Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TEATRU » MARIN IFRIM: Din istoria “Teatrului George Ciprian” – Cum “Tovarăşul Zaharia Stancu” ajuta dramaturgii, fentând cenzura !

MARIN IFRIM: Din istoria “Teatrului George Ciprian” – Cum “Tovarăşul Zaharia Stancu” ajuta dramaturgii, fentând cenzura !

       Aşa cum am mai spus, între Dumitru Trancă, director al Centralei Editoriale şi dramaturgul George Ciprian a existat o relaţie profesională bazată pe respect reciproc. Când autorul „Omului cu mârţoaga” îi scrie „Tovarăşului Trancă”, pe 10 martie 1964, că „Am trecut pe la Dvoastră ca să vă văd fiindcă,spun drept, mi-era dor să mai stăm de vorbă împreună”, nu se referă, desigur, la o vizită acasă la Dumitru Trancă, ci la una simplă, de serviciu, la sediul Centralei Editoriale.  Dramaturgul intenţiona să-l întrebe despre stadiul în care se află editarea lucrării Macferlan, observând ironic şi chiţibuşar, cum era: „Am făcut iniţial o mare greşeală: v-am dedicat Dvoastră această poveste. Nu trebuia. Am sărit peste cal. Mi-am dat pe urmă seama. De aceea sunt de părere să anulăm dedicaţia şi să-l lăsăm pe Macferlan să se descurce singur cu Graţiela lui…- afară numai dacă povestea aceasta v-ar plăcea în chip deosebit”. Tot în această misivă capricioasă, George Ciprian vine şi cu propunerea ca „Tovarăşul Trancă” să-şi îndrepte atenţia către o altă lucrare a sa, „Un lup mâncat de oaie”, căci, îl asigură dramaturgul, „este o lucrare comunistă care a fost primită cu entuziasm de tovarăşul Zaharia Stancu, anunţând-o, cu surle şi ţimbale, pentru stagiunea următoare”. Acum, la 25 de ani după căderea comunismului, asemenea atitudini, de invocare a faptului că lucrarea întruneşte anumite condiţii impuse de sistem, ar putea fi considerate compromisuri. În realitate, George Ciprian era prea bătrân pentru a mai lupta bazându-se doar pe forţa indubitabilă a creaţiilor sale, chestiune dovedită în timp de succesul fulminant al piesei sale de debut. La un moment dat, îi mărturiseşte lui Trancă faptul că este convins că până se va juca „Lupul mâncat de oaie” va trece multă vreme, iar el e cam grăbit şi s-ar mulţumi doar cu „bucuria tiparului”. Este convins că cele trei piese de rezistenţă ale sale – „Omul cu mârţoaga”, „Capul de răţoi” şi „Un lup mâncat de oaie” – sunt un „terţet” care îi conturează personalitatea, afirmaţie care se bazează pe „vâlva pe care au stârnit-o primele două lucrări”, convins fiind că de aceeaşi „vâlvă” va avea parte şi cea de-a treia. Şi iar punctează decisiv, strecurând în scrisoare o observaţie prin care îi cere lui Dumitru Trancă să forţeze lucrurile: „Domnii de la E.S.P.L.A. parcă stau la îndoială. Ezită. Vă rog faceţi-le un semn, să se liniştească…”. În ziua de azi, astfel de atitudini fireşti ar fi încadrate undeva la”trafic de influenţă”. Bietul dramaturg nu făcea decât să-şi exprime îngrijorarea faţă de postumitatea operei sale şi, o chestiune excepţional figurată, chiar şi sub sistemul acela destul de rigid, în care existau delatori din belşug, oamenii aveau încredere unii în alţii, inclusiv în capricioasa şi sofisticata lume a scriitorilor, altfel nu se explică sinceritatea cu care dramaturgul scrie negru pe alb că „tov. Zaharia Stancu a avut grijă să treacă piesa prin furcile caudine ale cenzurei”, încheindu-şi scrisoarea (a 6-a către Dumitru Trancă, din cele 19 publicate de Marcela Chiriţă) cu o premoniţie caracteristică celor dominaţi tot timpul vieţii de o luciditate şi un realism dezarmante:”Şi astfel voi trece senin în lumea celor care nu cuvântă…”  Într-adevăr, după numai patru ani, la data de 7 mai 1978, marele dramaturg George Ciprian avea să-şi dea obştescul sfârşit intrând definitiv în istoria literaturii şi, implicit, a dramaturgiei române, fiind situat, pe merit, undeva foarte sus, lângă genialul I.L. Caragiale. După 18 ani de la moartea sa, numai bine pentru a nu intra într-un con de umbră, care ar fi putut veni pentru totdeauna,la Buzău a luat fiinţă Teatrul „George Ciprian”, primul teatru profesionist de proiecte din România, având deja o activitate notabilă,  care, cu siguranță, va fi scoasă în evidenţă anul viitor, cu prilejul aniversării a 20 de ani de existenţă ; timp în care, pe scena acestuia au evoluat zeci şi zeci de actori consacraţi, dintre care, amintim în fugă, la prima reacţie instant a memoriei, câteva nume de ”clasici în viaţă”: Sebastian Papaiani, Gelu Nițu, Carmen Tănase, Candid Stoica, Ștefan Bănică Jr., Ileana Cernat, Mircea Diaconu, Geo Costiniu, Diana Lupescu, Niculae Urs, AdrianaTrandafir etc., neuitându-i nici pe cei dispăruţi, cei care, cel puţin în memoria colegilor şi chiar a eternilor spectatori împătimiţi de teatru, au păşit pe tărâmul legendelor: Ion Lucian, Ruxandra Sireteanu, Radu Panamarenco, Emil Hossu, Iurie Darie…

                                                                                                             Marin Ifrim