Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » CRISTIAN PETRU BĂLAN: JUSTIN CAPRĂ, UNUL DIN MARII INVENTATORI AI SECOLULUI NOSTRU (1)

CRISTIAN PETRU BĂLAN: JUSTIN CAPRĂ, UNUL DIN MARII INVENTATORI AI SECOLULUI NOSTRU (1)

De când trăiesc în Statele Unite, am avut mai multe ocazii să discut cu cetăţenii americani despre România, pornind convorbirile de la obişnuita întrebare dacă ei ştiu ceva despre ţara noastră. Cum deja mă aşteptam, cei mai mulţi au recunoscut sincer că ştiau foarte puţin despre noi sau chiar absolut nimic. Străduindu-mă să fiu calm, să nu mă indignez, întrucât auzisem că este proverbială ignoranţa culturală a americanului de rând faţă de problemele vieţii care nu au nici o legătură cu valoarea informaţiilor ce nu-i aduc vreun avantaj material practic, fie că renunţam să-l plictisesc cu asemenea întrebări, fie că încercam să-i ofer câteva informaţii generale despre etnia noastră şi locurile ei de baştină. Dar asta numai în cazul în care constatam că exista un cât de cât interes de a continua discuţiile pe această temă din partea interlocutorului. Altminteri, unii din ei nici nu voiau să audă vreo informaţie despre noi sau despre noţiuni geografice în general. Asta este trista realitate. Din fericire, au existat şi câteva persoane care, într-adevăr, aveau ceva informaţii despre România, răspunzându-mi cu sinceră amabilitate: „Aa… Da, da! Desigur, am auzit de România, cum să nu? Drakiula… Transylvenia… Ceaucescu… Nadia… Revoluţia contra comunismului din 1989…” Şi cam atât. Ce puteam să mai zic? Destul de puţin, dar, în fine, tot era ceva, fiindcă, la drept vorbind, dacă întreb pe majoritatea românilor să-mi enumere cele 50 de state ale Statelor Unite sau să-mi spună care-i capitala statului african Botswana, vom părea că suntem la acelaşi nivel cu americanii (moneda naţională a acestei ţări africane cred însă că o ştiu mulţi români; cine nu o cunoaşte va rămâne oripilat de numele ei românesc şi vă las să aflaţi singuri, cât despre capitală – ca să-i depăşim pe americani, vă scutesc să mai cercetaţi, spunându-vă de pe acum că ea se numeşte Gaborone)…

Deci, pentru motivul că nici noi nu ştim multe despre alţii, nu mai mă grăbesc să învinuiesc pe nimeni, deşi vinovaţi de ignoranţa americanilor cred că este, în cea mai mare măsură, conducerea ţării noastre şi noi înşine, care nu am învăţat încă să ne facem o reclamă turistică la nivelul Greciei, foarte cunoscută în America, sau măcar la nivelul Islandei, la fel de cunoscută care, în afară de gheizere, nu are nimic din spectaculozitatea măreţelor şi unicelor peisaje româneşti. Acestea, de exemplu, l-au uimit pe prinţul Charles, viitorul rege al Marii Britanii, deşi gurile rele spun că, în calitatea declarată recent că este un urmaş al domnitorului Vlad Ţepeş, el ar prefera chiar şi tronul României. Este, oricum, ştiut că Prinţul de Wales, mare admirator al plaiurilor mioritice, are un binevenit plan de protejare a codrilor seculari ai Transilvaniei, declarându-i magnifici, şi ar fi dorit să locuiască toată viaţa în România, unde deja şi-a cumpărat terenuri şi o locuinţă pe lângă Sibiu…
Să nu ne îndepărtăm însă de la subiect, fiindcă, nu demult, am întâlnit şi un intelectual american (Robert Hoffmann) care ştia destule despre ţara noastră – date istorice, economice, culturale, lingvistice ş.a. – deşi niciodată nu călcase prin estul Europei. Cu acest domn inteligent şi simpatic, am avut discuţii mai serioase şi mai lungi, uneori chiar contradictorii, fiindcă ar fi vrut ca noi românii să ne fi distins mai mult în contextul mondial, prin contribuţii mai remarcabile, căci i se părea că prea stăm în umbra altor popoare. Opinia lui m-a îndârjit, mai ales că mi-a spus-o de-a dreptul: „Poate că sunt vinovat că nu am căutat suficient, dar după câte ştiu eu până acum, românii tăi nu au contribuit cu prea multe la dezvoltarea tehnologiei mondiale. Poate invenţia lui Dracula cu ţeapa aceea înspăimântătoare care este mai teribilă decât invenţia ghilotinei, cerută a fi pusă pentru prima dată în practică de doctorul francez Joseph-Ignace Guillotin, chiar dacă nu el o inventase şi chiar dacă el regreta că-i poartă numele...” Americanul meu mergea prea departe cu învinuirile care aveau şi o vizibilă tentă ironică, dar pentru că era simpatic, l-am întrebat zâmbind: „Tu ai zburat vreodată cu avioane mari de călători?” „Hai că eşti bine… Ce întrebare! Sigur că am zburat”, mi-a răspuns el cu un ton firesc. „Atunci ai zburat datorită unei importante invenţii româneşti! – i-am replicat eu – fiindcă primul avion din lume cu reacţie a fost inventat de inginerul român Henri Coandă, care a zburat cu primul jet propulsor construit de el în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni. Aparatul a fost numit convenţional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris 1910. Este drept că avionul lui nu a zburat prea mult, fiindcă în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de inventator, deşi zbura bine, a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă pe un prototip inedit, s-a izbit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a căzut, iar Coandă s-a ales cu mici arsuri. Dar principalul este că el a zburat înaintea altora, care chiar dacă s-au înălţat şi ei de la sol cu mult mai sus decât românul nostru, au realizat aşa ceva cu câţiva ani buni mai târziu – şi pot spune că destul de târziu – deoarece aparatele englezului Sir Frank Whittle şi ale germanului Dr. Hans von Ohain au fost construite două decenii după zborul inventatorului român, primul în 1930, al doilea în anul 1936. Avioanele lor, fireşte, erau mai bune, căci în general tehnologia aviatică de atunci normal că mai avansase şi ea, dar, oricum, principalul e că nu dumnealor au fost primii, ci tot Coandă… Este o devansare categorică. Cu aparatul neamţului von Ohain a zburat în bună siguranţă căpitanul Erich Warsitz, abia la 27 august 1939. Afară de invenţia lui Coandă, în plus, noi avem şi alte importante invenţii româneşti în domeniul aviaţiei. Chiar multe„, am adăugat eu…
Iniţial neîncrezător, americanul mi-a verificat minuţios spusele mele cu o enciclopedie din istoria aviaţiei, scrisă în engleză, şi plin de înţelegere, mi-a dat dreptate. Mai mult decât atât, peste câteva zile a venit la mine cu o lungă listă de invenţii româneşti, culese de el cu răbdare din internet, cerându-şi scuze pentru scepticismul anterior. De data aceasta Robert se informase bine şi ştia chiar mai multe decât mine. Fără exagerare, el m-a surprins serios, trecând în extrema cealaltă, când mi-a declarat cu amabilitate că, lămurindu-se pe deplin, i se pare că, de fapt, românii, un popor relativ mic, raportat la alte ţări cu populaţii mult mai mari, posedă mult mai multe invenţii importante decât acele ţări mai avansate tehnologic – şi mi-a arătat ce alte descoperiri şi invenţii româneşti culesese el, subliniind cu două linii roşii citatele găsite în limba engleză prin documentele căutate. Robert Hoffmann culesese o sumedenie de informaţii, începând cu racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid (model Cape Kennedy), inventată în 1529 la Sibiu şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555 de inventatorul ei, Conrad Haas, lista lui continuând cu un şir lung de alte mari invenţii, din care amintesc: radioactivitatea artificială, descoperită de către chimista şi fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu, de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, încă din 1924, dar Premiul Nobel pentru această descoperire a fost atribuit în 1935 chimistei Marie Curie care şi-a însuşit descoperirea pe muteşte; invenţia stiloului (1827), de către Petrache Poenaru, membru al Academiei Române; Dumitru Vasescu – construieşte automobilul cu motor cu aburi (1881); Augustin Maior – telefonia multiplă (1905); Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu Vuia I acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion adevărat din istorie, în 1906); Aurel Vlaicu – lansează primul aeroplan din lume, fuselat aerodinamic (1910). Alte invenţii citate erau: sonicitatea lui Gogu Constantinescu (1918); Nicolae Paulescu – descoperirea insulinei (1921), dar pentru că era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru această descoperire făcută de ei mult mai târziu; Ştefan Odobleja – părintele ciberneticii generalizate; Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de câţiva ani, 15.000 USD pentru a-şi realiza invenţia epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt o miraculoasă instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic. S-ar închide toate centralele nucleare, spunea el, căci motorul lui poate funcţiona perfect! Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor; Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule; Mihai Ruseţel a inventat cel mai mic motor cu apă! Cazul Ruseţel, este întru totul elocvent pentru geniul românesc dar şi pentru talentul cu care ne risipim forţele şi ignorându-l putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în … ianuarie 2001. Pâna atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la Mercedes (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei… Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe cazanul Traian Vuia, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice. În lume, mai există doua brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. Motorul Ruseţel foloseşte drept combustibil doar apa simplă, chiar apa de ploaie, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 litri/100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaşte bine acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat: reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea situaţie ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel. Un alt caz: un inginer din Deva, Corneliu Birtok-Băneasa, intenţionează să intre pe piaţa piselor auto cu un filtru de aer care creşte puterea motorului cu până la 10% şi reduce consumul de carburant cu 10-15%, dispozitiv inventat şi brevetat de el, apoi premiat la saloane internaţionale de inventică”.
Desigur, lista lui Robert-Bob Hoffmann era mai lungă, căci aici doar am citat selectiv din ea, iar pe ultimele ei pagini americanul trecuse cu litere mari de tipar şi vestita invenţie a lui Justin Capră, cea cu aparatul independent de zbor (rucsacul zburător), despre care aflase că are o istorioară de necrezut. Din toate invenţiile româneşti, asta îl interesa cel mai mult iar eu mă bucuram. „Ştii cumva cine este acest inginer, Capră?” – m-a întrebat interlocutorul meu foarte curios –deoarece am constatat anumite asemănări dintre experienţa lui şi cea a lui Coandă: amândoi au construit în premieră un inedit aparat de zbor şi amândoi au căzut cu el la prima probare după ce motoarele au funcţionat iniţial destul de bine; amândoi au brevetat invenţiile cu succes, dar amândoi au fost copiaţi de alţii după mai mulţi ani, recunoscându-li-se prioritatea celor din urmă şi nu românilor, cum ar fi fost corect. Sunteţi şi ghinionişti, şi persecutaţi! Oare de ce? Pe lângă asta, nu ţi se pare ciudat şi faptul că inginerul Coandă şi-a montat avionul său în atelierul unuia, numit Joachim Caproni, nume care seamănă oarecum cu Justin Capră?” „Trebuie să-ţi spun că îl cunosc personal pe Justin Capră, că am publicat aici în America un articol laudativ despre el şi că suntem prieteni încă din secolul şi mileniul trecut” – i-am răspuns amicului Hoffmann, iar la rândul lui, Justin Capră a fost într-un timp colaboratorul lui Henri Coandă. Asta spune multe.” „Păi dacă este aşa, atunci m-ar interesa să-mi detaliezi neapărat totul despre acest minunat inventator în viaţă, cu toate cele 77 de invenţii personale brevetate deja”, m-a rugat americanul. L-am rugat să aibă răbdare, deoarece, de un timp, mă aflu într-un proces de mai amplă documentare asupra biografiei şi invenţiilor lui, adunând tot ce se ştie despre el, culegând ultimele informaţii, punându-le cu grijă cap la cap şi culegând cam tot ce găsesc, cât mai multe date, mai vechi şi mai noi, publicate prin diferite ziare sau posturi de radio şi televiziune româneşti sau luate chiar din gura inventatorului. Nu va fi deloc un lucru prea simplu deoarece, din păcate, inventatorul preferă să vorbească mai mult despre înfăptuirile altora decât despre ale sale, căci fiind un intelectual citit, un spirit rafinat, înzestrat cu o mare cultură şi filosofie personală şi un bun cozeur, te poate deruta imediat, evitând cu multă dibăcie autoportretizările cu iz de megalomanie, atunci când încerci să-i iei un interviu şi, în final, tot despre diferiţi alţi oameni de seamă ajunge să-ţi vorbească, el considerându-se un om simplu, obişnuit, eschivându-şi astfel cu fineţe propria personalitate. Modestia îl omoară! Şi din cauza modestiei sale exagerate, nu spune niciodată nimănui totul despre el. De aceea, în trecutul vieţii lui, uneori a pierdut ocazii serioase de a fi promovat. Astăzi, într-adevăr, i s-a recunoscut pe deplin valoarea, dar cred că răsplata i-a sosit prea târziu vizavi de înfăptuirile strălucite pe care le-a realizat de-a lungul unei vieţi extrem de active şi plină de privaţiuni de tot felul, iar unii invidioşi sau bârfitori de profesie vedem că nici acum nu-i acordă atenţia cuvenită. Am trecut peste opiniile lor care nu merită nici un comentariu. Mai recent, am descoperit că, pentru a şti să pătrunzi în sufletul distinsului interlocutor, îţi trebuie o anumită tactică spre a-l determina să se confeseze cât de cât. Important este să vii la dânsul în momentele potrivite, când face unele pauze de lucru, fiindcă mai tot timpul este ocupat. Dacă pici în aceste clipe de răgaz, atunci îţi va vorbi mai puţin fugitiv despre ceea ce lucrează, despre noile lui proiecte şi înfăptuiri tehnice, căci altminteri inventatorul îşi prezintă mai superficial importanţa realizărilor lui migălite de-a lungul a câtorva zeci de ani. Totdeauna însă vom descoperi cu admiraţie că tot ce a făcut până acum au fost nişte realizări cu adevărat unice, de mare utilitate practică, cu totul inedite şi uneori spectaculoase, fiind deosebit de preţioase în contextul civilizaţiei veacului în care trăim. De aceea i-am spus americanului meu că eu voi încerca să etalez cât mai multe din aceste realizări excelent intuite, minunat concretizate, prezentându-le într-o manieră cronolologică în paginile unei cărţi ilustrate ce va purta, adunând, în coperţile ei, însemnările esenţiale ale câtorva norocoşi jurnalişti români care au reuşit să-l intervieveze pe Justin Capră şi să afle detalii necunoscute lumii despre geneza şi descrierea vieţii şi creaţiilor lui. Am căutat atent şi am găsit impresiile lor, răspândite prin diferite reviste şi ziare româneşti. Pentru acest motiv, eu le voi menţiona aici pe cele mai importante pe care le-am întâlnit, fără a avea pretenţia că le-am descoperit absolut pe toate – alte articole se repetă în idei şi fraze deja reproduse în principalele interviuri citate – iar, din descrierile găsite, cred că acestea reproduse de mine mai jos sunt cele mai bune. Aşa stând lucrurile, din ele, voi da extrase mai largi, specificând de fiecare dată numele autorilor respectivi. Fără interviurile lor (câteva le-am cerut chiar de la distinsul inventator), fără ele, lucrarea de faţă nu cred că ar fi putut apărea. Aceasta este, aşadar, o lucrare biobibliografică de sinteză, fără alte pretenţii auctoriale de autenticitate infailibilă. Iar ca o ultimă CPB FINALnoutate despre ecourile lăsate de forţa creatoare a lui Justin Capră, am auzit că cineva scrie acum chiar şi un roman biografic intitulat „Hora păpuşilor de lemn” ce se va publica în colecţia „Codus Aureus”. Poate de acolo sau de la noua „Asociaţie Justin Capră”, înfiinţată de tinerii suţinători ai marelui Român, în care ei văd un adevărat Brâncuşi al tehnicii româneşti, voi afla şi eu chiar mai multe detalii decât le ştiu până acum… Asta sper.
Cam aşa s-a conturat începutul cărţii de faţă în care toate datele – multe necunoscute de români – sunt bazate pe impresionante fapte reale, vizibile şi palpabile, destul de bine verificate. Ele au fost culese din sursele cele mai serioase, aprobate de eroul principal al acestor file care, adunate toate la un loc, sperăm că vor pune mai bine şi definitiv în evidenţă portretul dinamic al unui real geniu inventiv, răsărit din măreţele şi darnicele meleaguri româneşti, proiectându-ne în final chipul luminos al unui un om de o mare valoare cu care totdeauna şi pretutindeni ţara noastră se va mândri – Maestrul Justin Capră.

CRISTIAN PETRU BĂLAN

Glen Ellyn, Chicago, USA