic al coloniei şi studenţimii române din Viena şi cu lupta popoarelor din Imperiul austro – ungar împotriva dualismului şi pentru cucerirea libertăţii naţionale.

     Este, probabil, cel mai mare publicist din istoria presei române, nu prin volumul celor scrise şi tipărite, unde este depăşit de Nicolae Iorga, ci prin complexitatea şi diversitatea chestiunilor pe care le–a abordat cu pasiune, pricepere şi talent, în deplină cunoaştere a acestora. Activitatea publicistică dezvăluie dimensiunea reală a ,,omului deplin al culturii române’’ ( C. Noica ). Din hăţişul de probleme, fie ele sociale, economice sau politice, cu care se confruntă societatea română din vremea sa – şi nu numai de atunci -, în spiritul patriotismului manifestat în marginile adevărului, Eminescu este ,,implicat’’ în istoria neamului său. Fiecare vers turnat de el în grai românesc, fiecare cuvânt incendiat din opera lui gazetărească, fiecare cugetare ieşită din mintea-i sclipitoare, topite în adâncul sufletului său la cea mai înaltă temperatură umană, te mişcă până la lacrimi. Sunt lacrimi care ţâşnesc dintr-o stare de vrajă estetică imposibil de descris.

     Activitatea gazetărească a poetului este cuprinsă între anii 1870 şi 1889, cu o întrerupere între iulie 1883 şi septembrie 1888 şi surprinde câteva epoci marcate de poziţia poetului în contextul social – politic din vremea sa. Criteriul de bază pe care se întemeiază această periodizare îl constituie schimbările intervenite în statutul personal al poetului în cursul activităţii sale scriitoriceşti, schimbări care hotărăsc, în fond, orientarea şi caracterul ei.

     În vasta arie de cuprindere a publicisticii sale, sprijinită pe o convingătoare argumentare validată de istorie, un loc distinct îl ocupă problemele apărării patriei, gazetarul văzând în oştirea permanentă reazemul independenţei şi libertăţii ţării. El face gazetărie cotidiană şi, alături de discutarea problemelor generale, se implică în dezbaterile la ordinea zilei. Consacră numeroase articole raporturilor ţării noastre cu imperiile vecine, ,,chestiunii orientale’’, războiului de independenţă, schimbărilor teritoriale, modificării unor instituţii bancare, reformei învăţământului, mişcării cultural- artistice, limbii române. Poetul nostru naţional manifestă atitudine oscilantă faţă de problema trecutului. Eugen Lovinescu observă că problemele dezbătute de poet capătă ,,adânci rezonanţe sufleteşti’’ şi că, deşi ,,cunoştea trecutul istoric, îl simţea totuşi ca poet’’. Şi George Călinescu atrăgea atenţia asupra dualităţii proprii gândirii eminesciene ca ,,poet’’ şi ca ,,intelectual’’. Eminescu se orientează spre trecut şi descoperă aici elementele unui model uman pe care îl preamăreşte.

  1. Vatamaniuc este de părere că ,,publicistica lui Eminescu, fie că tratează probleme de interes general, fie că se implică în dezbaterile cotidiene, este orientată spre viitor’’. Gazetarul a fost profund preocupat nu numai de trecutul, dar şi de viitorul poporului român. În acest sens, el propune soluţii economice. România nu trebuie să rămână o ţară agrară, ci se impunea să devină o ţară industrială, fie şi numai pentru nevoile ei. În presa vremii, a fost criticat pentru faptul că a luat atitudine împotriva ,,formelor fără fond’’. Această problemă o dezbate în numeroase articole, dar tot el arată că, odată introduse, ele nu mai puteau fi înlăturate, întrucât dezvoltarea ,,formelor fără fond’’, prin care se înţelegea introducerea instituţiilor din ţările apusene, reprezenta o realitate istorică ireversibilă care  urmărea să dea un conţinut real, prin înlocuirea oamenilor incapabili şi corupţi cu elemente capabile, cu bună pregătire şi cinstiţi. Critica sa se îndreaptă împotriva monarhiei, a partidelor politice, a administraţiei de stat. Are cuvinte de preţuire pentru o singură instituţie : armata. Acest lucru se explică prin faptul că o privea ca fiind formată din ţărănime, ,,clasa pozitivă’’ , care făcea cele mai mari sacrificii atât în vreme de pace, cât şi pe timp de război. Când vorbeşte despre ţărănime, singura care nu exploatează pe nimeni, doar natura pentru a produce bunurile necesare existenţei, el cere ca ,,aceşti hamali ai omenirii să stea cât se poate de bine’’.

     Un fapt care trebuie evidenţiat într-un mod cu totul şi cu totul deosebit este forma în care au fost redactate articolele şi studiile eminesciene. De apreciat rămâne, înainte de toate, conţinutul de idei, calitatea discursului ştiinţific. Sub pana lui, ştiinţa, aridă şi abstractă de cele mai multe ori, a devenit mult mai agreabilă şi mai uşor de asimilat. Şi aceasta datorită frazei şi stilului său impecabil. Fraza, atent şlefuită, este de o eleganţă şi de o corectitudine cum rar putea fi întâlnită la acea dată. Cât priveşte stilul, el este de la un capăt la altul viu, colorat şi de-a dreptul captivant. Ziaristul nu şi-a cruţat confraţii, satirizând informaţiile de atunci care derutau limbajul literar, impregnându-l cu termeni şi construcţii imitate după modele străine. A combătut pe impostori şi excesele neologice, stabilind antiteze originale între aspectele pozitive ale evoluţiei limbii şi experimentele primejdioase pentru cultura naţională. Comentariile sale despre specificul stilurilor în dezvoltare, în special despre arta scriitorilor, despre importanţa operelor literare autentice, sunt dintre cele mai originale şi mai subtile. El opune limbajul artistic al lui Bălcescu, Odobescu, Creangă, Slavici, autorilor fără stil şi propune astfel o cale practică de înnoire a stilului artistic, a limbii literare în general. Alecsandri şi Negruzzi, în ale căror opere fondul istoric şi sursele populare ale invenţiei stilistice erau aşa de fericit armonizate, puteau fi modele de limbă artistică.

     Dacă în ultima perioadă a publicisticii eminesciene predomină o atitudine încruntat polemică, în ultima perioadă poetul îşi permitea unele momente de satiră şi nu ocoleşte gluma liberă, ţărănească. Al. Oprea afirma: ,,Am spune că articolele sale sunt mai mult foiletoane decât pamflete, chiar dacă nu va ajunge niciodată la rafinamentul înţepăturii fine, a ironiei de salon, firea lui combativă, cu reacţii directe, dându-şi repede în petic’’. Una dintre trăsăturile gazetarului Eminescu este şi calitatea  lui de cugetător. D. Murăraşu realizează un portret al poetului, aşa cum se desprinde din aria activităţii jurnalistice, apreciind arta sa de ,,o mare dibăcie de compoziţie’’ şi precizând că în articolele de tinereţe el ,,nu dispreţuieşte arta laborioasă a compoziţiei’’. Chiar în articolul ,,O scriere critică’’, cu care debutează în ziaristică, Eminescu îşi demonstrează ,, dibăcia de compoziţie’’, folosind procedee  caracteristice stilului junimist.

     S-a discutat foarte mult despre violenţa stilului eminescian. Poetul a contribuit nespus de mult la introducerea invectivei directe în limbajul şi habitudinile curente ale gazetăriei. În articolele sale, se găsesc tot felul de atribute: ,,stupidul de Serurie, gheşeftarul Carada, paraliticul şi ramolitul Caragdis’’, ,,delichodactilul milionar Costinescu’’ şi alţii. Satira eminesciană este directă, lipsită de orice podoabă stilistică. Deşi în articolele sale atacă personalităţile politice ale vremii, nu se reţine însă niciun portret distinct al vreunuia dintre aceşti oameni. Politicienii liberali sunt văzuţi ca nişte monştri apocaliptici, ,,luceferi negri’’, ca nişte degeneraţi, de o ,,decrepitudine fizică vădită,, , ,,guşaţi, cretinizaţi – neaude, neavede, neagreul pământului’’. C. A. Rosetti este asemănat cu Anticristul, fiind o ,,hidoasă pocitanie’’. Prezentul este descris în tonuri apocaliptice, iar trecutul în culori paradisiace.

     O caracterizare completă şi deosebit de frumoasă a activităţii gazetăreşti a poetului o face G. Călinescu : ,,Ridicată, dar, pe o schelă solidă de idei cu toate  treptele emotivităţii, caricaturizând abstractiv şi speculând concret, gazetăria lui Eminescu e o operă ideologică şi poetică totodată, trainic literară, tot atât cât şi poeziile…’’. D. Vatamaniuc adaugă: ,,Diversitatea problematicii abordate, profunzimea analizei, capacitatea de a releva mari adevăruri într-o viziune de largă perspectivă îl situează pe Eminescu în rândul celor mai de seamă mânuitori ai condeiului gazetăresc’’.

prof. lb. rom BIANCA ROŞU

Şcoala Gimnazială „Principele Radu”, mun. Adjud, judeţul Vrancea