Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GEORGE NICOLAE STROIA: SFÂRȘIT?!…

GEORGE NICOLAE STROIA: SFÂRȘIT?!…

De ce este viața atât de efemeră și timpul atât de necruțător? De ce nu rămânem veșnic tineri, pentru a ne bucura de albastrul zării, de apusul soarelui, de lumina stelelor? De ce toate se sfârșesc odată pentru totdeauna?

Privesc o ființă pentru care nisipul din clepsidra timpului aproape s-a scurs, care în curând se va alătura universului, transformându-se în lumină. Niciodată nu m-am simțit mai neputincios, ascultând cum împletește cuvinte tremurânde cu buzele uscate de sete. Îi simt palmele cum îmi ating fața, cum mă învăluie. Mă simt în siguranță. Pielea ei catifelată pare că nu a fost atinsă de greutățile vieții, dar e din ce mai rece.  În jur, o liniște paradoxală este străpunsă din când în când de șoapte, de plânsete, de suspine. Timpul pare că s-a oprit. Trece atât de greu… de chinuitor… mă face să îmi amintesc de vremurile trecute când mă plimbam de mână cu bunica mea pe aleile tomnatice, pline de frunze care foșneau la fiecare pas. Atunci nu înțelegeam ce înseamnă sfârșit, credeam că toți trăim veșnic într-o lume lipsită de probleme. Atât de naiv… de neștiutor.

Privind frunzele căzând ușor pe pământ, am întrebat: ”Bunico, noi nu murim, nu-i așa? Suntem veșnici”. Cu glasul ei cald și dulce mi-a răspuns, privind în zare: ”Nimeni și nimic nu e veșnic, nepoțelul meu, doar Dumnezeu. Toți avem un sfârșit, eu… chiar și tu”. În acel moment toată lumea mea se năruise… nu mai eram nemuritor. Am întrebat din nou, cu lacrimi în ochi: ”Și când va veni sfârșitul, bunico, când vom muri? Cu același calm, răspunse: ”Nimeni nu poate ști… doar Dumnezeu, dar ție îți pot spune că mai ai mult timp”…

Pentru acele clipe am vărsat multe lacrimi, confuz, dezamăgit, gândindu-mă că toate persoanele pe care le iubesc vor sfârși cândva și eu odată cu ele… Dar, în scurt timp am acceptat gândul: Totul are un sfârșit

Dar de ce chiar acum ? De ce nu mă mai pot plimba încă o dată de mână cu bunica mea? De ce nu pot să fiu din nou naiv, să cred că suntem toți nemuritori? Vreau să știu de ce sufletul ei se află acum chinuit într-un corp care se stinge ușor, care va deveni una cu pământul? Te rog, nu pleca acum, mai stai… nu poate fi adevărat… vreau să rămâi pentru veșnicie!

Acum înțeleg… Toți suntem egali în fața unui singur Dumnezeu… Nu contează cât de bogați sau cât de săraci trăim… Suntem unici în felul nostru, dar egali în același timp… Toți împărțim aceeași soartă… același unic sfârșit!

GEORGE NICOLAE STROIA

Aseară, 1 septembrie 2015, târziu în noapte…